Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Târgul medieval Ţuţora, un oraş dispărut (1448 - 1822)

Denumirea originală a articolului "UN ORAŞ DISPĂRUT – TÂRGUL MEDIEVAL ŢUŢORA"

Autor articol: Vasile Iucal,
director al Muzeului de Istorie
şi Etnografie Ungheni


                         „Prutul e râul pe-ale cărui ţărmuri n-a înflorit nici un oraş...”
                (Alexandru Vlahuţă, Scrieri alese, vol.II, Chişinău, 1992, p.479)

 

I. La răscrucea marilor drumuri

Pe malul drept al Prutului, la est de fosta capitală a Ţării Moldovei, oraşul Iaşi, în pitoreasca luncă a râului, se află străvechea localitate Ţuţora. Neîndoielnic, este vorba de o rămăşiţă a vechii vame, sat, târg şi oraş, situat în epoca medievală pe ambele părţi ale bătrânului fluviu (pe partea stângă a Prutului aşezarea se întindea de la marginea sudică a Ungheniului actual până la Valea Mare).
 
Bătălia de la Ţuţora 14 Septembrie - 7 Octombrie 1620, pictor Eljasz Radzikowski Ţuţora pe harta lui Bawer, 1776 Rămăşiţele Cetăţii Ţuţora, astăzi
 Bătălia de la Ţuţora 14 Septembrie - 7 Octombrie 1620, pictor Eljasz Radzikowski Ţuţora pe harta lui Bawer, 1776 Rămăşiţele Cetăţii Ţuţora, astăzi

 

Investigaţiile de teren, deocamdată destul de sărace, efectuate pe teritoriul fostei localităţi, cât şi în împrejurimi, relevă o populare a locului încă din prima epocă a pietrei  apoi şi în celelalte etape ale epocii respective,    ajungându-se ulterior ca locul să fie populat în perioada nouă a pietrei, în precucuteni (prima jumătate a mil. IV),   continuându-se cu eneoliticul, cultura Cucuteni-Tripolie,  după care a urmat epoca de tranziţie la bronz şi bronzul târziu, cultura Nouă .

Pe malul de vest al Prutului, la Chipireşti, la Holboca, în Lunca Ţuţorii, în perimetrul localităţii însăşi, dar şi la est de râu, pe teritoriul satelor Buzduganii de Sus şi Valea Mare, s-au găsit numeroase vestigii din epoca fierului, Hallstatul timpuriu şi La Tene, secolele XII-II î. Hr.   Pe aceeaşi vatră a satului, pe partea stângă a Prutului, au fost depistate numeroase fragmente ceramice de pe câteva aşezări antice târzii, cultura Sântana de Mureş-Cerneahov, secolele III-IV d. Hr.,  iar pe malul opus s-au descoperit urme ale unei aşezări din epoca feudalismulu timpuriu, secolele VIII-IX, de tip Dridu, precum şi din veacurile XV-XVIII,   dovedindu-se astfel locuirea intensă aici din timpuri imemorabile.

Întemeierea Ţuţorii nu a fost întâmplătoare. Locul oferea mari oportunităţi pentru practicarea agriculturii (fertila luncă a Prutului fiind bogată în pământ arabil şi păşune), cât şi pentru comunicare, cea din urmă premisă fiind caracteristică regiunii încă din antichitate, şesul Prutului constituind o importantă arteră  de circulaţie ce lega porturile Mării Negre cu adâncul teritoriului getic .

După instituirea dominaţiei tătăreşti, în anii 1241 şi 1242, asupra teritoriului dintre Carpaţi şi Nistru, vedem regiunea străbătută de Marele Drum Comercial Tătăresc. Mărfurile orientale erau preluate din porturile nordice ale Mării Negre, străbateau ţinuturile tătăreşti, urmând cursul Nistrului în sus. De la Tighina o arteră a acestuia se desprindea, îndreptându-se spre vest, de-a lungul Bâcului, trecând pe la Rădenii Vechi şi Rezina, de unde cobora spre Prut. O altă ramură a aceleiaşi rute venea încoace pe la Lăpuşna. Joncţiunea se făcea la Ţuţora, după care se mergea spre nord, trecându-se prin Iaşi şi Suceava, de unde o parte din mărfuri plecau spre Halici, Podolia şi Polonia, ajungând tocmai la Marea Baltică. De acolo, pe acest vestit „drum tătăresc” sau „al Levantului”, devenit după întemeierea Ţării Moldovei «moldovenesc», se întorceau spre Caffa, Cetatea Albă şi Chilia caravane încărcate cu cereale, vin, sare, ceară, miere, urmate de turme, cirezi  şi herghelii . De-a lungul întregului itinerar se observă o aglomerare de sate, iar aşezările străbătute cunosc o evoluţie economică ascendentă.

Apropierea imediată de târgul Iaşi, cât şi aşezarea la un vechi vad al Prutului,  a făcut ca respectiva arteră comercială să treacă pe la Ţuţora, probabil până la formarea Ţării Moldovei, iar statutul de vamă să-i fie acordat încă de cei dintâi voievozi, fapt care a determinat, mai târziu, evoluţia locului în unul din cele mai importante centre economice, strategice şi administrative medievale aşezate pe râul Prut.

II. Sub sceptrul marilor voievozi

Originea numelui Ţuţora este incertă.

Constantin G. Giurescu presupune că ar putea proveni de la o persoană . De aceeaşi părere este şi cercetătorul D. Ciurea, spunând, cu referire la un document din 1471, că ar fi vorba de un oarecare Ţoţor .

Istoricul A. Boldur, căutând să argmenteze etimologia denumirii Brodnicilor, a neamului care a populat regiunea la începutul veacului XII,  crede că Brodî sau Brudi ar fi fost denumirea iniţială a Ţuţorii, interpretând astfel greşit aceeaşi sursă de la Ştefan cel Mare din 1471, în care locul apare menţionat prin sintagma  “u Cocori   ni   brodÿ” .

În ce ne priveşte, suntem de părere că toponimul în cauză denotă o caracteristică a locului, ţuţuroi  însemnând în graiul popular şiroi de apă sau chiar nămol .
Tocmai pentru rolul avut în trecutul Moldovei, dar mai ales al zonei în care se află, cronicile l-au consemnat frecvent.

Prima sa atestare documentară se conţine într-un act din 5 aprilie 1448 . După cum era de aşteptat, statutul iniţial sub care apare este cel de vad şi vamă domnească la trecerea Prutului, în calea amintitului drum comercial. Menţiunea este prilejuită de scutirea de vamă « la vadul de la Ţuţora », acordată mănăstirii Pobrata de către domnitorul Petru Aron, unchiul lui Ştefan cel Mare.

Acelaşi domnitor, la 25 august 1454, facilita din nou trecerea vamei la « vadul Ţoţorii » călugărilor de la mănăstirea Moldoviţa .

Un privilegiu asemănător  acorda Ştefan cel Mare mănăstirii «Înălţarea Domnului» de la Neamţ. La 1 aprilie 1470, cele trei măji (pescari) ale acesteia urmau să nu plătească vamă nicăieri, «nici la Ţuţora» .

În fine, la 15 august 1471, marele voievod acorda o altă scutire de vamă mănăstirii Pobrata. Pentru grâul şi mierea trimise la Chilia în schimbul peştelui adus de acolo, carele nu trebuia să dea nici la nic un groş «la Ţuţora, la vad» .

Cu siguranţă, alături de vechiul târg al Iaşului, Ţuţora a jucat un rol important destul de timpuriu în popularea regiunii, satele fiind atrase de oportunităţile economice oferite de ea, dar şi de Marele Drum care trecea prin regiune. După cum reiese din câteva relatări – una din  23 iulie 1557,  alta din 10 mai 1582 - însăşi a evoluat în aşezare rurală.

Adevărata sa evoluţie economică s-a produs însă odată cu stabilirea definitivă – la mijlocul secolului al XVI-lea – a capitalei ţării la Iaşi. Acum domnitorii constată că Ţuţora este importantă strategic pentru cetatea de scaun. Ea este amplasată geografic la gura unui larg defileu, care, din partea de răsărit, asigură accesul spre capitală. De aici,  de pe şleahurile Prutului, a Culii şi Lăpuşnii, se abăteau de obicei năvălirile tătare, turceşti şi căzăceşti. De aceea, Ţuţora, cu marea sa câmpie, capabilă să găzduiască însemnate contingente militare şi aşezată la poarta de dealuri Cristeşti-Tomeşti, este transformată în branişte domnească (de la slavonul braniti, a împiedica, a opri) , adică opritură, loc menit adunării celor trebuincioase întreţinerii curţii domneşti.

De asemenea, locul este prielnic în aspect natural. Apa Prutului are calităţi curative,  iar imensa câmpie este umedă şi deci favorabilă atât păşunatului cât şi agriculturii, în general.

Farmecul acestea, bunăoară, îl copleşesc pe călătorul italian Cornelio Magni, care relata la 1672 că «Pentru primirea sultanului (domnitorul moldovean n.n.) a ales o câmpie făcută anume pentru acest scop, alcătuind un mare amfiteatru rotund, cu un diamentru de aproximativ douăzeci de mile în lungime şi înconjurată de dealuri line, având în spate munţi înalţi. Era scăldată de râul Prut care, curgând în albia sa destul de regulată, uda una din laturile ei. Pe această pajişte întinsă, iarba era tot atât de verde în luna august ca în Italia în luna mai… Această frumoasă câmpie oferea o bună păşune pentru toţi caii întregii armate» .

Datorită priveliştii pitoreşti, dar şi pentru poziţionarea sa strategică, curtea domnească a decis să transforme Ţuţora în loc de refugiu  pe timp de pace cât şi atunci când asupra capitalei se abăteau diferite pericole: războaie sau epidemii, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, pe timpul lui Gheorghe-vodă Ghica, în 1737, când domnitorul îşi muta curtea la Ţuţora «pentru a se feri de ravagiul ciumei din Iaşi», iar în vara  anului următor «ca să se mai răcorească de boală» .
Prin urmare, un pas următor întreprins de domnie întru organizarea Ţuţorii a fost instituirea aici a unei reşedinţe domneşti temporare.

       
III. Oraş domnesc de negoţ şi popas

O primă relatare în acest sens face cronicarul Grigore Ureche, care susţine că în septembrie 1552  boierii ţării l-au asasinat pe domnitorul  Ştefan-vodă, fiul lui Petru Rareş, aflat «la podul de la Ţuţora» .

În sprijinul aceleiaşi afirmaţii vine şi mulţimea de documente emise aici, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în special pe timpul lui Petru Şchiopul .
Aflarea în calea Marelui Drum Comercial, statutul de vamă şi vad, de branişte şi reşedinţă domnească, fac locul atrăgător pentru meşteşugarii şi negustorii care au legătură directă cu transportul. Aici vin sătenii din împrejurimi pentru a-şi vinde produsele, cumpărând în schimb unelte de lucru şi alte mărfuri de care au nevoie. Ţuţora devine atractivă economic, sporind astfel popularea aşezării. Sunt premise care, la răscrucea vecurilor XV-XVI, au determinat evoluţia vechii vame şi trecătoare la Prut în calitate de târg (-torg, în slavă însemnând aşezare sau loc unde se făce schimbul de mărfuri) în Evul Mediu. Noţiunea  în cauză este, de fapt, sinonim a celei de oraş. În orice caz, în privinţa Ţuţorii, aceste două noţiuni, în diferite documente, se interferează.

Dacă datele oferite de matricolele universităţii din Krakowia (Polonia) sunt exacte, atunci existenţa oraşului Ţuţora poate fi constatată deja în veacul al XV-lea, între anii 1405-1503, pe când în cadrul acestei instituţii, printre 18 studenţi originari din oraşele Moldovei, figura şi un  «Iohannos Stanislai de Thutzora» (Ţuţora) . 
Cu siguranţă, oraşul Ţuţora exista în anul 1606, când îl vedem figurând în Catastiful oraşelor moldovene, alcătuit de Miron Costin,   consemnare care ne face să credem că e apogeul dezvoltării sale ca centru urban.

Pe harta lui Reichersdorf, întocmită în a doua domnie a lui Petru Rareş (1527-1538), localitatea apare în calitate de târg. E adevărat că acesta o numeşte «Lasti »,   dar lucrul poate fi uşor înţeles pentru epoca medievală, când, din deficienţe de cunoaştere a limbii, asemenea confuzii par aproape fireşti.
O carte de danie de la Constantin-vodă Movilă însă este cât se poate de precisă când constată existenţa «târgului Ţuţora» la 11 august 1611 . Se pare că documentul care face o atare menţiune este şi ultimul, căci niciodată ulterior nu vom mai întâlni aşezarea fixată cu statutul de «târg».

Într-o relatare din anul 1661 însă, emisarul turc Evlia Celebi, aflându-se în trecere prin Moldova, vorbeşte de existenţa oraşului Ţuţora. Descrierea călătorului este cea mai completă şi, deocamdată, singura în măsură să ofere o imagine cât de cât proximă în privinţa Ţuţorii medievale.

Astfel, spune călătorul turc : « Negustorii şi călătorii veniţi din oraşul Iaşi, cât şi cei ce se îndreaptă întracolo, poposesc în acest orăşel. Deoarece acest oraş se află pe malul râului Prut,– după un obicei din vechime, aici se  percep toate plăţile vamale… În timpurile vechi, acest orăşel Ţuţora, a fost oraş portuar… Actualmente, aceasta este o aşezare, asemănătoare unui orăşel. Aici sunt o sută de case, două biserici şi circa 50 de băcănii» .

Se poate înţelege, prin urmare, din cele afirmate mai sus, că oraşul Ţuţora a fost o certitudine, pe care călătorul turc o mai constata la mijlocul veacului al XVII-lea.

           
IV. Organizarea: hotarul şi ocolul Ţuţorii

Evoluţia Ţuţorii de la statutul de vad şi vamă la cel de aşezare urbană, în mod sigur a trebuit să fie asigurată, pe lângă condiţiile deja amintite, de o organizare administrativă şi economică corespunzătoare. Această sarcină a revenit în mare parte domnitorului, căci, lucru ştiut, toate târgurile şi oaraşele moldovene în epoca medievală au fost aşezate pe pământ domnesc, constituind propritatea acestuia.

În privinţa Ţuţorii o atare relaţie este indiscutabilă, existenţa sa fiind certificată chiar de cele dintâi documente referitoare la trecutul său.
Astfel, târgul sau oraşul era supus total domniei. Voievodul asigura locuitorilor urbei liniştea şi posibilitatea de a face negoţ pe o suprafaţă mai mare. În schimb, orăşenii plăteau diferite dări şi îndeplineau anumite lucrări în folosul domniei.

Trăitorii târgurilor moldovene nu au fost doar negustori şi meşteşugari, mai ales în faza incipientă a aşezărilor respective, ci şi agricultori; ei cultivau pământul, aveau prisăci, iazuri, vii, păduri, mori, creşteau, îndeosebi, animale ş.a. De aceea, în afară de vatră, oraşul poseda mult pământ agricol care constituia  “hotarul” său .
Pe lângă “hotar” însă, deoarece aici exista o reşedinţă temporară domnească, Ţuţora mai avea şi “ocol”, din care făceau parte mai multe sate vecine.  La fel ca şi târgul, “satele de ocol” erau proprietăţi domneşti şi, prin urmare, erau supuse târgului prin voinţa domniei, depinzând de curtea domnească de aici. Locuitorii lor trebuiau să facă aprovizionarea acesteia cu cele  necesare: alimente, furaje, să îndeplinească lucrări de construire şi întreţinere a clădirilor, prisăcilor, iazurilor, să îndeplinească transporturi etc .

Ocolul Ţuţorii este amintit  pentru prima oară într-un act de danie de la Constantin-vodă Movilă, datat cu 30 august 1611. Documentul surprinde momentul când domnitorul scotea „satul Dănăşenii (Dănuţenii), ce a fost ascultător de ocolul târgului Ţuţora” din componenţa  ocolului, donându-l „pentru slujbă credincioasă” lui Toader stolnic .

La fel proceda şi Vasile-vodă Lupul în anul 1644, scoţând din „ocolul Ţuţorii” seliştea Ursăşti pe Prut, dăruind-o lui Andoca .

Acestea sunt singurele surse care amintesc de ocolul Ţuţorii. Importanţa lor constă în faptul că ele permit să întrevedem, cu destulă exactitate, mărimea teritorială a respectivei structuri.

În acest sens, credem că Ţuţora a avut, la început, un ocol neobişnuit de mic în comparaţie cu alte structuri similare.

De regulă, numărul satelor unui ocol în epoca medievală a variat între 12 şi 17 . La începutul secolului XVII însă ocolul Ţuţorii nu cuprindea mai mult de 3-4 localităţi, căci aşezările pe care cei doi domnitori le scoteau din componenţa ocolului la 1611 şi 1644, Dănuţenii şi Ursăştii (Valea Mare), nu numai că erau vecine imediate ale acestuia, dar constituiau şi limitele de nord şi, respectiv, de sud ale ocolului în cauză. Mai sus de Dănuţeni, pe Prut, începând cu Ciureştii şi Unghenii, urmau satele răzăşeşti . La sud, mai jos de Ursăşti, erau Dăienii şi Morenii, ca şi Ţuţora, posesiuni domneşti ascultătoare de Morile din Iaşi . La est, toate sate răzăşeşti, iar la vest exista marele ocol domnesc al oraşului Iaşi. Astfel,  Ursăştii, Dănuţenii şi Ţuţora însăşi au fost localităţile cuprinse iniţial în fostul ocol al acestui târg.

Numărul limitat de aşezări incluse în ocolul respectiv se datorează, credem, atât caracterului temporar de reşedinţă domnească pe care a avut-o Ţuţora, cât şi aflării sale în imediata vecinătate a reşedinţei de bază domneşti, oraşul Iaşi, cu ocolul său deja amintit.

               
V. O identitate firească         

În aceeaşi ordine de idei, la fel de importantă ni se pare întinderea Ţuţorii ca aşezare umană.

Fapt e că cele dintâi documente referitoare la trecutul Ţuţorii nu conţin mărturii  clare despre amplasarea sa, acestea acestea amintind doar o formulă generală –„Ţuţora  pe Prut”. Când vorbim însă de aşezarea concretă a localităţii, avem în vedere, în primul rând, amplasarea acesteea în raport cu râul Prut.

În acest sens, cercetări recente privind istoria localităţilor de pe cursul Prutului mijlociu arată că amplasarea lor pe ambele maluri ale râului a fost o realitate aproape axiomatică . Tocmai de aceea, reieşind din firescul situaţiei, numeroase surse scrise nici nu au recurs la detalieri de dislocare, limitându-se la sintagma generală „pe Prut”. Excepţii au fost doar cazuri speciale de hotărnicie sau precizare a hotarelor satelor, când situaţia a impus asemenea concretizări.

Un hrisov de la Mihai-vodă Racoviţă, care descria exact desfăşurarea moşiei Ţuţora în anul 1720, nu lasă nici un dubiu în privinţa aşezării localităţii pe ambele părţi ale Prutului . Aceeaşi situaţie este prezentată de un document de la Grigore Ghica-vodă din 1738 .

Mai mult, unele surse documentare lasă să se înţeleagă că pe aceeaşi moşie au existat, concomitent, pe partea dreaptă a Prutului - vatra satului Ţuţora, iar pe cea stângă -  cea a târgului sau oraşului Ţuţora. Printre asemenea relatări se numără şi cea deja amintită, a călătorului turc Evlia Celebi din anul 1661, care după ce arată că de la Iaşi a ajuns „la un mare râu Prut”, pe malul căruia „se află satul Ţuţora ..., bine aranjat”, cu „o mare mănăstire”, unde „toţi necredincioşii care vin din ţinuturile căzăceşti, se opresc, deoarece la acest sat există trecătoarea peste râu”, emisarul spune că pârcălabul nu le-a permis să poposească aici, obligându-i îndată să traverseze fluviul, unde se află „oraşul Ţuţora”, despre care notează  scurt, dar plastic, că acesta este lipsit de faima sa de altădată şi că „Până în timpul de faţă (1661 n.n.) aici se văd clar rămăşiţele palatelor dărâmate, mănăstirilor, pieţelor şi străzilor” .

O altă însemnare aparţine Principelui Iacob Sobieski, care, în calitate de însoţitor al regelui polon în campania militară din anul 1686 în Moldova împotriva turcilor, nota astfel itinerarul parcurs de aramata polonă: ”Marţi, 13 august …, ne-am oprit la Zagarancea, pe Prut. Miercuri, 14 august, am pornit dimineaţa, ne-am oprit la Ţuţora… Vineri, 16 august, regele a trecut pe celălalt mal de cum s-a luminat şi a pornit spre Iaşi… Sâmbătă 17 august, dimineaţa, regele a trecut din nou râul şi s-a întors la Ţuţora“ .

În aceeaşi ordine de idei se înscriu şi câteva relatări din care desprindem că la Ţuţora a existat şi un depozit domnesc la începutul veacului al XVIII-lea, era menţionat un Ali Aga, păzitor al ”hambarului celui împărătescu de la Ţuţora “ . Existenţa hambarului domnesc la Ţuţora este atestată şi în 1738 .

La rândul său, un călător turc prin Moldova anului 1740, susţinea că „Pe drumul din Iaşi spre Hotin, pe malul Prutului, se află Ţuţora – hambarul de grâne a armatei otomane. Acolo sunt adunate rezervele de făină cumpărate din Rumelia şi regiunea Dunării. La Ţuţora sunt aduse pe apă...”  .

Un cronicar din secolul XVIII, referindu-se la venirea vizirului turc în Moldova la 1715, era mai precis în detalii privind dislocarea acelui depozit, arătând că demnitarul ”…au trecut pe la Iaşi şi au trecut pe la Ţuţora, pe cea parte de Prut (pe partea stângă – n. n.),  la hambar, şi au mersu la domnul şi sau împreunat“,  lucru din care se poate înţelege  cu uşurinţă amplasarea târgului omonim pe malul stâng al Prutului, aşa cum îl fixa în notele sale Elvia Celebi la mijlocul veacului al XVII-lea.

Această certitudine este susţinută şi de unele surse cartografice, între care amintim de harta lui Dimitrie Cantemir,  de cea a geografului francez I. B. d’Anville, întocmită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,  cât şi de harta unui anonim german de pe la 1730, pusă în circuitul ştiinţific de I. Lepsi în anul 1933 .

De asemenea, nu este mai puţin important să se observe că în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după ce vechiul târg decăzuse, pe locul lui se constata satul Ţuţora Veche,  apelativul din urmă venind să constituie nimic altceva decât o reminiscenţă a aşezării urbane de altădată, în timp ce localitatea omonimă de pe partea opusă a Prutului începu să fie numită Ţuţora Nouă, lucru convenţional, căci, de fapt, ambele aşezări aveau o vârstă identică.

       
VI.  În bătaia focului şi a jafului

Mai sus am văzut o serie de premise care au contribuit la evoluţia Ţuţorii de la simplu vad, la vamă, apoi aşezare rurală şi, în sfârşit,  reşedinţă domnească, cu toate atribuţiile ce reies dintr-un asemenea statut.

Sigur, aceste condiţii au avut o înfluienţă benefică nu numai asupra locului, dar şi a zonei în genere, ele contribuind, aşa cum s-a spus deja, prin dezvoltarea schimbului de produse dintre localnici şi călătorii care străbăteau marele drum, la o prosperare economică, şi, prin urmare, la o creştere demografică în regiune. Cum însă orice lucru, pe lângă aspecte pozitive are şi părţi negative, la fel şi aceste împrejurări, care au dat naştere uneia dintre puţinele aşezări urbane aflate pe Prut de-a lungul istoriei, au condiţionat, în virtutea unor împrejurări nefaste ale timpului, decăderea şi, până la urmă, dispariţia târgului medieval Ţuţora.

Fără îndoială, evoluţia ascendentă a localităţii s-a produs atâta timp cât Ţara Moldovei a  avut parte de pace. Odată însă cu intensificarea - la răscrucea secolelor XVI-XVII -  a tendinţei de întărire a dominaţiei otomane în Ţările Române, cu pătrunderea tătarilor nogai în Bugeac şi a înăspririi luptei acestora cu polonii şi cazacii zaporojeni, situaţia ţării s-a înrăutăţit. În consecinţă, din cauza pericolului constant, “Drumul moldovenesc” se transformă în itinerar de jaf şi război, periculos deci circulaţiei mărfurilor. De aceea, călătorii nu-l mai urmează obligatoriu, ci sunt nevoiţi să-şi devieze direcţia. Astfel, ei nu mai coboară spre Chilia şi Cetatea Albă direct de la Ţuţora în jos, pe la Lăpuşna, ci merg spre răsărit, pe la Rezina, de-a lungul râului Bâc, trecând pe la Chişinău şi Tighina, de unde apucă calea porturilor amintite şi a Crimeii. Acum, din aceiaşi cauză, decade şi celălalt târg, Lăpuşna, aşezat pe linie cu târgul Ţuţora în direcţia sud-est,  iar lunca Prutului se transformă, pentru mai bine de două secole, în “şleah al oştii” .

În consecinţă, târgul Ţuţora, cu statutul său de reşedinţă temporară domnească, dar şi de pavăză în faţa Iaşului din partea de răsărit, cu întinsa şi bogata sa câmpie, devenise, încă de pe la jumătatea secolului al XVI-lea, locul unor numeroase şi importante evenimente din istoria Moldovei medievale.

Încoace, după trecerea Dunării, pe amintitul şleah al oştii, ţineau calea turcii. Pe Prutul de sus, pe direcţia aceluiaşi şleah, coborau oştile polone. Pe drumul lipcanilor, hoardele tătarilor lituanieni, iar pe şleahul Culii - cazacii zaporojeni.

Astfel, unul dintre primele evenimente petrecute aici a fost groaznica asasinare, în septembrie 1552, de către boierii ţării, a domnitorului Ştefan-vodă, fiul lui Petru Rareş, zicând cronicarul că “Noaptea cu toţii (boierii – n.n.) s-au ridicat la podul de la Ţuţora şi i-au tăiat aţele cortului asupra lui Ştefan-vodă şi cu multe răni pătrunzndu-l, au murit, după ce a domnit doi ani şi patru luni” . 

În anul 1581, se bat aici lăpuşnenii răzvrătiţi împotriva lui Iancu-vodă Sasul. Răsculaţii sunt învinşi, iar pretendentul la tron se îneacă în Prut .

Peste şase ani, în septembrie 1587, are loc bătălia dintre Petru-vodă Şchiopul şi cazacii, veniţi la Ţuţora pentru a-l înscăuna pe Ioan, zis Potcoavă .

Tot aici, în 1595, se ciocneşte armata moldo-polonă cu cea turco-tătară . Un «război mare la Prut, pe drumul Iaşului», este semnalat în anul 1618,  iar în septembrie 1620 câmpia Ţuţorii a fost teatrul unei confruntări sângeroase dintre oştile moldo-polone şi tătăreşti. Războiul s-a dat pentru scoaterea ţării de sub dominaţia otomană. Rezultatul a fost groaznic. Domnitorul Moldovei Gaspar-vodă Crazziani şi Zolkievski, hatmanul leşesc - omorâţi, iar ţara prădată .

În anul următor, 1621, pentru a se răzbuna, leşii intră în Moldova, o pradă până la Iaşi, incendiază oraşul, după care îşi aşează tabăra la Ţuţora, de unde trec prin foc şi sabie împrejurimile .                                                                                            

În 1633, pentru al mazili pe Moise-vodă Movilă, la Ţuţora se  aşează oastea tătară .

Aceiaşi tătari, întorcându-se din expediţia lor asupra Poloniei în anul 1649 pe la Rezina şi Brătuleni, pe drumul zis al lipcanilor, au jefuit crud satele din valea Prutului, aşezate în preajma Ţuţorii . Domnitorul ţării, Vasile Lupul, a fost nevoit să întreprindă măsuri drastice întru ai izgoni din Moldova. În anul urmâtor însă aceştia, hotărând să se răzbune pe demnitarul moldovean, au revenit însoţiţi de cazaci, instalându-se la Ţuţora, de unde şi-au revărsat mânia asupra regiunii . Acelaşi lucru s-a întâmplat în anul 1658, când liniştea ţării a  fost tulburată de oştile lui Calga-sultan, venit la Ţuţora pentru a-l scoate din scaun pe Ghica-vodă . O mare oaste turcească, în frunte cu însuşi sultanul, aflată în trecere spre cetatea polonă Cameniţa, a popsit aici în anul 1672, astfel încât, de frică, satele se bejeniseră din şleahul oştirii . În 1675, turcii revin la Ţuţora şi-l mazâlesc pe Dumitru-vodă Duca . La rândul său, regele polon, Ioan Sobieski,  îşi aşează aramata la Ţuţora în campania sa împotriva turcilor din anul 1686. După cum relatează în jurnalul său inginerul militar Philippe le Masson Du Pont, Sobieski alege locul din superstiţie, cunoscându-l după "lunga rezistenţă pe care a opus-o acolo Zolkiewski (bunicul său – n.n.) împotriva unui mare număr de turci şi tătari".  "Această câmpie a Ţuţorii – susţine acelaşi Du Pont – mai este cunoscută şi datorită faptului că fusese punctul de întâlnire a diferitor hoarde tătăreşti, când aceştia îşi porneau incursiunile în Polonia". De aceea, memorialistul francez arată că un alt compatriot de al său, Dalerac, autor al unei Istorii secrete, auzise deseori vorbindu-se de câmpia Ţuţora din care regele polon dorea să facă un oraş pe malul Prutului, după cheful său . Nu se ştie dacă planului lui Sobieski i-a fost sortit să se împlinească, dar în tratatul de la Carlowitz, din anul 1699, printre cetăţile Dubniţa şi Soroca, pe care polonezii erau somaţi să le părăsească, figura şi  cetatea Ţuţora.

Şi în veacul al XVIII-lea, de la un capăt la altul, locul a fost supus expediţiilor şi războaielor pustiitoare.

Bineînţeles că perpetuarea unei asemenea situaţii s-a răsfrânt în cel mai nefast mod asupra Ţuţorii şi regiunii în genere.

Bunăoară, în anul 1596 erau raportate pierderi de acte, făcându-se referinţă la războiul din anul precedent, dintre poloni şi turco-tătari „când s-au turburat ţara, când a venit hanul la Ţuţora”  . Un călător francez spunea la 1770 despre satul din ocolul Ţuţorii, Dănuţeni, că ar fi fost dărâmat  de hanul tătarilor din Crimeea, Ghirai . Răzeşii din satul Găngureşti, mai sus de Ţuţora, la fel mărturiseau în anul 1680 despre urmările venirii la Ţuţora, în anul 1650, a cazacilor şi tătarilor că „uricele şi zapisele de moşie le-au pierit când a fost prada cea mare de tătari în zilele lui Vasile Lupu”  . La fel mărturiseau şi ţăranii din Ungheni în anul 1706, motivând lipsa documentelor „că au pierit când au venit Kuniţki cu cazacii asupra ţării”  . Despre aceeaşi campanie tătaro-cazacă de la Ţuţora cronicarul Miron Costin spunea că „satele, oraşele, toate arzându şi prădându, cu acea vrăjmăşie era tătarii asupra ţării”  . Relatări de acest gen sunt numeroase. Cert însă este că rozboiul acesta de la 1650, prin care Hatmanul cazacilor Bogdan Hmelniţki dorea să capete mâna Ruxandei, fiica domnitorului moldovean Vasile Lupul, pentru feciorul său Timuş, a dus la ruinarea târgului Ţuţora, situaţie din care aşezarea nu a avut să-şi mai revină niciodată. Relatarea este făcută de acelaşi călător turc Evlia Celebi, care, referindu-se la tabloul văzut în trecerea sa pe aici la 1661, susţinea că: "Până în timpul de faţă aici se văd clar rămăşiţele palatelor dărâmate, mănăstirilor, pieţelor şi străzilor. Odată însă, pe timpul cuceritorului Bagdadului, sultanului Murad al IV-lea, oştile cazacilor răzvrătiţi şi ale Moldovei s-au luptat între ele. Spre dimineaţă, când domnitorul Moldovei, Lupul-bei (Vasile Lupul – n. n.) începea să biruie, asupra celor aflaţi în luptă s-au năpustit, iuţi ca vântul, tătarii şi au făcut un aşa măcel, încât, până în timpul de faţă, oasele necredincioşilor stau grămezi în jur… După aceasta, hoardele tătare, dând focului amintitul oraş Ţuţora, cu mare pradă s-au întors în Crimeea".  

Niciodată, ulterior, Ţuţora nu a mai fost menţionată cu statut de târg sau oraş, iar amintirea de la 1699 în tratatul de la Carlowitz a cetăţii Ţuţora, credem, sublinia, mai degrabă semnificaţia strategică a locului de bază militară, decât sensul în sine a unei atare fortificaţii. Poziţia de loc strategic, vamă şi reşedinţă temporară domnească  Ţuţora şi-a păstrat-o şi pentru veacul al XVIII-lea.

În anul 1735 Grigore Ghica-vodă se afla cu toată oastea aici pentru a se feri de primejdia nemţilor,  iar în 1738 acelaşi domnitor s-a reaşezat la Ţuţora din cauza ciumei care bântuia în Iaşi.

În vara lui 1711, în timpul campaniei de la Prut, aici şi-a instalat tabăra Petru cel Mare, ţarul rus, întâlnindu-se cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei .
În anul următor, prin poruncă turcilor, Prutul a fost curăţat de la vărsarea sa în Dunăre până la Ţuţora, făcând aici hambare pentru depozitarea pâinii aduse de la porturile Mării Negre, pentru aprovizionarea cetăţilor din nordul Moldovei .

Din a doua jumătate a secolului în cauză, ruşii au fost cei care au bătătorit frecvent marea şi mănoasa câmpie, oferind relatări şi impresii despre această aşezare, acum sat cu numele de Ţuţora Veche.

Deşi, din când în când, domnitorul scote câte o bucată de pământ din „hotarul domnesc”, dăruind-o unor boieri credincioşi,  în decursul acestui secol, locul a continuat să fie branişte domnească .

Potrivit datelor recensământului populaţiei din anul 1774, ocolul braniştii de la Ţuţora încadra 13 sate: Ţuţora Veche, Ţuţora Nouă, Oprişani, Moreni, Costuleni, Prisăcani, Dănuţeni, Ungheni, Mânzăteştii Vechi, Bogdăneşti, Titieni, Frăsineşti şi Măcăreşti . Tot atâtea erau la 1803 .

VII. Anul fatal - 1812

După 1812, autorităţile ruse au păstrat ocolul braniştii, lărgindu-l semnificativ pe partea dreaptă a Prutului - până la 30 de sate . Din păcate, printre acestea nu figura Ţuţora însăşi, lipsă care, credem, s-ar fi putut datora faptului că ambele sate: Ţuţora Veche şi Ţuţora Nouă, constituiau proprietatea unuia dintre cei mai bogaţi boieri moldoveni la acea vreme, a  vistiernicului Iordache Balş.

Satul Ţuţora Nouă îşi continuă existenţa şi astăzi, acesta constituind comuna cu acelaşi nume de pe partea dreaptă a Prutului.
Cât priveşte Ţuţora Veche, descendenta înfloritorului târg de altădată de pe malul stâng al râului, a dispărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, printre ultimile sale amintiri documentare fiind un tesament de la 1822.

Nu cunoaştem exact cauzele dispariţiei sale. Putem presupune însă, cu anumită doză de certitudine, că motivul a fost anexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru la Imperiul rus în anul 1812. Anume ei, locuitorii Ţuţorii, care au găzduit aproape un secol pe moşia lor trupele ruse, fiind obligaţi, aşa cum o făceau la 1774,  să îndeplinească numeroase prestaţii faţă de aramata imperială dislocată aici în cadrul repetatelor războaie ruso-turce, au simţit ca nimeni alţii, pe propria piele, ce înseamnă stăpânire rusească. De aceea, nedorinţa acestora de a trăi sub noul regim, a impus plecarea lor peste Prut, pe cealaltă parte de moşie. 

Altă cauză, care rizidă din urmările aceluiaşi rapt, s-a datorat faptului că la mijlocul secolului XIX moşia Ţuţora Veche, a cărei prorpietar era marele latifundiar moldovean Alecu Balş, după o îndelungată perioadă de înflorire, s-a pomenit într-o gravă situaţie economică. După anul de tristă pomină, 1812, Rusia a închis vama şi trecerea de la Ţuţora, transferând-o la Sculeni, apoi Dănuţeni şi, în fine la Ungheni. Unica speranţă de a evita ruinarea, Alecu Balş o vedea în trasarea pe aici a viitoarei căi ferate Chişinău-Iaşi, căci cine alţii decât locuitorii Ţuţorii îmţelegeau mai bine avantajele găzduirii unei mari căi de circulaţie?

Lupta pentru  direcţionarea viitoarei căi de fier pe urmele marelui drum de altădată a  fost aprigă, iar metodele utilizate diverse: de la trafic de influenţă, relaţii personale de amiciţie la vârf, până la bani. Nu doar marele latifundiar nădăjduia într-un deznodământ fericit al visului său, dar şi toţi locuitorii Ţuţorii Vechi, ai Buzduganilor şi Dănuţenilor, toate proprietăţi ale aceluiaşi boier, situate compact în jurul satului reşedinţă. Când alegerea, potrivit proiectului de landşaft, a căzut pe Ungheni, pe acolo pe unde proprietarul acestuia, M.Buznea, nu depuse pic de efort de a atrage importanta construcţie, dezamăgirea pentru cei de pe moşia Ţuţorii a fost profundă, iar urmările dezolante...

În consecinţă, Alecu Balş a decis să vândă moşia, iar locuitorii satelor sale au preferat să-l urmeze pe prorietăţile sale de la Ciuciulea (Orhei) . Aşa se explică faptul că în vechiul sat de români Buzdugani, de pe moşia Ţuţorii, după plecarea băştinaşilor, la finele veacului XIX s-au aşezat ucraineni veniţi din regiunea Hotinului.

                                         
VIII.  O certitudine mărturisită

Că existenţa în preajma Ungheniului actual a unui oraş medieval numit Ţuţora nu este un mit, vorbesc şi relatările lui Zamfir Arbore, făcute în cunoscutul său « Dicţionar geografic al Basarabiei » în temeiul unor informaţii furnizate de autorităţile locale la 1904, care, cunoscând situaţia, susţineau că: ”…între acest sat (Dănuţeni, astăzi cartier în partea de sud a or. Ungheni - n.n.) şi Valea Mare există până acum rămăşiţele unei cetăţi vechi; ruinele sunt chiar pe malul Prutului“ .

Neîndoielnic, martorii oculari de la începutul secolului trecut vorbeau de urmele cetăţii Ţuţora, atestată documentar şi propusă spre evacuare, precum am văzut, alături de Dubniţa şi Soroca, de turci în tratatul de la Carlowitz în anul 1699 . Nu cunoaştem, deocamdată, mărimea sau arhitectura acesteia. Ţinând cont însă de faptul că în Evul Mediu Prutul nu a fost un râu de hotar, asemănător Nistrului, nu credem că Ţuţora a fost o cetate clasică, asemănătoare Hotinului, Sorocii sau  Tighinii. Cu siguranţă, se avea în vedere mai mult semnificaţia strategică a locului însuşi, sau, cel mult o fortificaţie militară tradiţională din pământ, cu şanţ de apărare şi ceva elemente din piatră, dacă ţinem cont, totuşi, şi de statutul de reşedinţă domnească a aşezării.

Iată însă că, în sfârşit, în luna iulie-august curent, cercetătorii Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, dr. I. Tentiuc şi A. Levinschi, împreună cu colegii lor de la Muzeul de Istorie şi Etnografie Ungheni, au pus începutul unor cercetări arheologice sistematice pe locul vechii aşezări. Rezultatele definitive ale acestora abia urmează a fi analizate. Concluziile preliminare însă sînt deosebit de optimiste, căci s-a dovedit că Ţuţora a fost o importantă aşezare umană şi trecătoare la Prut încă din preistorie, descoperindu-se aici importante vestigii din perioada fierului târziu, secolele VI-IV î. Hr. Acelaşi lucru este valabil şi pentru epoca feudală a localităţii, fapt dovedit prin descoperirea locului garnizoanei militare, a impunătorului şanţ de apărare, a necropolei acesteia, cât şi a unui bogat material arheologic săpat în cele trei şantiere. Cu părere de rău, timpul restrâns alocat cercetărilor, mijloacele fizice şi materiale reduse, dar şi inundaţiie cauzate de revărsarea râului Prut, nu au permis mai mult. Cu siguranţă însă, investigaţiile arheologice din anii următori vor scoate la iveală alte şi alte dovezi ale vieţii Ţuţorii medievale, inclusiv urme ale vetrei acesteia: case, biserci, mănăstiri, dughene şi, de ce nu, a misterioasei cetăţi, aşa cum vedeau altădată localitatea martorii oculari. Este un lucru prin care nu ne propunem să infirmăm neapărat subiectivizmul marelui clasic român referitor la imposibilitatea Prutului de a genera condiţii de viaţă urbană de-a lungul cursului său, ci o încercare firească de a scoate din negura vremii destinul unei aşezări importante din trecutul Moldovei. Un trecut, iată se dovedeşte, neaşteptat de interesant şi surprinzător.

 
NOTE:
1.  N. Moroşan N., O fibulă particulară germanică din epoca imperialo-romană găsită în Basarabia, în Arhivele Basarabiei, 1935, nr. 1-4, p. 196;
2.  S. Covalenco, Repertoriul arheologic al raionului Ungheni, în Pyretus, buletinul Muzeului de Istorie şi Etnografie Ungheni, 2006, nr. 2, p. 35 (în continuare S.Covalenco, Repertoriul.arheologic...); V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi, 1985, vol. I, p. 92 (în continuare V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul arheologic...);
3. V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul arheologic..., vol. I, p. 174, vol. II, p. 437;
4.  Ibidem, vol. I, p. 174;
5.  Ibidem, vol. II, p. 437;
6.  Ibidem, vol. II, p. 437, 439;
7.  Idem, p. 439; S.Covalenco, V. Bicbaev, Contribuţii la constituirea repertoriului arheologic al raionului Ungheni, în   Pyretus, buletinul Muzeului de Istorie şi Etnografie Ungheni, nr. 2, p. 48-49;
8.  V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul arheologic..., vol. II, p. 438;
9.  Gh. Postică, O monedă din bronz a oraşului Byzantion descoperită la Sculrni, raionul Ungheni, Revista arheologică, Chişinău, 1993, nr. 1, p. 127;
10.  C.C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până  la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1997, p. 58 (C.C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene...);
11.  C.C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene..., p. 325;
12.  D. Ciurea, Evoluţia aşezărilor şi a populaţiei rurale din Moldova în secolele XVII-XVIII, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, Iaşi, 1977, tom. XIV, p. 126 (D. Ciurea, Anuarul A.D. Xenopol..);
13.  Al. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 112;
14.  Arhivele Basarabiei, 1933, nr. 2, p. 79;
15.  I. Caproşu, P. Zaharciuc, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, Iaşi, 1999, vol. I, p. 8 (Documente Iaşi);
16.  Ibidem, p. 10;
17.  Ibidem, p. 14;
18.  Documenta romaniae historica, seria A, Moldova, Bucureşti 1976, vol. II, p. 258;
19.  Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 385 (Letopiseţul Ţării Moldovei); Vezi şi  R. Rosetti, Cronica Bohotinului, Bucureşti, 1905, p. 4;
20.  Călători străini despre ţările române, Bucureşti, 1980, vol. VII, p. 302 (Călători străini...);
21.  Ibidem, p. 551;
22.  Ibidem, p. 459. Vezi şi  D. Ciurea, Anuarul..., p.147;
23.  Ibidem, p. 85;
24.  Documente privind istoria României, seria A, Moldova, veacul XVI, vol. III, p. 194 (DIRA.); Gh. Ghibănecu, Surete şi izvoade, Iaşi, 1907, vol IV, p. 271; Documente Iaşi, vol., I, p. 61;
25.  Miron Costini, Chronicon Terrae Moldavicae ab Aarone Principe, ed. Eug. Barwinski, Bucureşti, 1912, p VII;
26.  История народного хозяйства МССР до 1812 г., Кишинев, 1976, p. 176;
27.  C. C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene..., p 325;.
28.  DIRA, veacul XVII, vol. I (1601-1605), Bucureşti, 1965, p. 31;
29.  Эвлия Челеби. Книга путешествия. Вып. 1 Земли Молдавии и Украины. М. Наука. 1961, p.494 (Эвлия Челеби. Книга путешествия...);
30.  C. C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene..., p. 144-145;
31.  Ibidem, p. 146-147;
32.  DIRA., XVII, vol. III, p. 31;
33.  Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului, vol. II (1621-1652), Bucureşti, 1959, p. 343 (CDM);
34.  C. C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene..., p. 147;
35.  Moldova în epoca feudalismului, vol. IV, Chişinău, 1986, p. 100 (MEF); vezi şi V. Iucal, Ungheniul Medieval, în Pyretus, buletinul Muzeului de istorie şi etnografie Ungheni, nr. 2, Ungheni, 2006, p. 75;
36.  Documente Iaşi, vol. II, p.336;
37.  V. Iucal, Ungheniul medieval, în Pyretus, nr. 2, Ungheni, 2005, p. 72-78;
38.  Uricarul, vol. I, p. 370;
39.  Arhivele Basarabiei, nr. 1, 1930, p. 487;
40.  Эвлия Челеби. Книга путешествия..., p. 494;
41.  Călători străini..., vol VII, p. 424-425;
42.  Cronica anonimă a Moldovei, Bucureşti, 1975, p. 79;
43.  Arhivele Basarabiei, nr. 1, 1930, p. 487;
44.  Восточные источники по истории народов юго-восточной и центральной Европы. Т. 1. Москва, 1964, p. 170;
45.  Ibidem, p. 86;
46.  G. Vâlsan, Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir, în Memoriile Academiei Române, secţiunea istrorie, tom. VI, seria III.
47.  T. G. Bulat, Moldova dintre Prut şi Nistru după harta geografului francez I. B. d’Anville, în  Arhivele Basarabiei, nr. 4, 1929, p. 4;
48.  I. Lepsi, O hartă manuscrisă a regiunilor româneşti, în Arhivele Basarabiei, nr. 1, 1933, p. 257;
49.  MEF, vol. VII, p. I, Chişinău, 1975, p. 197;
50.  A. Eşanu, V. Eşanu, Moldova medievală, structuri executive şi ecleziastice, Chişinău, 2002, p. 113-120; pentru problema în cauză vezi şi I. Chirtoagă, Din istoria Moldovei de sud-est până în anii 30 ai sec. al XIX-lea, Chişinău, 1999, p. 84, 108;
51.  Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 286
52.  Ibidem, p. 85;
53.  Ibidem, p. 112;
54.  Ibidem, p. 115;
55.  Ibidem, p. 137;
56.  CDM, vol. I, p. 411;
57.  Ibidem, p. 154-157;
58.  Ibidem, p. 160;
59.  Ibidem, p. 190;
60.  Ibidem, p. 192;
61.  Ibidem, p. 198;
62.  Ibidem, p. 238-240;
63.  Ibidem, p. 286; vezi şi Călători străini..., vol. VII, p. 253;
64.  Ibidem, p. 296;
65.  Călători srăini..., p. 300;
66.  Ibidem, p. 279;
67.  Ibidem, p. 300;
68.  Cronici turceşti privind ţările române, extrase, vol. III, Bucureşti, 1980, p. 200;
69.  DIRA, XVI, vol. IV, pp. 147, 206;
70.  Călători străini..., vol. X, p. I, p. 298 (este vorba de Krâm Ghirai, han al tătarilor din Crimeea în 1758-1764, 1766-1769, iar devastările la care se referă autorul au avut loc probabil în 1768, la începutul războiului ruso-turc din 1768-1774;
71. Uricarul, vol. XII, p. 80;
72.  V. Iucal, Documente privind istoria oraşului Ungheni, Ungheni, 2004, p. 37;
73.  Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 199, 200;
74.  Эвлия Челеби. Книга путешествия..., p. 494;
75.  Grigore Ghica-vodă, de exemplu, îşi aşeza oastea la Ţuţora în anul 1736, spre a o fieri de primejdia nemţilor, Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 452;
76.  Călători străini..., vol. X, p. I, p. 189-192;
77.  Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 459, vezi şi D. Ciurea, Anuarul A.D. Xenopol...,p. 147;
78.  Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 385;
79.  Ibidem, p. 459;
80.  Despre întâlnirea celor doi demnitari de stat la Ţuţora în anul 1711 vezi Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 382; M. Cogâlniceanu, Cronicile României, Iaşi. 1878, vol. III, p. 46; Похдный журнал Петра I-го, Санкт-Петербург, 1854, p. 49;
81.  Ibidem, p. 412;
82.  Călători străini..., vol. X, p. I, p. 48, 50;
83.  Uricarul, vol. I, p. 370; Arhivele Basarabiei, Chişinău, 1930, nr. 1, p. 487;
84.  Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 385;
85.  MEFi, vol. VII, partea I, Chişinău, 1975, p. 197 (MEF);
86.  Uricarul, vol. VIII, p. 350;
87.  Труды Бессарабской Губернской Ученной Архикной Комисии, Кишинев, 1907, p. 105-109;
88.  În anul 1774, bunăoară, Ţuţora Veche, împreună cu satele Ungheni şi Mânzăteştii Vechi, era pusă la dispoziţia feldmareşalului armatei ruse în Moldova Rumeanţev, MEF, vol. VII, p. I, p. 197;
89.  Atmosfera trăită pe moşia Ţuţorei de pe malul stâng al Prutului după 1812 este bine relatată de către D. C. Moruzi în romanul Pribegi în ţară răpită, Iaşi, 1912;
90.  Z. Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei, Chişinău, 2001, p. 87;
91.  Cronici turceşti privind ţările române, Extrase, vol. III, Bucureşti 1980, p. 200;


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta etnică a guvernămîntului Basarabiei, 1941
Harta etnică a guvernămîntului Basarabiei, 1941
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md