Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Cnezatul Moscovei (Principatul Moscovei, Ducatul Moscovei) (1263 - 1721)

          Cnezatul (Principatul/Ducatul) Moscovei (în limba rusă Княжество Московское) sau Marele Cnezat (Principat/Ducat) al Moscovei (Великое Княжество Московское sau Ţaratul Rus (Царство Русское) sunt numele sub care este cunoscut statul rus care a existat între secolele al XIII - XVIII. Marele Cnezat al Moscovei, aşa cum este cunoscut statul în documentele ruseşti, este urmaşul Rusiei Kievene (în zonele de nord şi est ale acestui stat) şi predecesorul Imperiului Rus. Domnia ţarilor a început în mod oficial cu Ivan al IV-lea (Ivan cel Groaznic), primul monarh care s-a încoronat "Ţar al Rusiei", dar practic a început cu Ivan al III-lea (Ivan cel Mare), cel care a desăvârşit centralizarea statului în aceeaşi perioadă în care Ludovic al XI-lea desăvârşea centralizarea statului francez. Dezvoltarea statului rusesc poate fi urmărită de la Cnezatul Vladimir-Suzdal, prin Cnezatul Moscovei până la Imperiul Rus. Cnezatul Moscovei îşi datora bogăţia şi puterea moştenirii lăsate de Rusia Kieveană, drumurilor comerciale care legau Marea Baltică, Marea Albă şi Marea Caspică şi Siberia şi sitemului politic autocratic puternic centralizat. Tradiţiile cnezatului şi-au pus amprenta puternică pe întreaga societate rusă până în zilele noastre.
 
 
Dezvoltarea Moscovei
           Când mongolii au invadat teritoriul Rusiei Kievene, Moscova era doar un neînsemnat avanpost comercial al Cnezatului Vladimir-Suzdal. Cu toate că mongolii au incendiat Moscova în iarna anului 1238 şi au jefuit oraşul în 1293, micul avanpost a fost reclădit, pădurile înconjurătoare oferind un minim adăpost în faţa atacurilor şi ocupaţiei mongole. Râurile înconjurătoare îi asigurau accesul la Marea Neagră, Marea Baltică şi zona caucaziană. Dezvoltarea cnezatului a fost asiguraţa, în afară de aşezarea geografică favorabilă şi de multiplele legăcomerciale, de o serie de cneji ambiţioşi, hotărâţi şi norocoşi. Primul conducător al cnezatului a fost Daniil Alexandrovici (? – 1303). El a asigurat tronul cnezatului pentru urmaşii săi din ramura moscovită a Dinastiei Rurik. Fiul lui, Ivan I (1325-1340), ştiut şi sub numele Ivan Kalit (Ivan Pungă de Bani), a obţinut titlul de Mare Cneaz (Principe) al Vladimirului de la suzeranii feudali mongoli. El a cooperat strâns cu mongolii şi a primit sarcina colectării tributului datorat de celelalte principate ruseşti. Această relaţie i-a permis lui Ivan să câştige influenţă regională, în special în detrimentul principalului rival al Principatului Moscovei, oraşului Tver. În 1327, mitropolitul ortodox şi-a mutat reşedinţa de la Vladimir la Moscova, fapt care a crescut şi mai mult prestigiul cnezatului.

           În secolul al XV-lea, mari cneji ai Moscovei au început să unească pământurile ruseşti pentru creşterea puterii, bogăţiei, populaţie şi întinderii principatului. Cel care a avut cel mai mare succes în această întreprindere a fost Ivan al II-lea cel Mare (1462-1505), cel care a cucerit Novgorodul în 1478 şi Tverul în 1485. Moscova şi-a extins puterea asupra celei mai mari părţi ale teritoriilor locuite de ruşi până pe la anul 1480, când Hoarda de Aur a tătărilor a încetat în mod oficial să mai fie puterea feudală suzerană, (vezi şi Îndelungata aşteptare de pe râul Ugra). Prin moştenire, Ivan a obţinut o parte a provinciei Riazanului, iar cnejii Rostovului şi Iaroslavlui s-au subordonat de bună voie Moscovei. Oraşul Pskov a rămas independent în această perioadă, dar fiul lui Ivan, Vasili al III-lea (1505-1533), a reuşit până la urmă să cucerească şi acest oraş nord-estic. La începutul secolului al XVI-lea, tânărul stat rus a avut ca scop naţional reunificarea tuturor teritoriilor ruseşti pierdute ca rezultat al invaziei mongolilor şi apărarea graniţelor împotriva atacurilor hoardelor. Boierii au primit feude de la suveranii ruşi, în schimb fiind obligaţi să lupte în armată. Sistemul feudelor a asigurat baza pentru armata nobiliară de cavalerie. Ivan al III-lea a fost primul suveran moscovit care a folosit titlul de Ţar şi de "Conducător al tututor rusilor". Ivan a intrat în competiţie cu puternicul vecin din nord-est, Marele Ducat al Lituaniei pentru controlul mai multor cnezate semiindependente de pe cursul superior al râului Nipru, care făcuseră parte din Rusia Kieveană. Folosindu-se de trădările unor principi locali, de încăierări de frontieră şi de un lung război cu Lituania, Ivan al III-lea a reuşit să împingă graniţele principatului spre vest şi practic să tripleze dimensiunile ţării în timpul domniei sale.

 
Evoluţia autocraţiei ruse
           Consolidarea puterii în interior a fost acompaniată de expansiunea externă a statului. Până în secolul al XV-lea, suveranii Moscovei considerau întreg teritoriul Rusiei ca proprietatea lor colectivă. Mai mulţi prinţi semiindependenţi din dinastia Rurik mai aveau pretenţii asupra diferitelor teritorii, dar Ivan al III-lea i-a forţat pe toţi principii mai puţin importanţi să-l recunoască pe Marele Cneaz al Moscovei şi pe urmaşii lui ca suverani incontestabili, care să aibă controlul total asupra domeniilor militar, judiciar şi al afacerilor externe. Gradual, suveranii Moscovei au devenit conducători puternici autocratici, ţari. Prin asumarea acestui titlu, prinţii moscoviţi subliniau statutul egal cu cel de împărat, aflat la egalitate cu bazileul Imperiului Bizantin şi cu hanul Marii Hoarde. După căsătoria lui Ivan al III-lea cu Sofia Paleologu, nepoata ultimului împărat bizantin, curtea de la Moscova a putut adopta termenii, ritualurile, titlurile nobiliare bizantine şi stema vulturului bicefal. La început, termenul "autocrat" desemna numai un suveran independent, dar în timpul ţarului Ivan al IV-lea a început să însemne "monarh cu puteri nelimitate". Ivan al IV-lea a fost încoronat ţar şi a fost recunoscut ca împărat de biserica ortodoxă. Mai mult, un călugăr a afirmat că, de vreme ce Constantinopole a fost cucerit de Imperiul Otoman în 1453, ţarul Moscovei a devenit singurul monarh ortodox legitim, iar Moscova a devenit a treia Romă, deoarece era succesorul final al Imperiului Roman şi al Imperiului Bizantin, foste centre ale creştinătăţii] în secolele trecute. Această teorie a fost din acel moment adoptată de toţi ruşii în secolele care au urmat.

 
Evoluţia aristocraţiei ruse
          Boierii erau nobili ereditari împărţiţi în trei categorii:

   1. Cnejii (Prinţii) Rurikizi: prinţii Principatelor de pe cursul supreior al râului Oka, Suzdalului, Rostovului, Iaroslavlui, care au trăit în Moscova după ce principatele lor ereditare au fost încorporate în Cnezatul Moscovei. Astfel de prinţi erau cei din familiile Şuiski, Vorotinski, Repnin sau Romodanovski;
   2. prinţi străini din Marele Ducat al Lituaniei şi din Hoarda de Aur, care pretindeau că sunt urmaşii Marelui Duce Gediminas, respectiv ai lui Genghis Han. Printre aceştia s-au numărat cei din familiile Belski, Mstislavski, Galiţine, Trubeţkoi;
   3. vechi familii nobiliare moscovite care au fost înregistraţi în serviciul Marelui Cneaz începând din secolul al XIV-lea. Printre aceştia s-au numărat cei din familiile: Romanov, Godunov, Şeremetiev.

          Boierii Rurikizi şi Gediminizi, ai căror înaintaşi au fost principi independenţi, se considerau înrudiţi cu ţarul şi, prin aceasta, aproape egali cu autocratul. În timpul perioadelor de tulburări dinastice, aşa cum au fost cele din timpul minoratului lui Ivan al IV-lea, boierimea a reprezentat o forţă internă care a fost o continuă ameninţare pentru tron. Una dintre primele forme de luptă ale ţarilor împotriva boierilor turbulenţi a fost "opricinina" lui Ivan cel Groaznic. În timpul unor astfel de conflicte, Ivan cel Groaznic, Boris Godunovşi alţi ţari au simţit nevoia să contrabalanseze puterea marii boierimi prin crearea unei noi tip de nobilime, credincioasă suveranului şi care să-şi fi câştgat statutul aristocratic prin serviciile aduse statului şi conducătorului acestuia, mai degrabă decât prin moştenire. Mai târziu, aceşti nobili au fost numiţi ‘‘dvorianini”. Numele le vine de la cuvântul rusesc ‘‘двор” (‘‘curte”), noua clasă putând fi considerată cea a ‘‘curtenilor ţarului”. De aici şi expresia ‘‘Пожаловть к Двору” – ‘‘A fi chemaţi să servească Curtea”.

 
Ivan al IV-lea (cel Groaznic)
          Dezvoltarea puterii autocratice a atins culmea în timpul domniei lui Ivan cel Groaznic. Ivan a întărit puterea ţarului până la un grad nemaiîntâlnit. În ciuda faptului că era inteligent şi energic, Ivan suferea de accese de paranoia şi depresie, domnia lui fiind punctată de ieşiri de o violenţă extremă. Ivan cel Groaznic a devnit Mare Cneaz al Moscovei în 1533 la numai trei ani. Facţiunile familiilor boiereşti Şuiski şi Belski au intrat în competiţie pentru controlul regenţei copilului-monarh, până cănd Ivan şi-a asumat puterea în 1547. Ca o reflectare a noilor pretenţii imperiale, Ivan s-a încoronat ţar, copiind ceremonia complicată a încoronărilor imperiale ale împăraţilor bizantini. Având un sprijin neîncetat al unui grup de boieri, Ivan şi-a început domnia cu o serie de reforme folositoare. El a promulgat un cou cod de legi, a restructurat armata şi a reorganizat organele de conducere la nivel local. Aceste reforme au fost iniţiate pentru a întări statul în condiţiile războielor continui din acea perioadă.

          Pe la sfârşitul deceniului al şaselea al secolului al XVI-lea, Ivan a început să fie tot mai ostil cu sfătuitorii, Divanul şi boierii săi în general. Istoricii nu au reuşit să descopere dacă a fost vorba de instabilitate mentală sau de duşmănii personale. În 1565, el a împărţit Rusia în două părţi: domeniul public şi domeniul său personal. Pentru domeniul personal, Ivan a ales câteva dintre cele mai prospere şi importante regiuni ale Rusiei. În aceste zone, agenţii ţarului atacau boierii, negustorii şi chiar şi pe oamenii de rând, procedând la confiscări de averi şi execuţii sumare arbitrare. Astfel a început un deceniu de teroare în ţară. Ca urmare a acestei politici numite ‘‘opricinina”, Ivan a distrus puterea economică şi politică a familiilor boierilor de frunte, distrugându-i pe cei care luptaseră pentru clădirea unui cnezat puternic şi care conduseseră ţara până atunci. Activitatea comercială a scăzut, iar ţăranii, care trăiau într-o continuă primejdie şi care trebuiau să facă faţă creşterii taxelor de tot felul, au început să părăsească ţara. Încercările de a îngrădi libertatea de mişcare a ţăranilor prin legarea de glie, a a dus Rusia mai aproape de legalizarea iobăgiei. În 1572, Ivan a abandonat practicile opricininei. În ciuda zbuciumărilor interne, pe plan extern Rusia şi-a continuat procesul de expansiune externă. Ivan a cucerit Hanatul Kazanului de pe cursul mijlociu al râului Volga în 1552, iar mai târziu, Hanatul Astrahanului, de la vărsarea Volgii în Marea Caspică. Aceste victorii i-au asiguratn Rusiei controlul asupra întregului curs al râului Volga şi accesul către Asia Centrală. Expansiunea Rusiei către est a întâlnit o rezistenţă relativ scăzută. În 1581, familia de negustori de blănuri Stroganov, l-a angajat pe conducătorul cazacilor, Ermak Timofeevici, să conducă o expediţie în vestul Siberiei. Cazacii au i-au învins pe mongolii Hanatului Siberiei şi au cucerit teritoriile de la vest de râurile Obi şi Irtîş. Expansiunea către nord-vest, către Marea Baltică, s-a dovedit mult mai dificilă. În 1558, Ivan a învadat Livonia, implicând Rusia într-un istovitor război de 25 de ani împotriva uniunii polono-lituaniene, Suediei şi Danemarcii. În ciuda unor succese întâmplătoare, armata rusă a fost împinsă pe poziţiile de plecare, Rusia nereuşind să cucerească mult râvnita ieşire la Marea Baltică. Sperând să poată profita de greutăţile ruşilor în luptele din Livonia, hanul Crimeii Devlet I Ghirai, în fruntea a 120.000 de călăreţi, a devastat în mai multe rânduri regiunea Moscovei, până când, în 1572, bătălia de la Molodi a pus capăt incursiunilor tătăreşti în nord. Zonele de frontieră au mai fost jefuite de tătarii din Hoarda Nogai şi Hanatul Crimeii pentru alte multe decenii. Zeci de mii de soldaţi au fost mobilizaţi pentru apărarea Marii centuri de palănci, ceea ce a fost o povară uriaşă pentru Rusia, a cărui dezvoltare socială şi economică nu mai avansa. Războaiele au secătuit Rusia. Unii istorici au considerat dezlănţuirea opricininei de către Ivan ca o măsură de mobilizare a tuturor resurselor pentru luptă şi de reducere la tăcere a oricărei opoziţii la război. Indiferent de scopuri, politica internă şi externă a ţarului Ivan cel Groaznic au avut efecte devastatoare asupra Rusiei, care au dus în cele din urmă la frământări sociale şi război civil, aşa zisele Timpuri tulburi (‘‘Смутное Время –Smutnoe Vremia”), 1598-1613.

 
Timpurile întunecate
          Ivan cel Groaznic a fost urmat pe tronul Rusiei de fiul său Feodor, care avea mari probleme de sănătate mintală. Puterea era deţinută de cumnatul lui Feodor, boierul Boris Godunov. Poate cel mai important eveniment al domniei lui Feodor I a fost proclamarea înfiinţării Patriarhiei Rusiei din anul 1589. Proclamarea Patriarhiei Rusiei a reprezentat actul prin care Biserica Ortodoxă Rusă şi-a afirmat statutul de independenţă şi separarea de Patriarhia Constantinopolelui. În 1598, Fedor a murit fără să aibă moştenitori, Dinastia Rurik stingându-se odată cu el. Boris Godunov a convocat o adunare naţională a boierilor, clericilor de frunte şi a oamenilor din popor, ‘‘Zemskii Sobor”, care l-a proclamat ţar. Mai multe facţiuni boiereşti au refuzat însă să recunoască această decizie. Recoltele proaste din perioada 1601 – 1603 a provocat o foamete de proporţii, ceea ce a dus la mişcări de mase, în timpul cărora a apărut un impostor, care s-a proclamat a fi Dmitrii, unul dintre fii lui Ivan cel Groznic, care murise însă în 1591. Acest pretendent la tron, care a fost numit Dmitrii I, a primit sprijinul Poloniei şi a mărşăluit spre Moscova, pe drum alăturându-i-se diverşi boieri. Unii istorici consideră că Boris Godunov nu a fost străin de această mişcare. Godunov a murit însă în 1605. Falsul Dmitrii I a intrat în Moscova în acelaşi an, l-a ucis pe fiul lui Godunov, Fedor al II-lea şi s-a încoronat ţar.

          Până în cele din urmă, Rusia a intrat într-o perioadă de lupte haotice continui, ‘‘Timpurile tulburi” (Смутное Время). În această perioadă, s-a desfăşurat un violent război civil, complicat de uneltirile facţiunilor rivale boiereşti, de intervenţia puterilor regionale Suedia şi Polonia şi de răscoalele populare. Falsul ţar Dmitrii I a fost ucis, iar garnizoana poloneză a fost alungată. Un boier pe nume Vasili Şuiskii a fost proclamat ţar în 1606. În încercarea de a păstra tronul, Şuiskii s-a aliat cu suedezii. Pe scena politică a Rusiei a apărut un nou pretendent, impostorul Dmitrii al II-lea, aliat cu polonezii. În 1610, acest nou pretendent a fost proclamat ţar cu sprijinul polonezilor care au ocupat Moscova. Ocupaţia poloneză a dus la izbucnirea unei mişcări de patriotice de rezistenţă. O nouă armată, finanţată de negustorii din nord şi binecuvântată de biserica ortodoxă, i-a alungat pe polonezi din ţară. În 1609, Polonia a intervenit în mod oficial în conflict, (până în acel moment, în Rusia luptaseră armate poloneze private sau de mercenari). Boierii au semnat în 1610 un tratat de pace, recunoscându-l pe Ladislaus, fiul regelui polonez Sigismund Vasa, ca ţar. Cei care s-au împotrivit au fost învinşi de armata poloneză la Klujin. În 1611, a apărut încă un impostor, Dmitrii al III-lea, dar a fost arestat în scurtă vreme şi executat. În 1612, armata de sub comanda prinţului Dmitri Pojarski au reuşit până în cele din urmă să-i alunge pe polonezi. În anul 1613, o nouă Adunare a Ţării (zemski sobor) l-a proclamat ţar pe boierul Mihail Romanov, astfel începând domnia de 300 de ani a Dinastiei Romanov. Războiul polono-rus s-a încheiat cu Armistiţiul de la Deulino din 1618, care a restaurat temporar dominaţia polono-lituaniană asupra anumitor teritorii, inclusiv asupra Smolenskului, pierdut în 1509 de Marele Ducat al Lituaniei. Rusia s-a zbătut în haos pentru mai bine de zece ani, dar instituţiile autocratice au rămas intacte. În ciuda persecuţiilor anti-boiereşti, a nemulţumirilor orăşenilor şi a procesului treptat de iobăgire a ţăranilor liberi, eforturile pentru îngrădirea puterii ţarilor au fost făcute fără entuziasm. Negăsind nici o alternativă la autocraţie, ruşii nemulţumiţi s-au raliat poziţiilor diferiţilor pretendenţi la tron. În timpul acestei perioade, scopul politic al facţiunilor boiereşti era acela de a câştiga influenţă asupra suveranului aflat pe tron sau de a-l înscăuna pe candidatul propriu. Boierii s-au luptat între ei, clasele de jos s-au revoltat orbeşte, armatele străine au ocupat Kremlinul, toate acestea la un loc făcându-i pe multi să accepte absolutismul ţarist ca pe singura alternativă posibilă, un rău necesar subordonat scopului mai înalt al restabilirii ordinei în ţară şi a unităţii Rusiei.

 
Dinastia Romanov
          Sarcina imediată noului ţar a fost aceea de a face ordine în ţară. Din fericire pentru Rusia, marii ei duşmani Polonia şi Suedia erau încleştaţi într-un război de durată. Această i-a permis Rusiei să facă pace cu Suedia în 1617 şi să semneze un armistiţiu cu Polonia în 1619. După încercarea eşuată de recucerire a Smolenskului din 1632, (Războiul Smolenskului), Rusia a făcut pace cu Polonia în 1634. Regele polonez Wladyslaw al IV-lea, a renunţat la toate pretenţiile asupra tronului Rusiei, ca parte a tratatului de pace. Primii Romanovi s-au dovedit monarhi slabi. În timpul ţarului Mihail, afacerile statului au fost conduse de tatăl său, Filaret, care a devenit Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse în 1619. Mai târziu, fiul lui Mihail Alexei (1645-1676), a apelat la sprijinul unui boier, Boris Morozov, să conducă ţara. Morozov a abuzat de poziţia sa pentru a se îmbogăţi prin exploatarea maselor sărace, fiind demis în 1648 de ţar la izbucnirea răscoalei sării din Moscova. Autocraţia a supravieţuit "Timpurilor tulburi" şi ţarilor slabi şi corupţi. Funcţionarii statului au continuat să-şi facă datoria, indiferent de legitimitatea monarhului sau de facţiunea boierilor care controlau tronul. În secolul al XVII-lea, birocraţia s-a dezvoltat în mod dramatic. Numărul departamentelor guvernamentale (‘‘prikazuri” ) s-au înmulţit de la 22 în 1613, la 80 până la mijlocul aceluiaşi secol. Deşi aceste departamente aveau deseori jurisdicţii care se suprapuneau sau intrau în conflict, conducerea centrală, prin guvernatorii locali, erau capabili să conducă şi să controleze toate grupurile sociale, comerţul, manufacturile şi chiar şi biserica ortodoxă.

          Cuprinzătorul cod de legi introdus în 1649 ilustra proporţiile controlului statului asupra întregii societăţi ruseşti. Din acel moment, boierii s-au transformat într-o nouă elită, dvorianstvo, slujitori necondiţionaţi ai statului. Statul pretindea servicii atât de la vechea cât şi de la noua nobilime, în primul rând în domeniul militar, datorită permanentei stări de război de la frontierele de sud şi de vest. În scmb, nobilii au primit moşii şi sate de iobagi. În secolele care trecuseră, statul restrânsese treptat dreptul ţăranilor de a se muta de la un stăpân la altul. Codul din 1649 lega în mod oficial ţaranii de moşia pe care îşi aveau domiciliul. Statul a legiferat iobăgia, ţăranii care încercau să-şi părăsească moşia devenind astfel fugari de stat. Proprietarii de pământ aveau puteri depline asupra tăranilor lor, putând să-i cumpere, vândă, dea la schimb sau să-i ipotecheze. Ţăranii care trăiau pe moşiile statului nu erau consideraţi iobagi. Ei erau organizaţi în comune, care erau responsabile pentru o diversitate de obligaţii în muncă, produse sau bani. La fel ca şi iobagii, ţăranii de pe moşiile statului erau legaţi de pământul pe care-l lucrau. Clasa urbană de mijloc a negustorilor şi meşteşugarilor trebuiau să plătească diferite taxe şi, la fel ca şerbii, nu aveau permisiunea să părăsească oraşul. Toţi membrii societăţii trebuiau să plătească taxe şi puteau fi înrolaţi în armată. Prin legarea celor mai mulţi ruşi de domiciliile lor, codul de legi din 1649 îngrădea libertatea de mişcare şi subordona cetăţenii intereselor statului. Acest cod de legi a dus la limite greu de suportat obligaţiile cetăţeneşti şi taxele şi impozitele, ceea ce a provocat nemulţumiri şi revolte sociale care mocneau încă din timpul "Timpurilor tulburi". În deceniile al şaselea şi al şaptelea al secolului al XVII-lea, numărul de ţărani care fugeau de pe moşii a crescut până la cote alarmante. O zonă principală de refugiu pentru fugari era ţinutul cazacilor de pe Don. În regiunea râului Volga, în 1670 şi 1671, cazacul Stenka Razin a condus o revoltă a unor largi pături de nemulţumiţi, de la cazaci bogaţi până la iobagi fugiţi în căutare de pământ. Neaşteptata revoltă s-a întins de-a lungul cursului râului Volga şi a ajuns să ameninţe Moscova. Trupele ţarului au reuşit în cele din urmă să-i invingă pe rebeli. Razin a fost capturat, torturat în piaţa publică şi executat.

 
Expansiunea
          Rusia şi-a continuat acapararea de noi teritorii în secolul al XVII-lea. În sud-vest a cucerit Ucraina răsăriteană, care fusese până atunci parte a statului polono-lituanian. Cazacii ucrainieni organizaţi în sate militare la frontiera polono-tătaro-rusească. Deşi serviseră ca mercenari în armata poloneză, cazacii din Armata Zaporojiană rămăseseră independenţi şi se răsculaseră de mai multe ori împotriva polonezilor. În 1648, ţăranii ucrainieni s-au alăturat cazacilor în timpul răscoalei conduse de Bogdan Hmelniţki, generată de opresiunile religioase şi naţionale suferite sub stăpânirea poloneză. La început, ucrainienii s-au aliat cu tătarii, care i-au ajutat să scuture jugul polonez. Când au fost părăsiţi de tătari, care au schimbat alianţele pentru a se a alătura polonezilor, ucrainienii au trebuit să găsească o soluţie pentru a-şi menţine poziţiile câştigate prin luptă. Conducătorul lor, Bogdan Hmelniţki, s-a oferit în 1654 să plaseze Ucraina sub protecţia ţarului moscovit, Alexei I. Alexei i-a acceptat oferta, care a fost ratificată prin Tratatul de la Pereiaslav, şi care a dus la un război prelungit între Polonia şi Rusia. Prin Tratatul de la Andrusovo din 1667, Ucraina a fost împărţită de-a lungul râului Nipru, reunind partea vestică cu Polonia, (Ucraina de Vest), lăsând sectorul răsăritean, (Ucraina de Est), sub sezeranitatea tarului ca un teritoriu autonom – Hătmănia Căzăcească.

          În răsărit, Rusia a cucerit Siberia de vest în secolul al XVI-lea. De pe acestă bază, negustorii, meşteşugarii şi exploratorii au început să avanseze tot mai departe spre răsărit, de la râul Obi spre râurile Enisei şi Lena, până la tărmul Oceanului Pacific. În 1648, cazacul Semion Dejnev a deschis traversarea dintre Asia şi America. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, Rusia atinsese malurile râului Amur, la graniţa Imperiului Chinez. După o perioadă de conflicte cu Dinastia Manciuriană, Rusia a făcut pace cu China în 1689. Prin Tratatul de la Nerchinsk, Rusia a cedat în regiunea văii râiului Amur, dar a primit acces la regiunea de la răsărit de Lacul Baikal şi la drumul comercial către Beijing. Pacea cu China a întărit legătura cu ţărmul Oceanului Pacific care fusese deschisă la jumătatea secolului. Expansiunea către sud-vest, în mod special încorporarea estului Ucrainei, a avut urmări nebănuite. Cei mai mulţi ucrainieni erau ortodocşi, dar contactele lor îndelungate cu catolicismul şi Contrareforma poloneză au adus şi noi curente de gândire în ţarat. Prin Academia de la Kiev, Rusia a fost influenţată de lumea catolică poloneză şi central-europeană şi de cea ortodoxă din Europa de Sud-Est. Deşi legătura cu ucrainienii a stimulat creativitatea ruşilor în multe domenii, a subminat cultura şi practicile religioase tradiţionale ruseşti. Biserica Ortodoxă Rusă a descoperit că izolarea de Constantinopole a introdus diferenţe majore în cărţile liturgice şi în practicile religioase. Patriarhul Moscovei Nikon a fost hotărât să realinieze textele sfinte ruseşti cu originalele greceşti. Dar Nikon a trebuit să facă faţa opoziţiei a numeroşi ruşi care vedeau în aceste corectări un amestec străin neavenit, sau chiar o lucrătură a diavolului. Când reformele lui Nikon au fost impuse cu forţa, a rezultat o primă schismă în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Cei care nu au acceptat reformele au fost numiţi Credincioşii vechi (staroveri), au fost consideraţi eretici şi au fost persecutaţi de stat şi de biserica oficială. Liderul opoziţiei religioase, arhiepiscopul Avvakum, a fost ars pe rug. Schisma a devenit permanentă, mulţi negustori şi ţărani alăturându-se "Credincioşilor vechi". Curtea tarului a resimţit de asemenea impactul Ucrainei şi a vestului european. Kievul a fost un canal major de transmitere a noilor idei prin intermediul academiei fondate în 1631 de Mitropolitul Petru Movilă. Printre rezultatele acestei infuzii de idei a fost stilul baroc în arhitectura, literatura şi şcoala de pictură rusă. Alte canale directe s-au deschis prin intermediul relaţiilor comerciale cu occidentul şi a călătorilor străini care vizitau Rusia. Curtea tarului a devenit interesată în tehnologiile vestice, mai ales atunci când era vorba de aplicaţii miltare. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, influenţele ucrainiene, poloneze şi occidentale subminaseră sistemul tradiţional cultural moscovit şi, cel puţin la nivelul elitelor, deschiseseră calea pentru transformări cu adevărat radicale.

 
Informaţiile despre Rusia din Europa Occidentală
          Cnezatul Moscovei a rămas un teritoriu destul de puţin cunoscut în Europa Occidentală până când baronul Sigismund von Herberstein a publicat Rerum Moscoviticarum Commentarii în 1549. Această lucrare a asigurat o vedere de ansamblu asupra unei ţari despre care nu se ştia mai nimic la acea vreme. Pe la jumatea secolului al XVI-lea, Rusia a fost vizitată de Adam Olearius, ale cărui scrieri au fost traduse în scurtă vreme în mai multe limbi europene. Negustorii englezi şi olandezi au explorat în continuare Rusia. Unul dintre ei, Richard Chancellor, a navigat pe Marea Albă în 1553 şi şi-a continuat mai apoi drumul pe uscat până la Moscova. La întoarcerea în Anglia, el a fondat Muscovy Company împreună cu Sebastian Cabot, Sir Hugh Willoughby şi câţiva alţi negustori bogaţi londonezi. Ivan cel Groaznic a folosit aceşti negustori ca să schimbe scrisori cu regina Elizabeta I şi este posibil ca tot prin intermediul lor să o fi cerut în căsătorie.

 
Începuturile Imperiului Rus
          În secolul al XVIII-lea, rusia estica a fost transformată dintr-un stat asiatic, oarecum izolat şi tradiţionalist în mult mai dinamicul şi parţial occidentalizatul Imperiu Rus. Această transformare a fost datorată în mare măsură viziunii, hotărârii şi energiei celui care avea să rămână în istorie cu numele de Petru cel Mare. Istoricii discută încă asupra gradului în care Petru cel Mare a reuşit să influenţeze transformarea Rusiei într-un stat modern, dar sunt cu toţii de acord că el a pus fundaţiile imperiului pentru următoareloe două secole. Epoca iniţializată de Petru cel Mare a marcat apariţia pe scena politcă europeană a unei noi puteri. Dar, deşi Rusia avea să joace un rol important în politica secolului care avea să urmeze, păstrarea relaţiilor de muncă bazate de iobăgie a influenţat în mod negativ şi pe scară mare progresul economic. În vreme ce creşterea economică occidentală se baza pe Revoluţia Industrială care apăruse în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Rusia rămânea şi mai mult în urmă, creînd noi probleme imperiului.
 
 
Bibliografie (surse):
1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Cnezatul_Moscovei

Dacă doriţi să îmbunătăţiţi textul sau să adăugaţi imagini noi la acest articol transmiteţi varianta dvs pe istorialumii@gmail.com . Textul îmbunătăţit îl solicităm în format MS Word (.doc) sau Notepad (.txt). Important: indicaţi în mesaj denumirea articolului de redactat  Scrie-ne acum noi detalii pentru a îmbunătăţi acest articol !


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta extinderii ducatului Lituaniei în secolele XIII-XV, sursă:wikipedia.org
Harta extinderii ducatului Lituaniei în secolele XIII-XV, sursă:wikipedia.org
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md