Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Ştefan al III-lea (Ştefan cel Mare şi Sfînt), domn al Moldovei (1433 - 1504)

Domn al Ţării Moldovei:  12 aprilie 1457 – 2  iulie 1504
 
Ştefan cel Mare şi Sfînt (Ştefan III Muşat), domn al Moldovei
 

Petru Aron, domn al Moldovei

predecesor - Petru al III-lea Aron
Bogdan III, domn al Moldovei

Ştefan cel Mare şi Sfînt (Ştefan III Muşat), domn al Moldovei

 succesor - Bogdan III-lea cel grozav şi orbu
 

Ştefan al III-lea, supranumit şi Ştefan cel Mare şi Sfînt (n. 1433, Borzeşti - d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul cel mic a lui Bogdan al II-lea (fost domn al Moldovei în anii 1449-1551) şi al Oltei (Maria, nume luat la călugărire, înaintea morţii), nepotul lui Alexandru cel Bun, vine la domnie la 12 aprilie 1457.
 
Calităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile sale fără precedent pentru apărarea integrităţii Moldovei, iniţiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admiraţia unor iluştri contemporani, iar, graţie tradiţiei populare şi cronicilor a fost transformat într-un erou legendar.

Papa Sixtus al IV-lea l-a numit "Athleta Christi" (atletul lui Christos) iar poporul l-a cîntat în balade: Ştefan-Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decît numai mîndrul soare.
 


Începutul domniei lui Ştefan cel Mare

El are susţinerea domnului din Ţara Românească Vlad Ţepeş şi a multor boieri din Ţara de Jos*. În luptele de pe Siret, la sud-est de Suceava, lîngă satul Doljeşti, Ştefan îl înfrînge pe Petru Aron, deţinătorul tronului moldovean, unchiul şi ucigaşul tatălui său Bogdan al II-lea, care fuge în Polonia vecină, unde obţine azil politic [1].

Potrivit cronicii slavo-române din sec. al XV-lea, pentru înscăunarea lui Ştefan “s-a adunat toată ţara cu preasfinţitul mitropolit Teoctist şi l-a uns pentru domnie pe Siret, unde se numeşte acel loc Direptate (sat dispărut în sec. al XVI-lea – n.n.) pînă în ziua aceasta. Şi a luat sceptrul Ţara Moldovei” [2]. În literatură era specificat că ceremonia “ungerii” la domnie are loc nu în cîmpie, ci în biserica satului Direptate [3]. Astfel s-a început domnia lui Ştefan cel Mare.

Ştefan-Vodă a reuşit chiar de la început să scoată ţara din impasul în care se afla în rezultatul luptelor politice interne şi numai acest moment ar fi fost de ajuns ca numele lui să fie înveşnicit în istorie. El i-a rechemat în Moldova pe boierii fugiţi în ţările vecine, făgăduindu-le să le ierte slujba la domnul precedent, să le restituie averea şi să le menţină înalta situaţie de mai înainte din societate. După un sfert de veac de lupte crîncene dintre grupările boiereşti pentru putere, acest pas al noului domn a jucat un rol pozitiv [4], o parte considerabilă a boierilor reîntorcîndu-se în ţară**. Ca urmare, concurentul principal al lui Ştefan, Petru Aron, rămîne practic fără boieri în anturajul său şi doar cu promisiunea de ajutorare a regelui polon. Treptat, domnul a concentrat în mîinile sale întreaga putere şi toate resursele militare ale ţării.

 

Moldova în timpul domniei lui Ştefan cel Mare

În vremea lui Ştefan cel Mare, Moldova deja se întindea peste toate ţinuturile de la Munţii Carpaţi răsăriteni pînă la rîul Nistru. Preocuparea dominantă a domniei lui Ştefan a fost lupta pentru independenţă. În acest context efortul de centralizare a statului şi treptata sa afirmare pe plan internaţional au fost legate indisolubil.

Printre măsurile primordiale Ştefan-Vodă şi-a propus întărirea capacităţilor de apărare a ţării. Înţelegînd că noua sa politică externă, de emancipare a Moldovei de sub tutela opresoare a marilor puteri vecine, avea să provoace împotrivirea acestora, iar pentru a înfrînge inevitabila lor reacţie era necesar un instrument militar mult mai eficace, prin număr şi coeziune cu politica domniei, decît cel care se aflase la dispoziţia predecesorilor săi, Ştefan a aşezat pe baze noi organizarea militară a ţării. Cetele disparate ale marilor boieri îşi pierd treptat însemnătatea, în vreme ce greul efortului militar revine micii boierimi, care furniza unităţile de cavalerie, şi ţărănimii din care se recruta precumpănitor pedestrimea, precum şi cetele tîrgurilor, alcătuite din tîrgoveţi, care se puteau strînge mai repede în caz de nevoie. Preluînd o iniţiativă a tatălui său, care însă în scurta domnie a acestuia, nu a avut răgaz să se dezvolte, Ştefan s-a străduit să întemeieze apărarea ţării pe cea mai largă adeziune socială posibilă în condiţiile epocii. La chemarea domnului la oaste vin toţi bărbaţii apţi de luptă, în special ţăranii – circa 30 de mii de persoane. Se formează astfel “oastea mare”, cu un efectiv între 40-60 de mii de oşteni: călăreţi şi pedeştri. Oastea mare a lui Ştefan era deci o "oaste de ţară", la vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenari).

Un alt factor important al puterii militare a Moldovei lui Ştefan a fost sistemul de fortificaţii. Cetăţile existente au fost întărite, dotate în acea vreme pentru prima dată cu tunuri, altele au fost construite din nou. Ţării Moldovei era apărată de: Cetatea Soroca, Cetatea Tighina şi Cetatea Albă la rîul Nistru, Cetatea Hotinului şi  Cetatea Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului, iar pe rîul Siret Cetatea Romanului.

Tot atît de hotărît a acţionat Ştefan şi în direcţia consolidării bazei materiale şi instrumentului instituţional al puterii domneşti. El duce o politică specială de restaurare a domeniului domnesc prin masive cumpărări de sate cu bani din vistieria domnească şi prin confiscarea domeniilor boierilor trădători. Astfel, domnul va cumpăra circa 80 de sate. Concesiile de pămînt din domeniul domnesc sunt foarte rare. Principalii beneficiari ai generozităţii domneşti în această privinţă au fost biserica, unul din stîlpii puterii, şi mica boierime, care avea să devină principalul reazem militar şi politic al domniei.

Se consolidează şi influenţa domnului în organele de guvernare. Cea mai semnificativă deplasare se constată în componenţa şi noul rol pe care оl juca sfatul domnesc, principalul organ de guvernămînt după domnie, cu care împărţea puterea de stat. Numărul membrilor sfatului domnesc se micşorează de la 25-30 la 15-16 persoane. Treptat, dregătorii curţii, numiţi de domn, au ocupat locuri în sfatul domnesc, alături de reprezentanţii stăpînilor de domenii, devenind forţa precumpănitoare. Astfel, are loc masivul transfer de putere de la marea boierime spre domnia centralizatoare. Un rol hotărîtor în sfatul domnesc a revenit pîrcălabilor – comandanţi de cetăţi. Dezvoltînd sistematic atribuţiile pîrcălabilor, înzestrîndu-i cu putere militară şi administrativă în cetăţi şi în ţinuturile dependente de ei, Ştefan a instituit o reţea de putere strict dependentă de domnie şi controlată de aceasta, care a cuprins toată ţara.

În promovarea politicii interne şi externe, Ştefan-Vodă s-a sprijinit pe sfetnicii săi de la Curtea domnească. Printre cei care au ajutat, sprijinind cu tot zelul ţara şi domnia, au fost portarul de Suceava Şendrea, iar din 1481 Luca Arbore, vistiernicul Isac, vornicul Boldur, pîrcălabul Cetăţii Hotinului Vlaicu, pîrcălabii Cetăţii Albe Hărman şi Luca, pîrcălabul Orheiului Gangur, pîrcălabul Cetăţii Neamţ Cristea Arbore şi mulţi alţii.

Epoca lui Ştefan cel Mare a însemnat realizări remarcabile şi în domeniul vieţii economice - ţara era stabilă şi bogată. Domnul stimula comerţul prin sistemul de privilegii, pe care le acorda negustorilor străini (italieni, polonezi şi armeni) şi locali şi prin construcţia şi securitatea drumurilor, hanurilor etc. Direcţia prioritară a comerţului internaţional prin Moldova o constituia axa Marea Neagră - Liov (Lemberg), negustorii aducînd din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale şi pietre preţioase iar din Apus postavuri şi arme. Vămile culese aduceau multi bani în visteria domnească şi asigură mijloacele materiale necesare pentru lupte, construcţii, şi alte nevoi ale statului.

O atenţie aparte o acordă domnul bisericii. Mitropolitul Teoctist, pînă la 1477, şi după el mitropolitul Gheorghe au fost permanent membri ai sfatului domnesc şi au participat activ la realizarea politicii interne şi externe a ţării.

Ştefan Vodă a construit un număr impunător de locaşe sfinte, pe care le-a înzestrat cu obiecte de cult (cărţi, icoane, cruci etc.). tradiţia populară îi atribuie zidirea a 44 de biserici. În mod cert sunt cunoscute 32 de locaşe ale căror ctitor a fost marele voievod.

O însemnătate deosebită în activitatea politică a lui Ştefan cel Mare au avut-o legăturile dinastice. Cele trei căsătorii oficiale ale domnului au realizat parţial acest program. Prima oară domnul se căsătoreşte la 5 iunie 1463 cu Eudochia din Kiev, sora cneazului Simion Olelkovici. Prin filiera kieveană se preconiza alăturarea de grupările şi forţele care promovau o politică fermă împotriva Poloniei Jagiellone, precum şi o apropiere politică de Moscova şi dinastia lituaniană [5]. De asemenea, se preconiza transformarea Moldovei într-o ţară de contact a lumii ortodoxe din Balcani cu Europa, în special cu Rusia.

Dar căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Eudochia a durat doar patru ani. Ea a murit la 4 septembrie 1467 şi a fost înmormîntată cu mare cinste la Probota Veche. Din prima căsătorie Ştefan i-a avut pe Elena, Petru (sau Petraşcu) şi poate pe Alexandru. Elena s-a căsătorit cu Ivan cel Tînăr, fiul marelui cneaz moscovit Ivan al III-lea. Căsătoria Elenei avea scopul de a consolida poziţia internaţională a Moldovei şi Rusiei în Europa Centrală şi cea de Sud-Est.
 
O nouă alianţă dinastică a lui Ştefan cel Mare se realizează în 1472, prin căsătoria sa cu Maria din Mangop, descendentă din familia imperială bizantină a Comnenilor. Principalul scop al noii alianţe consta în continuarea politicii de ridicare a autorităţii Moldovei în lumea creştină ortodoxă.
 
Maria din Mangop încetează din viaţă de timpuriu, în 1477, şi este înmormîntată cu multă cinste la mănăstirea Putna. Cu soţia a doua Ştefan are doi băieţi – pe Ilie şi Bogdan, care se sting din viaţă la o vîrstă fragedă.
 
În 1480, prin căsătoria cu tînăra doamnă Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, se continuă relaţiile tradiţionale dinastice ale Moldovei cu Ţara Românească. În condiţiile de intensificare a expansiunii otomane, legăturile dinastice cu ţara românească vecină întăreau poziţiile ambelor state la Dunărea de Jos. Această căsnicie a ţinut 24 de ani, pînă la moartea lui Ştefan cel Mare. Doamna Maria Voichiţa i-a supravieţuit 7 ani. A fost înmormîntată la Putna în 1511, alături de soţul ei şi de Maria de Mangop.
 
Din căsătoria cu Maria Voichiţa s-a născut urmaşul la tron al lui Ştefan cel Mare – Bogdan-Vlad. Numele de botez i se dăduse în amintirea bunicilor săi Bogdan al II-lea din Moldova şi Vlad Dracul din Ţara Românească. Tot din această căsătorie s-au născut şi două fiice – Ana şi Maria-Cneajna.

În perioada domniei lui Ştefan incursiunile pretendenţilor la domnie rare şi opoziţia boierilor slabă. Pe plan extern, domnitorul trebuia să se bizuie numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor - polonezi sau unguri - nu se putea bizui, şi unii şi alţii voiau să aibă sub suzeranitatea lor Moldova. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care - după cucerirea Constantinopolului la 1453 - de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih îşi continua înaintarea în inima Europei.

Harta principatului Moldovei pe timpul lui Ştefan cel Mare

Harta principatului Moldovei pe timpul lui Ştefan cel Mare

 

Politica externă a Moldovei în timpul domniei lui Ştefan cel Mare

În politica externă Ştefan ia de la bun început iniţiativa în rezolvarea problemelor politice şi militare, mai cu seamă a litigiilor cu statele vecine. Acţiunile de acest fel nu au fost finalizate întotdeauna în favoarea sa. Dar, după cum scrie ilustrul cronicar Grigore Ureche, Ştefan-Vodă era “la lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vîrrîia, ca văzîndu-l ai săi să nu se îndepărteze şi pentru aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos se ridica deasupra biruitorului” [6].

 

Relaţiile cu POLONIA la începutul domniei

La începutul domniei sale Ştefan Vodă îşi orientează linia politicii externe spre Polonia Jagiellonă. Regele polonez şi mare cneaz lituanian Cazimir al IV-lea, pentru a slăbi Ţara Moldovei, se străduia să profite de conflictul pentru domnie dintre Petru Aron şi Ştefan. Însă domnul moldovean n-a aşteptat dezvoltarea conflictului din partea Poloniei, ci a luat iniţiativa, efectuînd în anii 1458-1459 incursiuni în părţile sudice ale Regatului Polonez. Atacurile militare rapide ale oştilor moldoveneşti asupra pămînturilor poloneze l-au silit pe Cazimir să încheie un acord cu Moldova – în aprilie 1459 – şi să-l expulzeze pe Petru Aron din ţară. În 1462 Ştefan Vodă a acceptat omagiul de vasalitate regelui polon care a întors Moldovei Hotinul. Jurămîntul de credinţă regelui polon şi mare cneaz lituanian Cazimir al IV-lea, Ştefan la dat în tabăra militară de la Colomeia.

    

Relaţiile cu UNGARIA

Îmbunătăţirea relaţiilor cu Polonia şi stabilirea lui Petru Aron în Ungaria a înrăutăţit, în schimb, relaţiile Sucevei cu curtea regală de la Buda. Dar şi de data aceasta domnul a dat dovadă de spirit de iniţiativă.

După eşecul de a recupera Chilia de la unguri în 1462, Ştefan a întreprins un nou atac în 1465, reuşind după o zi şi o noapte să recucerească această puternică fortăreaţă. Recîştigarea Chiliei a consolidat capacitatea de apărare a ţării la frontiera de sud. În acelaşi timp includerea cetăţii din delta Dunării în componenţa Moldovei a înrăutăţit relaţiile acesteia cu Ţara Românească şi curţile de la Istanbul şi Buda, precum şi cu genovezii din Caffa.

În toamna anului 1467 regele Ungariei Matia Corvin a hotărît să invadeze Moldova şi să o supună. O armată puternică, avînd un efectiv de circa 40 mii de oameni, a fost concentrată la Braşov, în primele zile ale lunii noiembrie. De aici, urmînd pasul Oituz, forţele inamice, după ciocniri violente din trecătoare cu detaşamente de acoperire moldoveneşti au trecut şi au ocupat tîrgurile Trotuş, Bacău şi Roman.

Ştefan, care urmărise în permanenţă acţiunile inamicului său, l-a atacat prin surprindere cu oastea sa mică (12 000 de călăreţi) la Baia, în noaptea de 14 spre 15 decembrie. Lupta s-a dat la lumina flăcărilor ce cuprinseseră o parte a localităţii. Oştenii moldoveni au cauzat pierderi grele trupelor ungare care, după cum scrie Antonius Bonfinius în lucrarea sa “Istoria Ungariei”7, s-au retras prin munţi în “număr foarte scăzut” şi erau urmărite de cavaleria moldovenească. În cadrul bătăliei de la Baia regele ungar Matei Corvin fiind rănit de trei săgeţi şi o lovitură de lance.

Rodul biruinţei de la Baia s-a răsfrînt curînd şi în altă direcţie: i-a permis lui Ştefan să-l înlăture definitiv pe Petru Aron. În decembrie 1470, Petru Aron, care organizează o campanie împotriva lui Ştefan Vodă, este înfrînt la Orbic (ţinutul Neamţ) şi la 14 decembrie 1470 – executat de domn. Puţin timp după aceasta, în ianuarie 1471, a fost executat şi un grup de mari boieri de la curte, care avuseseră legături cu ucigaşul tatălui său.   

 

Relaţiile cu MUNTENIA (VALAHIA, ŢARA ROMÂNEASCĂ)

Prevăzînd că va avea în curînd de luptat cu Turcii, Ştefan voia să aibă în Muntenia (Ţara Românească) un domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În anul 1470 Ştefan începu ostilităţile, prădînd Ialomiţa şi arzînd oraşul Brăilei (la 27 februarie, în "marţea brînzei"), dar îndată Turcii au răspuns, trimiţînd pe Tătari în Moldova. Ştefan se îndreptă atunci împotriva noului duşman şi-l învinse în dumbrava de la Lipnic, pe rîul Nistru. După alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta fugi la Turci (în noiembrie 1473, Ştefan cucereşte cetatea Dîmboviţei de la Bucureşti), iar Ştefan puse în scaunul Ţării Româneşti pe aliatul său, Laiotă Basarab.

 

Relaţiile cu IMPERIUL OTOMAN

Etapa a doua a domniei lui Ştefan cel Mare (1473-1486) a fost, prin conţinutul ei, etapa luptei antiotomane [8]. În anul 1474 încordarea relaţiilor moldo-otomane a atins punctul culminant. Noile încercări de a atrage Ţara Românească de partea Moldovei, cu toate că suferă iarăşi eşec, slăbesc totuşi poziţiile turcilor în ţara vecină. Refuzul voievodului de a plăti tributul, de a ceda, la somaţiile sultanului, Chilia şi Cetatea Albă, au determinat Poarta să oprească acţiunile împotriva Albaniei şi să trimită contra Moldovei în ultimele luni ale anului 1474 o armată pe care mai multe izvoare o evaluează la 100-120 mii de oşteni sub conducerea lui Hagi Soliman Hadîmbul (adică Eunucul), beilerbeiul (guvernatorul) Rumeliei. Pericolul fiind destul de mare, Ştefan a chemat poporul în apărarea ţării. Oastea cea mare, de 40 mii de oameni, se adună în scurt timp în tabăra de lîngă Vaslui. Cîteva pîlcuri ale oştii moldoveneşti au întîmpinat duşmanul la Dunăre, pricinuindu-i pierderi considerabile în timpul trecerii fluviului. Mai apoi, sub presiunea forţelor superioare ale inamicului, armata bate în retragere în adîncul ţării, pe drumul ce şerpuia prin valea rîului Bîrlad, conform unui plan chibzuit de marele voievod.

Locul ales pentru bătălia decisivă în apropiere de Vaslui, acolo unde rîuleţul Racova se varsă în Bîrlad, avînd în jur o zonă mlăştinoasă şi mărginită de păduri era cel mai potrivit. El nu permitea o desfăşurare largă a oştilor inamice, efectivul lor numeros devenind astfel inactiv. Pe deal, în faţa văii, au fost postaţi ostaşi pedeştri. La flancuri a fost amplasată artileria (vreo 20 de tunuri). Ştefan cu sfetnicii săi îşi instalează corturile în spatele forţelor armate principale, nu departe de valea unde urma să aibă loc lupta decisivă.

Lupta hotărîtoare s-a dat în dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475. Se lăsase o ceaţă densă, vizibilitatea era extrem de redusă şi inamicul nu se putea orienta clar. Domnul a folosit şi această împrejurare, recurgînd la o stratagemă militară: după Dealul Muntenilor a fost amplasată ca rezervă călărimea (10-12 mii de oameni), iar pe malul opus al rîului Bîrlad a fost trimis un grup de buciumaşi şi cîteva detaşamente de oşteni, care vor juca un rol însemnat în toiul bătăliei. Primii au intrat în lunca îngustă a rîului Bîrlad oştenii avangărzii otomane, dar focul artileriei şi săgeţile arcaşilor moldoveni i-au silit să bată în retragere şi să aştepte forţele principale. Introducînd mereu forţe proaspete în luptă, turcii au înfrînt pînă la urmă eroica împotrivire a moldovenilor de pe prima poziţie şi înaintau spre cea de a doua, organizată la cîteva sute de metri. În acest moment de grea cumpănă, salvele de tunuri au chemat la atac oştile de rezervă de după dealurile din dreapta şi pe cele camuflate pe celălalt mal al Bîrladului. Din cauza ceţei dese, otomanilor li s-a părut că sunt înconjuraţi dinspre Bîrlad şi, cuprinşi de panică, au început să-şi schimbe direcţia atacului principal. Mulţi dintre ei s-au оndreptat spre podurile de peste Bîrlad pentru a preveni un atac asupra flancului stîng al dispozitivelor lor. Acolo au fost întîmpinaţi de o ploaie de săgeţi ale oştenilor moldoveni şi au fost împinşi în mlaştinile adînci, unde mulţi şi-au găsit sfîrşitul.

În acest moment, de sub Dealul Muntenilor, care străjuia dinspre est lunca Bîrladului, au pornit la contraatac cei 10-12 mii de călăreţi moldoveni în frunte cu Ştefan, care au lovit necruţător flancul drept şi spatele forţelor principale ale inamicului. Profitînd de deruta din rîndurile duşmanului, s-au ridicat la atac şi pedestraşii din vale, astfel că după cîteva ore de luptă pe viaţă şi pe moarte, grosul oştii lui Suleyman paşa şi-a găsit aici sfîrşitul. Resturile armatei otomane s-au retras în grabă, suferind pierderi însemnate din partea cavaleriei moldoveneşti, îndeosebi la trecerea Dunării.

Victoria de la Vaslui a avut un mare răsunet internaţional. Papa Sixt al IV-lea i-a atribuit voievodului Moldovei titlul de “Atlet al lui Cristos”, numindu-l totodată “val de apărare al creştinătăţii”. Cronicarul polonez Jan Dlugosz a dat următoarea apreciere faptelor lui Ştefan: “O, bărbat demn de admirat, pentru nimic mai prejos vestiţilor comandanţi eroici de care atîta ne minunăm! Cel dintîi dintre principii lumii, care a repurtat în zilele noastre o victorie atît de strălucită asupra turcilor… El este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi mai ales funcţiunea de comandant şi conducător în contra turcilor” [9].

Înfrîngerea şi-au recunoscut-o chiar şi otomanii, care făceau destul de rar asemenea lucru. Sultana-Valide Mara, văduva sultanului Murad al II-lea, afirma că “niciodată o oaste turcească n-a suferit o astfel de înfrîngere” [10].

Înfrîngerea oştilor turceşti la Vaslui nu însemna pentru Moldova că războiul împotriva Imperiului Otoman luase sfîrşit. Marele imperiu avea suficiente resurse umane, economice şi militare pentru a lupta mai departe împotriva Ţării Moldovei. Despre dorinţa sultanului de a pedepsi Moldova pentru neascultare s-a vestit la Istanbul îndată după înfrîngerea de la Vaslui.

Aşteptîndu-se la riposta Porţii, Ştefan cel Mare a luat măsuri de întărire a sistemului de fortificaţii, o atenţie aparte acordînd Chiliei şi Cetăţii Albe, primele care urmau să se opună puternicului duşman; Cetatea Hotinului, Cetatea Neamţ şi Suceava au fost consolidate şi aprovizionate ca să poată rezista unui asediu îndelungat. Totodată, voievodul a cerut ajutor de la unguri, polonezi, veneţieni etc. [11]. În scrisorile trimise unor conducători de state din Europa, la 25 ianuarie 1475, el îi avertiza că sultanul va veni negreşit împotriva Moldoveicu capul său şi cu toată puterea sa” şi că, dacă această ţară, “poartă a creştinătăţii”, va fi pierdută, “toată creştinătatea va fi în mare primejdie”. Puterile europene n-au dat curs cererilor voievodului Moldovei. Ştefan şi de data aceasta rămîne de unul singur în faţa turcilor.

După ce înclină echilibrul de forţe din bazinul Mării Negre în favoarea sa, sultanul, în fruntea unei armate uriaşe, cu un efectiv constituind, după unele surse contemporane, circa 150 mii de oameni, se îndreaptă în vara anului 1476 spre Moldova.

Ocupîndul Romanul, oştile otomane înaintează spre Cetatea Neamţului pentru a o cuceri. Aici, în apropiere de confluenţa rîuleţului Alb cu rîul Moldova, oastea moldavă este dislocată pe dealurile acoperite cu păduri din jurul podişului îngust, numit Valea Albă. Poziţiile moldovenilor sunt întărite cu valuri de pămînt, trunchiuri de copaci, iar carele sunt legate între ele după exemplul husiţilor. În centru şi pe flancuri sunt aşezate pîlcuri de arcaşi şi tunuri ce băteau orice palmă de pămînt, pînă la rîuleţul Alb.

În a doua jumătate a zilei de 26 iulie 1476 cele două forţe stăteau faţă în faţă. La ordinul sultanului, se dezlănţuie atacul general asupra poziţiilor fortificate ale moldovenilor. Însă moldovenii, deşi raportul de forţe era inegal (mai mult de 10 la 1), au rezistat. Spre sfîrşitul zilei însă ei, încetul cu încetul, sunt nevoiţi să se retragă de pe înălţimile întărite în pădurile din spate, folosindu-se de căderea nopţii. Pentru a se retrage mai uşor, ei lasă pe cîmpul de luptă toate tunurile, carele şi bagajele, care au devenit trofee în mîinile adversarilor. Acestea constituiau desigur pierderi mari pentru moldoveni, dar sultanul nu şi-a realizat la 26 iulie planul de a zdrobi oastea lui Ştefan.

Pomelnicul mănăstirii Bistriţa consemnează într-un alineat special pe marii boieri şi dregători care au căzut în război cu turcii. "Şi căzură acolo – povesteşte letopiseţul de la Bistriţa – vitejii cei buni şi tineri şi oastea cea bună şi vitează… şi mare scîrbă au fost atunci în Ţara Moldovei şi în toate ţările şi domniile de primprejur” [12]. În amintirea eroilor căzuţi în luptă, în centrul platoului Valea Albă este ridicată o biserică.

Pentru a dezvolta succesul pe care l-a obţinut la Valea Albă, Mehmet al II-lea s-a îndreptat spre Suceava şi celelalte cetăţi moldave, dar acestea au rezistat eroic. Pe la mijlocul lui august, sultanul este nevoit deja să dea ordinul de retragere şi să părăsească ţara “fără de ispravă”, după cum afirmă cronicarul. Cavaleria lui Ştefan a început să urmărească duşmanul şi l-a hărţuit pînă ce a părăsit pămîntul Moldovei.

Ultimul mare război cu otomanii s-a desfăşurat în vara anului 1484, cînd Baiazid al II-lea porneşte în fruntea unei mari armate (de circa 150 mii de oameni) asupra Moldovei. La porunca Porţii, la această campanie participă şi oastea muntenească şi cea tătară. Lovitura principală din 1484 a fost îndreptată asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, care, după o apărare eroică, cad în mîinile asediatorilor.

Vestind pretutindeni despre marea sa victorie, sultanul caracteriza Chilia drept “cheie şi poartă a toată Ţara Moldovei şi a toată Ţara Ungurească şi a ţărilor de pe Dunăre”, iar Cetatea Albăcheie pentru toată Ţara Leşească, Ţara Românească, Ţara Tătărească şi toată Marea Neagră” [13].

Căderea Chiliei şi a Cetăţii Albe a constituit o lovitură extrem de grea pentru ţară şi a slăbit considerabil statul moldovenesc. Comerţul internaţional de tranzit de la Marea Neagră pe uscat decade mult. Pierderea cetăţilor a provocat o daună destul de mare în ceea ce priveşte capacitatea de apărare a ţării. Ea rămîne expusă invaziilor otomane, pornite din cele două capete de pod din sudul Moldovei. Încercarea lui Ştefan cel Mare de a elibera aceste cetăţi în anii 1484-1486 a suferit eşec. Atît Ungaria, cît şi Polonia, după marile promisiuni ce le făcuseră Moldovei, încheiau tratate de pace cu Imperiul Otoman, în care recunoşteau de jure acapararea celor două cetăţi din sud.

Ştefan încheie în anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid II, care asigură independenţa Moldovei în schimbul plăţii unui tribut sultanului. 

    

Relaţiile cu POLONIA spre sfîrşitul domniei

În anul 1497 regele Poloniei, în fruntea unei oşti de circa 80.000 de oameni, a pătruns în Moldova, avînd drept obiectiv cucerirea capitalei ţării, Suceava, care a rezistat asediului de trei săptămîni. În asemenea condiţii, regele Ioan Albert încheie un armistiţiu cu Ştefan cel Mare, conform căruia polonezii urmau să renunţe definitiv la acţiuni militare contra Moldovei şi să se retragă pe drumul pe care veniseră, pentru ca armata polonă “să nu mai strice ţara pre alt loc”. Regele, însă, nu a respectat condiţiile armistiţiului şi domnul ia decizia să-l pedepsească.
 
Lupta decisivă s-a dat în ziua de 26 octombrie 1497 în codrii Cosminului. Atacul moldovenilor a fost atît de neaşteptat, încît trupele poloneze, care se deplasau pe drumul îngust din pădure, au suferit pierderi mari: “Şi lovindu-i din toate părţile şi năruind copacii cei înclinaţi asupra lor, – povesteşte Grigore Ureche, – multă oaste leşească a perit” [14]. Victoria a fost totală.
 
În vara anului următor, pentru a-l pedepsi pe regele polon, care îi invadase ţara, şi pentru a-l face să se împace cu Moldova pe picior de egalitate, Ştefan cel Mare a întreprins o expediţie în Polonia, ajungînd pînă aproape de Lvov. Ameninţat în acelaşi timp de otomani şi de tătari, care prădau regiuni întinse din ţara sa, Ioan Albert, sfătuit şi de fratele său Vladislav, regele Ungariei, a încheiat în 1499 pace cu Ştefan. Suzeranitatea, de altfel nominală a Poloniei asupra Moldovei, lua sfîrşit.
 
La începutul sec. al XVI-lea relaţiile de pace ale Moldovei cu Poarta continuă. După ce bătrînul voievod cucereşte Pocuţia, luînd-o în stăpînire, relaţiile dintre Moldova şi Polonia se înrăutăţesc, în această perioadă ele rămînînd încordate în toată prima jumătate a veacului.

 

Sfîrşitul domniei

Stema lui Ştefan cel Mare,1502  Mormîntul lui Ştefan cel Mare, Mănăstirea Putna, Suceava, România

Stema lui Ştefan cel Mare, 1502

Mormîntul lui Ştefan cel Mare, Mănăstirea Putna, Suceava, România

 
Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Ţara Moldovei a zidit 44 mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, după fiecare luptă o biserică. Bătrîn şi bolnav de gută - i s-a amputat piciorul. După o domnie îndelungată de 47 de ani - neobişnuită pentru acele vremuri - marele domnitor închise ochii la 2 iulie 1504.

"Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plîngere în mănăstire la Putna, care era zidită de dînsul, jale era, că plîngea toţi ca pe un părinte al său..." (Grigore Ureche).

În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptînd de la egal cu vecini mult mai puternici, Ştefan cel Mare a reuşit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Din nefericire, mărimea redusă a populaţiei şi resursele limitate au făcut ca, o dată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe şi greu de executat) Moldova să nu mai poată ţine pasul cu vecinii mult mai bogaţi.

 

Vezi şi ...

 

Bibliografie (surse):

  1. Despre începutul domniei lui Ştefan cel Mare vezi: Rezachevici, C. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova. Bucureşti, 2001, p. 535-539.
  2. Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв. – M., 1976, p. 63, 69.
  3. Rezachevici, C. Op. cit., p. 537.
  4. Dragnev D., Caşu I., Dragnev E., Pîslariuc V. Ştefan cel Mare şi Sfînt în contextul epocii sale şi al posterităţii. Chişinău, Civitas, 2004, p. 39-46.** În ţară s-au întors 10-11 boieri din cei 19 membri ai sfatului domnesc precedent.
  5. Rezachevici C. Dimensiunea dinastică a politicii externe a lui Ştefan cel Mare, în “Revista de Istorie a Moldovei”, nr. 3 (599, 2004, p. 12-17.
  6. Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei, în “Letopiseţul Ţării Moldovei”. Chişinău, 1990. – P. 57.
  7. Bonfinius A. Historia Pannonica sive Hungaricarum rerum decades, IV, Lipscae, 1771, libr. 1, p. 559-560.
  8. Gorovei Şt. S. 1473 – un an-cheie al domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, în “Ştefan cel Mare şi Sfînt. 1504-2004”, Sfînta Mănăstire Putna. Suceava, 2003, p. 389-394.
  9. Dlugossi I. Historiae Polonicae, libri XIII, Ed. Lipsca, 1711-1712.
  10. Iorga, N. Acte şi fragmente cu privire la istoria romвnilor, vol. III. – Bucureşti, 1898. – P. 84.
  11. Gonţa Gh. Viaţa politică a Ţării Moldovei în epoca domniei lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi. Chişinău, 2004, p. 46.
  12. Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв. – M., p. 29.
  13. Iorga, N. Studii asupra Chiliei şi Cetăţii Albe. Bucureşti, 1899, p. 156 şi urm.
  14. Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei. – P. 53-54.
  15. Expunerea discuţiilor privind vîrsta lui Ştefan cel Mare vezi: Dragnev D., Caşu I., Dragnev E., Pîslariuc V. Op. cit., p. 14-15.
  16. Ureche Gr. Op. cit., p. 120.
  17. Karamzin N.M. Истортия государства Российского, t. IV. SPb., 1842, p. 195.
  18. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005.
  19. Constantin C.Giurescu & Dinu C.Giurescu Istoria Românilor volum II (1352-1606) p. 154-192. Editura Ştintifică si Enciclopedică Bucuresti (1976)
  20. A.D. Xenopol Histoire des Roumains de la Dacie trajane : Depuis les origines jusqu'à l'union des principautés Tome I des origines à 1633. Editeur Ernest Leroux Paris (1896);
  21. Binder Iijima, Edda und Dumbrava, Vasile (Hrsg.): Stefan der Große – Fürst der Moldau. Symbolfunktion und Bedeutungswandel eines mittelalterlichen Herrschers. Leipziger Universitätsverlag, Leipzig 2005, ISBN 3-86583-039-0 .

 

Legături externe:

         stefancelmare.ro
         stefancelmare.info

Dacă doriţi să îmbunătăţiţi textul sau să adăugaţi imagini noi la acest articol transmiteţi varianta dvs pe istorialumii@gmail.com . Textul îmbunătăţit îl solicităm în format MS Word (.doc) sau Notepad (.txt). Important: indicaţi în mesaj denumirea articolului de redactat  Scrie-ne acum noi detalii pentru a îmbunătăţi acest articol !


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta vechii Iazigia, cîmpia panonică, sec. I d.Cr., sursă: Dragnea Mihai
Harta vechii Iazigia, cîmpia panonică, sec. I d.Cr., sursă: Dragnea Mihai
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2014 istoria.md