Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Marele Ducat al Lituaniei (1250 - 1569)

          Marele Ducat al Lituaniei (în limba lituaniană: Lietuvos Didžioji Kunigaikštystė, în limba belarusă: Вялі́кае Кня́ства Літо́ўскае , în limba ucrainiană: Велике Князівство Литовське , în limba poloneză: Wielkie Księstwo Litewskie) a fost un stat din Europa Răsăriteană care a existat între secolele al XII-lea şi al XVIII-lea. Fondat de lituanienii păgâni în a doua jumătate a secolului al XII-lea, şi-a extins aria de cuprindere dincolo de zona iniţială de aşezare a lituanienilor prin cucerirea unor părţi a Rusiei Kievene. Marele Ducat ocupa în perioada de maximă putere din secolul al XV-lea teritorii care astăzi fac parte din următoarele ţări: Lituania, Belarus, Ucraina, Polonia şi Rusia. După acceptarea Uniunii de la Krewo din 1386, Marele Ducat al Lituaniei a făcut parte dintr-o uniune personală cu Regatul Poloniei. După semnarea Uniunii de la Lublin din 1569, Marele Ducat a intrat într-o federaţie cunoscută ca Uniunea statală polono-lituaniană. În cadrul federaţiei, Marele Ducat al Lituaniei avea guvern, armată, sistem juridic şi buget separate. În 1795, statul polono-lituanian a fost dezmembrat de vecinii mai puternici: Prusia, Imperiul Rus şi Imperiul Austriac.

          Marele Ducat al Lituaniei era un stat multinaţional, care a ocupat un teritoriu uriaş datorită vacuumului de putere lăsat de prăbuşirea statului mongol. La viaţa sa politică, economică şi culturală au participat lituanienii şi polonezii catolici, slavii răsăriteni ortodocşi şi greco-catolici, evreii armenii, germani, etc. Caracterul multinaţional al statului şi filozofia cosmopolită a elitelor sale după sfârşitul secolul al XIV-lea a generat în secolele al XIX-lea şi secolul al XX-leaal XX-lea]] o dezbatere asupra problemei moştenirii naţionale a Marelui Ducat al Lituaniei. Această dezbatere a implicat istorici din Polonia, Rusia, Lituania şi Belarus şi a influenţat şi politica naţională din cele patru state. Dezbaterea a ajuns la paroxism în timpul războaielor pentru independenţă din 1917 – 1920, şi a contribuit la acutizarea disputelor locale, precum cele ale liniei Curzon şi a politicii în Lituania Centrală.

          Expansiunea Marelui Ducat al Lituaniei în Rutenia Albă unea popoare având culturi similare. Ambele popoare, atât strămoşii lituanienilor din ziua de azi cât şi cei ai belaruşilor se autodenumeau lituanieni în limbile lor, şi anume lietuviai în limba lituaniană şi litviny în limba belarusă. În acea vreme, prin "lituanian" se înţelegeau două lucruri. Unul dintre ele era locuitor al Marelui Ducat, iar celălalt era cel de vorbitor de limbă lituaniană. Aceşti lituanieni locuiau nu doar în Lituania modernă, dar şi în Prusia Răsăriteană şi în spaţii vaste din Belarusul zilelor noastre. În Prusia Răsăriteană numele era folosit pentru a numi numeroasa minoritate lituaniană (Lithuania Minor), în vreme ce în tărâmurile slave ale Marelui Ducat, numele se referea mai ales la locuitorii ţării. În Belarus, belaruşii, în special cei catolici, se considerau lituanieni, în vreme ce alte populaţii, aşa cum erau ucrainienii, se considerau ruteni. Însă numărul celor care se considerau lituanieni a scăzut în timp datorită adoptării culturii şi limbii poloneze, care erau considerate mai sofisticate. Până în cele din urmă, nobilimea ducatului a ajuns să se considere de etnie poloneză. Naţionalismul lituanian şi lupta pentru autodeterminare au renăscut în secolul al XIX-lea. Din acel moment, termenul lituanian a început să se fie asociat numai cu vorbitorii de limbă lituaniană. Belaruşii, care au declanşat o mişcare de renaştere naţională cam în aceiaşi perioadă, au început să se considere o naţiune diferită.

Istoria
          Dezvoltarea Marelui Ducat al Lituaniei a început în 1238 sub domnia Marelui Duce Mindaugas (ori Mindoŭh în limba belarusă). Mindaugas a fost creştinat în 1252 şi a fost încoronat rege al Lituaniei în 1253 (în 1260, el a renunţat la creştinism). După moartea lui a izbucnit o luptă pentru tron între ducii lituanieni, dar statul a supravieţuit. Ducatul a cucerit teritorii în sud şi est, încorporând părţi întinse din Rutenia. Expansiunea a atins culmea întinderii sub regele Gediminas (în limba belarusă: Hiedzimin), care a creat un stat centralizat puternic, un imperiu care se întindea de la Marea Neagră până la Marea Baltică. Uşurinţa cu care a fost clădit acest imperiu poate fi pus pe seama priceperii diplomatice şi tactice a marilor duci, dar şi pe seama slăbiciunii principatelor rutene. În vreme ce aproape toate statele din jur erau atacate şi prădate de mongoli, hoardele lor nu ajuns niciodată în nord, în Lituania, iar teritoriile sale au rămas neatinse. Expansiunea Lituaniei era accelerată şi de slabul cointrol al teritoriilor pe care mongolii le cuceriseră. Rutenia nu a fost niciodată incorporată efectiv în Hoarda de Aur, în schimb a fost un stat vasal cu un grad de independenţă destul de ridicat. Dezvoltarea Lituaniei s-a produs într-un moment ideal pentru expansiune, când rutenii erau capabili doar de o opoziţie neînsemnată, iar puterea mongolilor era în descreştere.

          Statul Lituanian nu a fost clădit numai prin agresiune militară. Existenţa sa a depins de diplomaţie cel puţin în aceeaşi măsură în care a depins de acţiunile armate. Cele mai multe oraşe anexate nu au fost cucerite prin luptă, ci au fost de acord să devină vasalii Lituaniei. Cum aceste oraşe erau deja vasalii Hoardei de Aur sau ai Principatului Moscovei, decizia de a accepta suzeranitate lituaniană nu era una care să pună în discuţie independenţa, ci era accea de a schimba un stăpân mai dur cu unul mai tolerant şi mai puternic. Aşa a fost cazul Novgorodului, care a acceptat pentru o perioadă să se afle în sfera de influenţă lituaniană, fără ca armatele lituaniene să fi atacat veodată oraşul. Mai degrabă, controlul lituanian a fost înlesnit de fricţiunile interne dintre conducătorii oraşului, dintre cei care doreau să scape de dominaţia Moscovei şi cei care doreau să rămână în sfera de influenţă moscovită. Această metodă de edificare a statului s-a dovedit până în cele din urmă instabilă. Schimbările din politica internă a unui oraş puteau scoate localitatea de sub controlul lituanian, aşa cum s-a întâmplat în cele din urmă în cazul Novgorodului sau a altor oraşe rutene.

          Lituania a ajuns la apogeul puterii sale sub Vytautas cel Mare (Vitaŭt, Vitovt, Witold), care a domnit între 1392 şi 1430. Rapida expansiune a Principatului Moscovei i-a adus pe cei doi vecini pe poziţii de rivalitate, iar, după anexarea Novgorodului din 1478, Moscova a devenit puterea dominantă în Europa de Nord Est. Între 1492 şi 1508, ţarul Ivan al III-lea a cucerit o parte din Rutenia aflată până atunci sub controlul exclusiv al Lituaniei. Pierderile teritoriale în faţa Moscovei şi continua presiune a statului rus aflat în expansiune au fost o adevărată ameninţare pentru statul lituanian, care a fost astfel obligat să facă o alianţă mai strânsă cu Regatul Poloniei, până a ajunge la statul federal al Respospolitei după acceptarea Uniunii de la Lublin. Marele Ducat al Lituaniei a păstrat numeroase drepturi în acest stat federativ, inclusiv guvern, buget şi aramată separate. Statutul federal a fost desfiinţat de Constituţia din mai 1791.

          Limbile oficiale ale Marelui Ducat al Lituaniei au fost limba rutenă, (numită limba belarusă veche de către belaruşi şi limba slavonă de cancelarie de către lituanienii), limba poloneză şi limba latină. Limba rutenă a fost folosită până în 1697 pentru redactarea corespondenţei cu ţările răsăritene sau a unor acte oficiale precum au fost Lietuvos Didžiosios Kunigaikštystės statutai – Codurile de legi, după care a fost înlocuită de limba poloneză. Latina era folosită în relaţiile cu tările occidentale.

          Cum sentimentul naţional nu era atât de dezvoltat, nobilii care migrau dintr-un ţinut în altul se adaptau realitătilor locale şi adoptau limba şi cultura noului cămin. De aceea, şleahticii lituanieni care s-au mutat în regiunile locuite preponderent de slavii răsăriteni au adoptat după o vreme cultura acestora din urmă.

          În momentul apariţiei Marelui Ducat, etnicii lituanieni formau aproximativ trei sferturi din populaţia ţării. Odată cu ocuparea de noi teritorii slave, proporţia de lituanieni a scăzut până spre o treime din totalul populaţiei. Alte etnii din Marele Ducat erau evreii lituanieni şi tătarii. Numărul slavilor răsăriteni ajunsese atât de importante în ducat, încât limbile vorbite de aceştia erau folosite pentru redactarea legilor. Acesta este motivul pentru care Marele Ducat al Lituaniei este considerat de multe ori un stat slav, alături de alte ţări precum Polonia şi Rusia.

Armata
          În ciuda numeroaselor achiziţii teritoriale paşnice din Rutenia, ducatul putea face apel la forţa militară, care era atât de mare, încât era singura din Europa Răsăriteană care putea face faţă cu succes Hoardei de Aur. Aproape de fiecare dată când mongolii au încercat să oprească expansiunea statului lituanian, hoardele au fost înfrânte. În 1333 şi 1339, lituanienii au reuşit să învingă forţe importante mongole care au încercat să recucerească Smolenskul. Chiar şi atunci când erau victorioşi, mongolii nu-i puteau opri multă vreme pe lituanieni din înaintarea lor. Victoria Hoardei de Aur din 1399 nu a făcut decât să întârzie înaintarea lituanienilor către Marea Neagră. Datorită victoriilor lituanienilor, mongolii nu au mai putut să-şi exercite în mod eficient controlul militar asupra nord-vestului Rusiei, acesta fiind în parte motivul pentru care oraşe precum Smolensk, Pskov, Novgorod şi Polaţk nu au fost niciodată devastate de atacurile Hoardei.

Religia
          După creştinarea din 1252 şi încoronarea din 1253 a regelui Mindaugas, Lituania a fost considerată stat creştin până în 1260, când Mindaugas a renunţat la creştinism. Până în 1387, nobilii lituanieni au fost păgâni, profesând o religie bazată pe credinţele că divinitatea se regăseşte în fenomenele naturale. Credinţele păgâne au supravieţuit multă vreme în faţa presiunilor misionarilor şi puternicilor zilei. Chiar şî în secolul al XVII-lea se mai puteau regăsi relicve ale practicilor păgâne, aşa cum erau oferirea de ofrande şerpilor sau oferirea de hrană strămoşilor în cimitire. Dacă pe teritoriile Belarusului şi Ucrainei din zilele noastre, atât majoritatea populaţiei de rând cât şi a nobililor erau de credinţă ortodoxă, (iar după Uniunea de la Brest din 1596 de credinţă greco-catolică), populaţia Lituaniei s-a convertit la catolicism în 1387.

Cultura
          Universitatea din Vilnius, una dintre cele mai vechi universităţi din Europa de Răsărit, a fost fondată de Ştefan Bathory, Rege al Poloniei şi Mare Duce al Lituaniei, în 1579. Datorită strădaniilor iezuiţilor în timpul Contrareformei, universitatea a devenit unul dintre cele mai importante centre culturale şi ştiinţifice ale regiunii.


Moştenirea
          În conformitate cu părerile unor istoirici, în special ruşi, unul dintre efectele cele mai importante ale cuceririlor lituaniene a fost împărţirea etnică a locuitorilor fostei Rusii Kievene – slavii estici. După ce mongolii au cucerit aproape întreaga Rutenie, ei au încercat să păstreze populaţia slavă unită. Venirea triburilor baltice care atacau Masovia l-a făcut pe ducele Konrad de Masovia să-i invite pe Cavalerii Teutoni să se aşeze în zonele Prusiei Răsăritene. Luptele dintre triburile baltice şi teutoni le-au oferit triburilor lituaniene timpul necesar să se unească. Datorită prezenţei puternicilor vecini din sud şi nord, nou formatul stat lituanian şi-a concentrat efortul expansionist militar şi diplomatic aproape exclusiv spre răsărit. Principatele belaruse au devenit parte a statului lituanian chiar de la începutul procesului de expansiune. Teritoriile ucrainiene au fost cucerite mai târziu de polonezi. Ocuparea teritoriilor locuite de slavii de răsărit de două puteri diferite a creat diferenţe care au persistat până în zilele noastre. Conforma acestor păreri, dacă în timpul existenţei Rusiei Kievene se puteau remarca unele diferenţe regionale, ocuparea de către lituanieni a părţilor de sud şi vest a Ruteniei a dus la divizarea definitivă a populaţie slave în ruşi, belaruşi şi ucrainieni.

          Această teorie este foarte controversată, deoarece pe baza ei se poate afirma că motivul care a dus la formarea unui stat separat rusesc a fost dominaţia culturală şi politică a mongolilor asupra Principatului Moscovei. Dacă se pune astfel problema, influenţa mongolă este accea care a determinat diviziunea locuitorilor Ruteniei în cele trei etnii din ziua de azi: ruşii, ucrainienii şi belaruşii.

          Divizările etnice şi lingvistice între locuitorii Ruteniei par a fi mai vechi decât momentul cuceririi zonei de către lituanieni. Mai trebuie spus că, până în secolul al XX-lea, frontierele etnice şi lingvistice dintre ucrainieni, belaruşi şi ruşi nu au corespuns cu frontierele politice.

 

Bibliografie (surse)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Marele_Ducat_al_Lituaniei

Dacă doriţi să îmbunătăţiţi textul sau să adăugaţi imagini noi la acest articol transmiteţi varianta dvs pe istorialumii@gmail.com . Textul îmbunătăţit îl solicităm în format MS Word (.doc) sau Notepad (.txt). Important: indicaţi în mesaj denumirea articolului de redactat  Scrie-ne acum noi detalii pentru a îmbunătăţi acest articol !


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta Munteniei în timpul domniei lui Mircea cel Batrîn
Harta Munteniei în timpul domniei lui Mircea cel Batrîn
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md