Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Evoluţia caselor particulare din Chişinău pe parcursul secolului XIX (1800 - 1900)

Autor:  Elena Cojocari (Serbaniuc) , doctorand, Institutul de Istorie, A.Ş.R.M.

 

Unul din elementele de bază ale civilizaţiei urbane îl constituie aspectul arhitectonic, structura internă a oraşului, modul de amenajare a clădirilor, pieţelor, edificiilor religioase (Ţugulschi-Neaga 2001, 39). În articolul ce urmează, ne-am propus drept scop să examinăm, în măsura în care ne permit izvoarele, structura arhitectonică a caselor private urbane, deosebirea lor sub acest aspect de casele rurale pe parcursul secolului al XIX-lea.

Panorama Chişinăului, Basarabia ţaristă, secolul XIX
 Panorama Chişinăului, Basarabia ţaristă, secolul XIX

Pentru o viziune generală asupra clădirilor Chişinăului de altădată, monografiile lui Şt. Ciobanu (Ciobanu 1996) şi Gh. Bezviconi (Bezviconi 1996) sunt indispensabile. Informaţii mai concrete în domeniul construcţiei tipologice a Chişinăului în secolul XIX ne oferă cercetările lui P. Starostenco şi V. Sava (Starostenco, Sava 2002). Tipurile de locuinţe şi factorii de construire a lor au fost cercettate de L. Marcova (Маркова 1972). şi P. Constantinescu-Iaşi (Constantinescu-Iaşi 1931). Informaţii nespus de preţioase despre aspectul urbanistic al Chişinăului le avem de la călătorii străini, ce au vizitat oraşul, observând şi apreciind specificul timpului cu toate neajunsurile, excesele şi noile tendinţe ale secolului urbanisticii, citate fiind în monografiile autorilor de mai sus. Creşterea vertiginoasă a numărului populaţiei atrage după sine şi necesitatea sporită a spaţiului locativ, a materialelor de construcţie şi a meşterilor ce ar face faţă situaţiei. Pentru a releva aspectul dat, datele de arhivă ne sunt indispensabile şi mai ales fondurile: 2, 37, 78, 142, 868, 1290. Informaţii interesante găsim şi în monografiile lui Pogojev (Погожев 1905), Şahovskii (Шаховский 1903), Jucov (Жуков 1975; Жуков 1975 ), Beleţkaia (Белецкая 1961), Ojegov (Ожегов 1984), care, deşi în unele cazuri au concepţii caracteristice epocii sovietice, reflectă situaţia economică a timpului cercetat. Importante trăsături caracteristice le–am cules de la cercetătorii M. Şlapac, A. Tofan (Şlapac, Tofan 1998) şi R. Ţugulischi-Neaga (Ţugulschi-Neaga 2001), nu numai în ceea ce priveşte datele informaţionale, ci şi ca aspect metodologic în tratarea aspectului istoric, economic şi arhitectonic al oraşului.

 

Casa este imaginea microcosmosului prezentat de om. Locuinţa nu e o construcţie statică, ci are o „mişcare” ce corespunde diverselor etape pe parcursul scurgerii timpului. Orientarea fiecărei unităţi în parte (stâlpul central, pereţii, acoperişul), precum şi poziţia uneltelor şi a mobilei este legată de mişcările locatarilor şi de poziţia lor în casă. Adică membrii familiei îşi scimbă locurile în interiorul locuinţei în funcţie de anotimpuri, momentul zilei şi diversele modificări ale statutului familial sau social. Întocmai ca oraşul sau biserica, casa are o trăsătură specifică, sacră, de aceia, stabilirea într-un loc – prin construirea unei localităţi sau pur şi simplu a unei case – reprezintă o decizie serioasă, pentru că implică însăşi existenţa omului; pe scurt, omul trebuie să-şi creeze propria lume şi să-şi asume responsabilitatea păstrării şi înnoirii ei. O locuinţă nu se schimbă uşor, pentru că nu este uşor să-ţi abandonezi lumea. O casă nu este un obiect, o „maşină în care locuieşti”; este universul pe care omul şi-l construieşte pentru sine imitând creaţia paradigmatică a celor sfinte. Fiecare construcţie şi fiecare inaugurare a unei noi locuinţe sunt echivalente într–o oarecare măsură cu un nou început, cu o viaţă nouă. Chiar şi în societăţile moderne, cu gradul lor înalt de desacralizare, bucuria şi veselia ce acompaniază stabilirea într-o casă nouă mai păstrează amintirea exuberanţei festive care, cu mult timp în urmă, însoţea momentul de incipit vita nova (Eliade 1997, 38–41).

 

După alipirea Basarabiei la Rusia şi stabilirea capitalei în oraşul Chişinău s-au creat condiţii propice pentru formarea unui nou spaţiu vital, de care erau atraşi cei ce doreau să câştige în egală măsură cu cei ce aveau de cheltuit. Aici îşi instalează sediile organele de administrare regională cu toată pleada de funcţionari. Structura socială a locuitorilor urbei se diversifică. Starea economică şi socială a noilor veniţi determină modul de viaţă, portul, mărimea şi arhitectura construcţiilor, mobilierul. Cauza de bază a creşterii rapide a numărului populaţiei citadine în Basarabia de până la reforme era provocată de venirea locuitorilor din toate colţurile imperiului (Жуков 1975, 36). Din mărturiile contemporanilor, ruşi guvernanţi sau călători străini, se pot desprinde câteva slabe informaţii asupra aspectului târgului, pe care unii îl găsesc dezgustător, alţii dimpotrivă îl laudă. Pomenit ca „târg” încă la finele veacului al XVII–lea, a fost locuit de moldoveni mărginaşi (a căror locuinţe simple nu se deosebeau de cele existente încă în satele basarabene, de tipul celor mai simple case din care se mai văd câteva la începutul secolului XX), de negustori locali sau străini (greci, armeni, evrei), cărora se adaogă la începutul secolului al XIX–lea, bulgari zarzavagii, (locuinţe cărora au uneori un aspect mai deosebit). Cartierele de locuit erau grupare în jurul celor 6 biserici parohiale, consemnate de Von Raan în 1788: biserica „Naşterea Maicii Domnului” („Mazarache”), biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” („Râşcanu”), biserica „Bunăvestirea”, biserica „Sfântul Ilie”, biserica „Arhanghelul Mihail” şi biserica „Armenească” (Şlapac, Boldureanu, Iurcenco 1996, 5).

str. Alexandru cel Bun, Chişinău, sec.XIX
Vedere de pe clopotniţa catedralei, Chişinău sec.XIX
str. Mareşal Badoglio, Chişinău sec.XIX
 str. Alexandru cel Bun, Chişinău, sec.XIX Vedere de pe clopotniţa catedralei, Chişinău sec.XIX
 str. Mareşal Badoglio, Chişinău sec.XIX

Cele mai însemnate clădiri erau ale boierilor, care se aşează în târg pe la finele secolului XVIII, când Chişinăul luase un oarecare avânt. La ocupaţia rusească se pomenesc mai multe familii de boieri aici. În anul 1812, devenind capitala noii provincii ruse, după oarecare ezitări, oraşul ia un avânt însemnat, care va aduce şi schimbarea aspectului edilitar; mai lent până la 1870, vertiginos după. La 1816 generalul Kiselev îl găseşte „murdar şi prost, cu 4-5 case de piatră”, printre care numărăm casa lui Donici de la finele secolului XVIII: era o clădire înaltă cu 2 etaje, în stil elveţian, păstrându-se acum doar fotografia. La fel e atestată casa boierului Teodor Krupenschi. De atunci datează 2 clădiri impozante destul de bine păstrate: casa lui Costachi Catacazi, guvernatorul civil al Basarabiei după 1812, în partea de jos a oraşului şi casa boierului Vartolomei, ocopată în secolul XX de comandamentul corpului de armată, pe strada principală a oraşului, cu un singur etaj, dar cu coloane frumoase, asameni casei Catacazi. În acelaşi stil s-au mai păstrat încă puţine clădiri menţionate până acum, între care cităm doar casa din faţa Vechiului Sobor, despre care se spune că a fost prima locuinţă a mitropoliei pe vremea lui Bănulescu-Bodoni, înaintea durării actualei case mitropolitane. Toate aceste clădiri, din care se mai păstrează la Chişinăul vechi şi alte exemplare de dimensiuni şi forme mai modeste, se deosebesc atât de clădirile mai noi, care nu păstrează unitatea stilului cu amintiri de renaştere, dar şi de clădirile mai modeste ale târgoveţilor, durate după alt stil local, moldovinesc. Tradiţia locală devine clasică şi se va menţine chiar în perioada apariţiei eclectismului. Arhitectura eclectică va influienţa construcţia edificiilor publice, a bisericilor mai ales din a doua jumătate a secolului XIX, când e practicat în întrega Europă. Casele particulare nu combinau diverse stiluri arhitectonice, nobilimea locală, fiind mai conservatoare. Însă în ceea ce priveşte interiorul caselor boiereşti, saloanelemai ales imitau eclectismul, adunând lucruri frumoase, multe, neobişnuite, chiar dacă nu se potriveau între ele.

 

Adevăratul caracter naţional al Chişinăului îl prezentau tocmai aceste case clasice, pe care scriitorul polonez Kraszewski le descrie astfel: „Eu am întâlnit numai câteva căsuţe de lemn, cu balustrade şi ceardacuri, cu acoperişuri înalte şi cu scări pe dinafară, cu obloane care se ridică în sus şi cu adausuri care dau umbră. Dar numărul acestor case, care se prezintă atât de pitoresc pentru călători, cu încetul se micşorează”. Această informaţie ne este sugerată pentru anul 1843, pe când la 1823 scriitorul rus F. Vighel îşi face o impresie mai rea: „sat urât şi dezordonat”, am presupune că în comparaţie cu alte sate basarabene, deoarece în Rusia situaţia satelor nu era cu mult mai bună. Prima prefacere a Chişinăului P. Constantinescu-Iaşi o consideră în al doilea sfert al secolului XIX, când vechile case „în stil naţional” sunt înlocuite prin „cutii mari şi comode, ce se numesc case mari de piatră”, cum le ironizează scriitorul polon citat (Constantinescu-Iaşi 1931, 19-22). Erau lipsite de gust estetic sau reprezentau noul gust estetic al epocii urmează de văzut, părerea noastră este că nu erau duse până la capăt special, pentru a impune senzaţia de cazarmă, senzaţie atât de bine sesizată de o personă din afara sistemului: N Iorga.

 

Chişinăul ni se înfăţişează la începutul secolului XIX ca o „casă nouă”, în care nu sunt puse la punct toate detaliile. De exemplu, chiar la începutul anilor treizeci, doctorul I. H Zucker notează: „În afară de palatul mitropoliei clădiri publice nu sunt. Judecătoriile, camerele de administraţie sunt până acuma în case cu chirie, ca şi locuinţele guvernatorului şi a celorlalţi funcţionari. Nici cazărmi nu sunt încă, soldaţii stau în cartier la târgoveţi”. La prima vedere s–ar putea constata că Chişinăul după anexare a servit drept punct de atracţie pentru populaţia băştinaşă, la fel ca şi pentru cei veniţi din imperiu, însă se constată că neliniştea care a cuprins populaţia Basarabiei în primii ani ai anexării s–a răsfrânt şi asupra capitalei prin stagnarea comerţului şi fluctuaţia numărului populaţiei ( Ciobanu 1996, 30, 21). Imediat după alipirea Basarabiei la Rusia, boierii îşi clădeau puţine palate la Chişinău, deoarece, adaugă Wigel – ei se îndoiau în menţinerea centrului regiunii în acest oraş. Suprapopularea Chişinăului în timpul eteriei puse capăt neâncrederii; deodată au răsărit o mulţime de case, ale căror străzi au fost botezate cu numele proprieterilor lor. Oraşul capătă aspect de iarmaroc: lume multă venită ca la sărbătoare, stăteau la rude sau cunoscuţi, la chirie pe un timp până îşi găseau lăcaş stabil. Casele la acea etapă erau împrejmuite cu grădini şi livezi mari, dar, cu timpul au dispărut şi ele (Bezviconi 1996, 27). Târgul devine locuinţa negustorilor. Micii negustori chişinăueni nu se evidenţiau nici prin avere nici conform statutului, ei încadrându-se în stratul larg al populaţiei. Casele lor, la începutul secolului XIX, erau sărăcăcioase, acoperite cu paie, costul lor variind între 15-16 şi 43-50 ruble argint (Бессарабские 1863, 99). Situaţia orăşeanului în erarhia socială era determinată şi de faptul dacă el poseda imobil. Indubitabil mărimea casei, materialul de construcţie, precum şi arhitectura ei reflectau starea socială a proprietarului, adică cu cât poziţia stării era mai înaltă, cu atât mai impunătoare era şi locuinţa. Sursele narative menţionează casele boiereşti ca un element arhitectonic indispensabil al oraşelor, curţi care se evidenţiau atât prin materialul din care erau construite, cât şi prin mărime, exterior ( Ţugulschi-Neaga 2001, 43, 60). Prin câte etape trebuie să trecă o casă până când este zidită? Întrebarea ţine de domeniul meşterilor, calfelor şi zidarilor, căci Chişinăul secolului XIX le aparţine lor. Edificiul la care se referă M. Şlapac şi A. Tofan reprezintă pentru Chişinăul începutului de secol un exemplu de materializare a ambiţiilor unui dregător, într-o perioadă scurtă, prin edificarea meşterilor locali, adaptată la nişte proiecte noi, aduse din imperiul rus ( Şlapac, Tofan 1998, 67-75). Au fost editate şi răspândite 5 albume cu faţade model sau „exemplare”, primele două fiind gata în 1809, altele două în 1812. Albumul cinci a întrunit împrejurimi şi porţi (Белецкая 1961, 121–129). Necorespunderea întru totul cu „faţadele exemplare”, aduse din imperiu, este datorată meşterilor, pentru care noile influienţe clasice erau prea rapide şi adoptarea lor necesita timp (Ожегов 1984, 104-131). Tradiţia construirii unor case boiereşti a fost amplificată de dorinţa lui Teodor Krupenski de a obţine facilităţi politice, de a-şi afirma autoritatea şi importanţa la Chişinău, fiind numit în funcţia de viceguvernator. Din 1813, la venirea lui Bănulescu-Bodoni la Chişinău, mulţi boieri încearcă să-şi afirme importanţa prin servicii acordate noilor autorităţi imperiale. Şantierul a întrunit meşteşi cu numeroase ajutoare, pe care boierul i-a obligat să lucreze pe gratis, fapt ce a permis obţinerea de mari economii. Lucrările au fost aprovizionate pe tot parcursul lor cu lemn din pădurile Orheiului şi cu piatră brută din părţile locale. Varul a fost ars pe loc. Construirea palatului de către echipe de zidari, dulgheri şi tâmplari, cu eficacitate ridicată, deschiderea unor noi şantiere în perioada imediat următoare, relevă o bună organizare a echipelor de meşteri constructori în această zonă ( Şlapac, Tofan 1998, 67-75).

 

Se constată că arhitectura urbană, reprezentată de clădiri de locuit, pieţe, diverse edificii arhitectonice, întotdeauna a fost un indiciu ce caracteriza nivelul de dezvoltare a culturii orăşeneşti. La începutul secolului al XIX-lea este semnalizată prezenţa primilor arhitecţi de peste hotare. Se simte influienţa orientală (Ţugulschi-Neaga 2001, 96) chiar dacă înfăţişarea oraşului rămâne neschimbată aproape 2 decenii după anexare. Un călător rus, trecând prin Chişinău la 1829, menţionează: „Între colibele vechi, pretutindene se înalţă case destul de bune; gardurile de pe lângă mai multe case boiereşti s-au dărâmat; au rămas numai porţile, pe lângă unele chiar de piatră, care mărturisesc că stăpânul cândva vroia să trăiască omeneşte...Pe un podiş înalt este clădită mitropolia, lângă care se găseşte mănăstirea armenească şi grădina publică. Arhitectura lor nu este europeană. Pe frontispiciuri sunt zugrăviţi sfinţi. Variaţiunea culorilor atrage vederea şi ne aminteşte că suntem într-un oraş aziatic” ( Ciobanu 1996, 29).

 

Planul Chişinăului din 1800 ne arată prezenţa abia a 2 case mari - cu etaj- a legitimistului Andronache Donici (o stradelă se numea „Andronache Donici”), în care în 1818 s-a oprit Împăratul Alexandru I şi locuită pe la 1820 de Guvernatorul suprem Inzov (dealul şi o stradă alăturată purtau numele lui Inzov) şi poietul Puşkin, şi – a stolnicului D. Râşcan (capătul străzii Mincul forma str. Râşcanu), în partea centrală a regiunii Bâcului. Ambele case, nefiind solide, în urma cutremurului din 1821 s-au dărâmat.

 

Casele cele mai vechi, care s-au păstrat până în prezent, nu se ridică ca vechime decât până la 1812 spre deosebire de casa lui T. Krupenski (fostale strazi Nicolaevscaia colţ cu Pavlovscaia), împodobită cu blazonul familiei (blazoane găsim pe casele familiilor Catargi, Krupenski, Donici şi Lerche); pe la 1820 se aflau în ea instituţiile statului; într–o sală, construită special la venirea împăratului Alexandru I, s-a organizat balul din 1918 ( Bezviconi 1996, 20).

 

Doctorul Zucker menţionează în Chişinău, lângă căsuţele vechi din străzile „strâmbe, nepietruite, înguste”, încep a se ridica solide clădiri ruseşti pe deal, acoperite cu ţigle, el deosebeşte pe „murdarul evreu polon”, „elegantul funcţionar rusesc”, „negustorul armean, grecul şi cazacul”, „o ceată de ţărani bulgari”, „funcţionari poloni” şi „ruşi mici (ucraineni) din Podolia”, „meşteşugarul neamţ” – harnic, curat, ieftin şi beţiv – „bărbosul birjar rus”(Iorga 1995, 116-117). Dar Chişinăul niciodată n-a devenit rusesc nici sub aspect etnic, nici arhitectonic. Fiind considerat de ei drept o regiune exotică, chiar în ultimii ani ai stăpânirii ruseşti, nu trăiau decăt foarte puţini ruşi, populaţia oraşului fiind compusă la centru de evrei, armeni, greci iar la periferie fu împinsă majoritatea locuitorilor băştinaşi (Ciobanu 1996, 22).

 

Pentru construcţia oraşului era necesar un plan topologic care a şi fost elaborat în 1813 de către arhitectul regional al Basarabiei Mihail Ozmidov, din care s-a păstrat doar regiunea de est a Chişinăului. La începutul secolului XIX, în regiunea Basarabiei se simţea deja guvernarea Rusiei, statul începând să înainteze cerinţe noi faţă de construcţia orăşenească. Principalele dintre acestea erau cerinţele de securitate şi protecţie anti-incendiară, organizarea compoziţională a faţadelor cu amplasamentul clădirilor pe liniile roşii care preventiv au fost aprobate, alcătuite fiind după un proiect tipologic. Deşi erau întreprinse acţiuni de pregătire a cadrelor proprii şi atragerea meşterilor de peste hotare, totuşi se simţea lipsa unor arhitecţi şi constructori calificaţi, aceştia deseori îndeplinind funcţii duble.

 

Înaintând anumite cerinţe faţă de proprietarii de pământ care doreau să-şi construiască case, statul nu avea posibilitate să-i asigure pe beneficiari cu proiecte individuale. Unica modalitate de a asigura o construcţie tipologică în condiţiile lipsei de arhitecţi şi constructori calificaţi a fost alcătuirea unui plan de „sistematizare” sau „tipologic” de proiectare.

 

Implimentarea planului tipologic a oraşului Chişinău a început în anul 1813, în baza proiectului alcătuit de M. Ozmidov (Starostenco, Sava 2002, 19-20). În 1814 în Chişinău au fost atestate 2.109 case şi 448 de prăvălii, ceea ce presupune o populaţie de circa 10-12 mii suflete (Ciobanu 1996, 21). Un călător contemporan tipului, englezul William Mac-Michael, în 1817 înscrie în notiţele sale: „Ne simţim strămutaţi pe o scenă cu totul nouă în timpul plimbării noastre prin „bazar”, căci aşa se numeşte strada îngustă pe care stau prăvăliile cele mai mari din Chişinău. Clădirile joase, acoperite cu şindrilă, fără geamuri, pe care le înlocuiau obloanele de lemn, ridicate şi atârnate, de acoperemânt, într-un cuvânt casele sărăcăcioase ale unui oraş grecesc sau turcesc erau umplute cu lucruri de nevoie de tot felul. Astfel erau curioasele lucruri, care alcătuiau grupul pitoresc din cartierul de jos al bazarului; alte părţi ale oraşului erau zidite însă într-un stil mai frumos, cu străzi mai largi şi mai frumoase locuinţe de piatră” (Bezviconi 1996, 20-24).

 

M. Ozmidov în 1817 a elaborat un nou plan al oraşului, mai detaliat şi doar în august 1834 a fost aprobat Primul Plan General de Dezvoltare a oaşului, conform căruia Chişinăul a fost construit până la începutul secolului XX. Un rol aparte în construcţia tipologică l-a avut Comitetul de Construcţie Chişinău-Ismail, sub conducerea şi controlul căruia se realizau construcţiile în perioada anilor 1827-1854. Aşa cum până în anul 1828 oraşul se construia stihiinic, la adunarea Comitetului din 6 septembrie 1828, Osip Gaschet, Arhitectul Orăşenesc al Chişinăului a propus să se construiască pe străzile Moscovscaia (actual b-dul Ştefan cel Mare), Gostinnaia (actual străzile Mitropolit Varlam şi Dosoftei), şi Cauşanscaia (actual Columna) – case „de 7 stânjeni”, cu 7 ferestre, pe alte străzi – sau „de 5 stânjeni”, cu 5 ferestre, iar la marginile oraşului „de trei stânjeni” cu trei ferestre. Comitetul a aprobat această propunere şi în corespundere cu paragraful 60 al Statutului de Construcţie a decis de a copia faţadele cu 7, 5 şi 3 ferestre (la faţade uşa poate înlocui numărul de ferestre), şi de a le împărţi doritorilor de a se construi. De regulă proiectele nu erau însoţite de planuri, cu excepţia celor ale peretelui din partea frontală a faţadei. Lipsa planurilor se explica prin caracterul recomandabil al construcţiilor faţadelor. Printre analoagele faţadelor găsite în procesul cercetării se întâlnesc şi exemplare cu faţadele vopsite. Pe baza lor putem face o analiză a paşaportului coloristic şi a sistemului de vopsire a clădirilor. Soclurile se realizau în culoare sură, în alte cazuri erau făţuite în piatră naturală, pereţii erau vopsiţi cu culori deschise: galben, verde, sur, albastru şi nuanţe ale acestora, pregătite pe baza varului stins cu coloranţi. Culoarea cea mai frecvent utilizată era galbenul cu toate nuanţele lui. Acoperişurile erau executate din teracotă roşie, tablă zincată, cupru, vopsite cel mai des în culorile verde şi roşu. În multe cazuri faţadele tipologice erau recomandate ca model în care puteau fi introduse schimbări la dorinţa beneficiarului şi conform preferinţei proiectantului. În procesul de proiectare şi de construcţie erau aplicate doar principiile compoziţionale ale faţadelor, dimensiunile, proporţiile şi desenul fragmentelor şi detaliilor acestora fiind mai puţin supuse schimbărilor. Din 1858 proiectele tipologice se mai folosiau, dar nu obligatoriu, deoarece au apărut proiecte individuale, utilizate anterior doar la construirea anumitor edificii (soboare, hoteluri, clădiri administrative, conacuri). Actualmente este dificil de a constata în ce proporţie proiectele tipologice au fost utilizate la construirea oraşului, deoarece prea puţine informaţii s-au păstrat, iar majoritatea clădirilor construite în prima jumătate a secolului XIX nu au rezistat în timp. Totuşi, se cunoaşte că din fondul acestor clădiri care au mai rămas, putem găsi multe elemente specifice construcţiei tipologice (Starostenco, Sava 2002, 19-20).

 

Iorga ne spune că unele case în cartierul funcţionarilor şi militarilor sunt mici acoperite cu olane roşii, umflate după moda anilor 1830-40, când au fost zidite. Felul de clădire nu seamănă cu cel românesc. Faţada casei priveşte întotdeauna strada şi deasupra uşii de intrare se bolteşte adesa un pridvor de stâlpi. Culoarea e totdeauna albă. Aproape nu mai sunt locuinţe care să amintească vechiul tip de casă boierească, ce a trebuit să existe totuşi până la jumătatea veacului trecut şi la Chişinău ca în toată ţara (Iorga 1995, 84). Deci, la începutul secolului XX se mai putau întâlni case de un secol vechime, în pofida cerinţelor de stil, încadrare în proiectul tipologic şi tendinţei de comoditate.

 

Calitatea vieţii reprezintă o noţiune evaluativă complexă. Ea se determină prin raportarea diferitelor activităţi, care compun viaţa umană şi a diferitelor condiţii sau sfere ale vieţii (calitatea mediului ambiant, calitatea condiţiilor de locuire, de muncă, de educaţie etc.) la necesităţile, valorile, aspiraţiile umane. Creşterea calităţii vieţii a reprezentat dintotdeauna tendinţa firească, condiţia care a stat la baza dezvoltării societăţii. Se disting 2 căi prin care se poate realiza creşterea calităţii vieţii: perfecţionarea condiţiilor obiective de viaţă în perspectiva necesităţilor umane şi perfecţionarea stilurilor şi modurilor de viaţă, fapt ce conduce la îmbunătăţirea calităţii vieţii în condiţiile existente la momentul dat (Grozav, Ciumac 1995, 60). Bunăstarea omului e întruchipată în casa lui, atât în exteriorul ei, cât şi în interior. Casele basarabene din secolul XIX au caracter românesc, conservând după tradiţie aproape toate detaliile de construcţie şi amenajare. Alt aspect vor căpăta edificiile nobilimii locale şi alogene, precum şi casele populaţiei neromâneşti.

 

Marcova L. V. ne atrage atenţia asupra factorilor ce contribuiau la formarea casei la bulgarii veniţi în Basarabia. Aceşti factori caracterizează din plin nuanţele de creştere a urbei Chişinău la începutul secolului al XIX-lea, deoarece anume în această perioadă creşte numărul populaţiei alogene. Astfel ea distinge:
     • Fatorul economic – ce se explică prin neajunsurile trecerii la o nouă localitate, lipsa materialelor de construcţie şi îmbunătăţirea situaţiei economice care va duce şi la evoluţia formelor de trai;
     • Condiţiile naturale şi tradiţiile gospodăriei au influienţat asupra trecerii rapide la noua tehnică de construcţie, la aranjarea complexului din 2 locuinţe, dintre care una era locuinţa principală, cu cel puţin 2 odăi ce se încălzeau şi o odaie rece (casa mare) şi o bucătărie de vară, „cuhnea”, în care deseori se locuia;
     • Tradiţiile etnice s-au păstrat doar pentru interiorul caselor, pe când exterioarul se uniformiza în favoarea accentelor locale;
     • Formele caselor sufereau influienţa altor naţionalităţi în dependenţă de necesităţile celor ce locuiau în casă;
     • Utilizarea clădirilor în scopuri funcţionale avea o influienţă mare supra planificării şi construcţiei casei de locuit. Drept exemplu pot servi evoluţia construcţiei intrărilor în casele ce serveau şi lăcaş al magazinelor, manufacturilor sau reşedinţelor funcţionăreşti (dacă ţinem cont de faptul că edificiile publice şi-au mărit număruşl în a doua jumătate a secolului XIX) (Маркова 1972, 38).

 

Casa românului din vechiul târg e făcută de el din nuiele, lut şi papură. Femeia văruieşte şi lucrează scoarţele, care sunt mobila şi zestrea. Casa, plină de clădăraia de lucruri făcute cu mâna, pare, măcar pe dinăuntru, adevărat prietenoasă şi e ţinută totdeauna foarte curat (Iorga 1995, 119). În târgul Chişinău au fost atestate drept element neapărat al arhitecturii urbane pivniţele construite din piatră, unde negustorii îşi ţineau produsele alimentare şi vinul. Erau şi pivniţe din lemn (Ţugulschi–Neaga 2001, 44).

 

Deşi în oraşul Chişinău la începutul secolului XIX prevalează populaţia indigenă casele cărora sunt tradiţionalele case de târg, cu ogradă şi grădină, pe parcursul scurgerii timpului situaţia se schimbă în favoarea noilor locatari ai urbei, noilor tendinţe europene, noilor cerinţe ale timpului şi, nu în ultimul rând, datorită apariţiei şi modificării noilor materiale de construcţie.

 

De casele moldoveneşti ale Chişinăului s-au preocupat Şt. Ciobanu, P. Constantinescu Iaşi ş. a. dar nimeni n-a studiat clădirile foarte interesante ca stil şi formaţiune a oraşului – casele boiereşti ale Chişinăului. Stilul acestor clădiri merita o studiere atentă, iar topografia oraşului nu putea fi cercetată fără o cunoaştere în prealabil a centrelor de viaţă din trecut (Bezviconi 1996, 20-24).

 

P. Constantinescu-Iaşi caută în oraşul înstrăinat prin caracterul eterogen populaţiei amintirile vechilor timpuri, înainte de 1812, pe când făcea parte din Moldova românească, mai ales în oraşul vechi, adică în jumătatea din jos a aşezării. Aici el atrage atenţie asupra aspectului asemănător al tuturor oraşelor orientale – cu străzile întortochiate şi înguste, cu case variate şi înconjurate de curţi. Un singur colţ din partea de sus a târgului nou rusesc, are începuturi mai vechi, acel numit „Ograda armenească”. Autorul constată că târgul Chişinău ia un avânt deosebit între anii 1795-1819, de când datează construirea sau refacerea în piatră a 5 din cele 6 biserici mai vechi ale sale. A fost o perioadă de refacere a oraşului, explicabilă după nenorocirea care-l lovise în războiul ruso-turc (1787-1791). Ofiţerul rus, secund-maiorul von Raan povesteşte în „memoriile” sale că cele mai multe clădiri au fost arse de turci la 1789. „Prăvăliile negustorilor care alcătuiau un parter de piatră de 300 stânjeni de jur împrejur, zăceau sub cenuşă împreună cu bisericile”. În curând se construiesc o serie de case, în stilul românesc al vremii, dintre care unele şi–au păstrat existenţa şi vechea lor înfăţişare până la începutul secolului XX. Anume ele servesc drept criteriu ale reconstitucţiei aspectului urbanistic în preajma alipirii la Rusia.

 

Vechile case ale Chişinăului – construite înainte de 1834, dată fixată pentru considerarea monumentelor istorice – se pot împărţi în 3 categorii:
     • Cele mai interesasnte şi mai vechi derivă din timpul românesc cunoscut sub numele de „culă”, de un aspect orăşenesc, însă mai mult locuinţă decât casă-fortăreaţă, cum sunt cele boiereşti de la ţară. Au de obicei un etaj împărţit în 2 apartamente printr-un coridor mijlociu, cu cerdac şi balcon deasupra gârliciului şi cu subsol-pivniţă, în care se pătrunde printr-o uşă largă de la aceiaşi faţadă sau prin interior. Zidărie masivă, zăbrele de fier la ferestre şi hrube largi pentru provizii bogate mai amintesc şi la tipul „culelor” orăşeneşti caracterul de apărare pentru eventualele atacuri.
     • Al doilea tip de case prezintă un aspect mai simplu: cu un singur rând, dar totdeauna cu cerdac susţinut de stâlpi, de cele mai multe ori îngrijit lucraţi, are intrarea înaltă, pe o prispă ce susţine cerdacul şi care formează un soclu înnalt de un metru – tip intermediar – sau de-a dreptul la parter, având în acest caz aspectul unei case ţărăneşti, transpusă în oraş.
     • Al treilea tip de casă ia un aspect străin de vechea tradiţie arhitectonică prin influienţe occidentale, care pătrunseră la începutul secolului XIX în toate oraşele româneşti. Sub influienţa târzie a renaşterii, stâlpii cerdacului românesc sunt înlocuiţi cu coloane rotunde, cu un uşor capitel, pe care se sprijină o arhitravă simplă, împodobită cu triglife decadente şi mai general cu gute sau mutule ca la templele greceşti.

 

P. Constantinescu-Iaşi ne face cunoştinţă în studiul său cu aproape toate casele cele mai vechi de primul şi al doilea tip, care prelungesc până în secolul XIX vechea tradiţie a caselor româneşti de tip orăşănesc, locuinţe ale negustorilor şi mahalagiilor plugari. Caracterul românesc, evident la majoritatea din ele, îl precizează stâlpii de lemn ai cerdacului, pe o faţadă cel puţin, cu încrustături în lemn la capitel şi entasis, mai rar la bază, ca pretutindeni, la sculpturile asemănătoare din restul ţării romăneşti. Aceleaşi încrustături apoi şi pe tălpile ce susţin acoperişul pe capitele, ca şi capetele grinzilor din lemn, care se văd sub streşină. Sunt opere simple ale meşterului român, ţăran sau târgoveţ, care se vor modifica pe parcursul timpului căpătând stil, nuanţe şi perspective noi.

 

Aproape toţi călătorii ce trec prin Chişinău în această perioadă – A. Storojenco, Nadejdin, I. Kohl, Hommer de Hell, I. Vuici – remarcă creşterea oraşului şi prefacerea lui, din care se pierdea mereu caracterul moldovenesc. Germanul Kohl ne arată în notiţele sale procedeul violent prin care guvernatorii ruşi înlesneau această prefacere: un ordin era suficient ca locuinţe întregi să fie în scurt timp dărâmate, chiar de erau de curând construite, străzi întregi să fie modificate, chiar de erau proaspăt croite (Constantinescu-Iaşi 1931, 19-22). „Procedeul lor, scrie Kohl, e foarte simplu şi ingenios: dacă cineva din autorităţile superioare are pretenţii la vreo locuinţă sau ar vrea să facă o nouă stradă iar clădirea a ieşit din limitele planului vechi, el ordonă unui poliţist să ia o găleată cu vopsea şi să scrie pe aceste case „spre dărâmare!”, „să se dărâme până la 1 octombrie”, „să se dărâme până la anul 1840”, „să se dărâme balconul”, „să se dărâme până la fereastra a doua”. În aşa fel fiecare casă capătă câte o inscripţie negru pe alb, la care se uită cu tristeţe oamenii săraci, dar care tebuie să o execute cu exactitate” (Ciobanu 1996, 32). Mulţi mahalagii de neamul nostru, având căsuţe cu cerdace de lemn şi ferestre împiestrite le-au dărâmat din poruncă poliţienească, cu termen statornicit în scris pe ziduri, dar putând fi zăbovit prin bacşişuri potrivite (Iorga 1995, 127–128).

 

Perioada a doua aduce schimbari şi mai complecte, începute după 1870 şi în special după vizita ţarului cu prilejul războiului din 1877-1878. Bisericile se construiesc în stil rusesc şi numai în partea de sus a oraşului, care intră într-un plan nou de construcţie. Dacă din 1862 în partea de sus încep să se paveze străzile, oraşul vechi rămâne în uitare totală (Constantinescu-Iaşi 1931, 19-22).

 

Am întrevăzut în cele relatate mai sus că majoritatea caselor aşa zise româneşti, construite înainte de alipirea Basarabiei la Rusia, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi cu precădere la începutul secolului XX, aveau proprietari de altă naţionalitate ami ales bulgari, evrei, ruşi. Astfel precum casa nu reprezintă pereţii ci oamenii care o locuiesc, apare întrebarea: ce s–a făcut cu populaţia indigenă? Datele procentajului naţionalităţilor din Chişinău pe parcursul secolului XIX se menţine în defavoareă populaţiei băştinaşe. Deoarece creşterea neîncetată a citadinilor are la bază nu sporul natural ci migraţia, risc să constat că moldovenii preferau să locuiască la periferie din considerent economic (vindeau sau dădeau casele în chirie alogenilor, ei construindu-şi alte case la margini) şi psihologic (apare dificultatea de comunicare, mai ales când se propagă limba rusă drept limbă principală).

 

Bezviconi constată că abia prin anii 1823–25 s-a zidit clădirea cea mai tipică a stilului boieresc al Basarabiei – casa Sărdarului Iordache Varfolomei (grădina casei sale ajungea până la stradela Varfolomei), în incinta căreia în 1877 a fost găzduit Împăratul Alexandru II, actuala reşedinţă a Comandamentului Corpului III de armată. Casa veche a lui Varfolomei, unde a dansat şi Puşkin, se află în altă parte – în apropierea casei lui T. Krupenschi; Varfolomei a alăturat la ea o sală mare, unde balurile urmau fără întrerupere. O casă cu etaj, foarte veche, s–a zidit de mareşalul Iorgu Balş. Într-un caracter mai mare ambele clădiri reprezentau stilul „empir”, puţin îngreoiat, zis „empir-turque”. În stilul acesta s-au clădit mai toate casele boiereşti din trecut: Katacazi, Razu, Harting, Keşco, Ralli (b–dul R. Carol II colţ cu Iaşilor în faţa Comitetului Corpului III de Armată), Russo, Gafenco şi multe altele. Aceste clădiri nu sunt mari. Atributele lor principale au fost o verandă colonată şi o sală de dans, înzestrată adesea cu balcon pentru orchestră.

 

O casă veche este a lui Constantin Botezat, deputatul Sfatului Suprem, ce-o lăsă ca moştenire ginerelui său, G. Katacazi. Cu numele lui Botezatu s-au numit străzile alăturate: Botezat(ovscaia) Bezviconi o notează apoi „Paul Botezat” şi Constantin(ovscaia) – „Veniamin Costaki”. S-a şi păstrat numele lui Katacazi sub forma de „Catargi”, ce-l poartă postul de pompieri, care posedă actualmente casa. Pe vremuri, casa ospitalierului Botezatu a atras crearea în jurul ei a unui iarmaroc. La fel Piaţa Nouă (Novâi Bazar) s-a format de la început în jurul casei lui Razu. Cu timpul, când Chişinăul s-a întins pe deal, piaţa din faţa casei lui Botezat s-a mutat mai sus, în locul pieţei Vechi şi a Sf. Ilie, iar locul viran ofiţerii l-au utilizat pentru alergări de cai.

 

Prin anii 1853-1854 s-a clădit casa boierilor Catargi (Comandamentul Deviziei), în dosul soborului. În 1876 aici s-a oprit Marele Duce Nicolai Nicolaievici, comandantul armatei ruse, împreună cu fiul său, Nicolai (cel tânăr). La 23 noiembrie, din balconul casei, Marele Duce a primit defilarea oştirii, care în primăvara anului următor a pornit în râzboi cu turcii. Pe atunci, în glodul din faţa palatului, s-a înecat un bou, încât corespondentul ziarului „Daily News” nu vroia să creadă că oraşul Chişinău este o capitală. Boierii umblau prin oraş numai în trăsură, încât întrarea în casele lor se făcea prin curte. Vara pe praf şi iarna pe zăpadă se mai putea trage cu sania.
Cam în acelaşi timp poliţaiul Loran – în 1858 – şi-a clădit o casă, care a vândut-o lui Cantacuzino. Casa aceasta se cunoaşte ca aparţinând Zamfirei Keşco; cucoana Zamfira s-a depărtat de familia ei şi locuia împreună cu familia lui C. Kazimir, încât nu crede Bezviconi, conform afirmaţiei unora că tocmai aici să-şi petreacă tinereţea ReginaNatalia a Serbiei, fiica moşierului Petre Keşco, un fiu vitreg al cucoanei Zamfira. Casa Keşco prezintă o decădere a stilului „empir turque”, care se menţine pronunţat în casele Varfolomei, Katacazi şi Razu. O casă veche încă de pe timpul lui Puşkin, se află în capătul unei curţi din str. Principele Nicolae, în faţa Liceului de Comerţ. Această casă aparţine familiei Millo, reclădită mai târziu de moşierul I. V. Cristi. Se zice că o locuiau stafiile, căci ... acustica sălii şi a unor camere reproducea zgomotul cel mai mic dintr-o depărtare mare. O altă casă din Chişinău, zidită pe la 1873-1875 de A. D. Inglezi (Fontanâi Pereuloc).

 

Pe la sfârşitul anilor 50 ai veacului trecut un jucător pasionat de cărţi, Ianuşevski, a câştigat la masa verde 270 000 ruble. Imediat a început o viaţă luxoasă, care l-a ruinat; a rămas însă casa ce o clădise pentru dânsul vestitul arhitect Bernardazzi. Casa a cumpărat-o N. Casso, apoi a moştenit-o Gh. Donici. În timpul războiului din 1877-1878 a locuit–o Osman Paşa, comandantul trupelor otomane de la Plevna căzut în prizonierat armatelor ruso–române. Bernardazzi a clădit şi casele lui N. E. Donici, prinţesei Tereza Ghica-Comăneşti, a refăcut casa lui I. V. Cristi, grilajul grădinii publice, etc. Bezviconi se opreşte la această enumerare a caselor, care reprezintă o oarecare însemnătate pentru oraş. mai târziu el ne relatează că se clădesc case mari – boiereşti, de Semigradov, de Râşcan-Derojinski, în fine pregăteşte o casă – în speranţa de a o vinde Reginei Natalia –antreprenorul Pronin. După multe peripeţii, acest palat este donat M.S. Regelui Carol II, care îl pune la dispoziţia Fundaţiei regale (Bezviconi 1996, 20-24). La începutul secolului XX nu se prea văd case mari ale particularilor, deşi boierimea stă destulă vreme în Chişinău, iarna, pentru petreceri mai ales. Numai într-o mare casă cu 2 rânduri, deasupra căreia flutura steagul alb-roş-albastru, Iorga află că locuieşte un mare bogătaş (Iorga 1995, 86).

 

Casele ce se văd în preajma străzii principale Alexandrovskaia, deşi au în parte 2 rânduri şi sunt destul de mari, unele dintre ele n-au nimic deosebit sau măcar plăcut în ele. Dar de la casele risipite şi joase ale unui sat s-a ajuns la un târg bunişor. În centru felinarele luminează. E cel dintâi pas spre mai bine (Iorga 1995, 79).

 

Mulţi negustori şi nobili deţineau în oraşe cîteva case mari pe care le dădeau în arendă. Conform datelor de arhivă în Chişinău sunt menţionaţi următorii proprietari: Ia. Bogaciov deţinea o casă cu 2 etaje (preţuită la 15 mii ruble argint); F. Petrov – 3 case (12 mii ruble argint); D. Glikman – 2 case (10,5 mii ruble argint); G. Karasic – 2 case (14,5 mii ruble argint); L. Rabinovici – 5 case (18 mii ruble argint); A. Ciuflea – 6 case (18 mii ruble argint); Ş. Rafalovici – 3 case (12 mii ruble argint)1. Este cunoscut şi faptul că unii creditori sau cămătari din alte oraşe deţineau în Chişinău imobil. De exemplu, creditorul Strimbon din Bălţi avea în Chişinău 2 case cu 2 etaje2. Negustorul V. Starcenco, datorită cămătăriei a devenit proprietarul unor iobile scumpe3. Prin anii 70 ai secolului XIX, casele nobilului Feodosiu I. F. erau preţuite în sumă de 130 mii ruble4. În 1870 în Chişinău dintre 251 proprietari casele cărora erau estimate în mediu la 3 mii ruble, 66% erau curteni şi funcţionari, 25% erau ale negustorilor şi doar 9 % ale orăşenilor 5.

 

Jucov consideră că construirea şi exploatarea imobilelor erau unii din factorii ce au dus la acumularea de capital şi formarea unei pături înstărite de orăşeni (Жуков 1982, 68).

 

Odată cu creşterea numărului caselor am urmărit paralel evoluţia meşteşugurilor: dacă la începutul secolului XIX sunt atestate doar breslele pietrarilor şi constructorilor, munca cărora era sezonieră, iar meşterul nu avea dreptul să aibă mai mult de 2 calfe sau ucenici (Мунтен 1972, 196), atunci, în 1843 pe lângă bresla constructorilor şi pietrarilor (dintre care se înregistrau 258 de meşteri, 639 calfe şi 897 ucenici), se formase şi bresla lăcătuşilor şi steclarilor (32 meşteri, 19 calfe, 5 ucenici)6. În perioada reformelor se măreşte numărul de specializări. Astfel erau atestate următoarele meserii legate nemijlocit de construcţii: zidar , lemnar, tencuitor, vopsitor, lipitor cu lut, mozaişti, steclari, strungari, gravurari, tăietori în lemn, lăcătuşi, spoitor, finisator, clăditor de cuptoare, clăditor de acoperişuri, olar, meşteri de cărămidă şi olane, meşteri vopsitori cu var sau vopsea7.

 

Călătorul german I. Kohl care vizitează localitatea în 1838 face remarci în privinţa ocupaţiei locuitorilor. Din relatările lui aflăm că ruşii în cea mai mare parte sunt pietrari, tâmplari, tencuitori şi zugravi. În 1860 sunt atestate câteva fabrici de cărămidă, iar în anul următor breslele pietrarilor şi tâmplarilor se plasau în rândurile celor mai numeroase bresle (Şlapac, Tofan 1998, 67-75).

 

Până în 1880 nici o fabrică de cărămidă nu a produs marfă cu cost mai mare de 2,5 mii ruble. La începutul secolului XX, numărul fabricilor de cărămidă creşte în aceiaşi măsură cu îmbunătăţirea condiţiilor şi uneltelor de muncă8. În 1890 se deschide la Chişinău uzina întreprinzătorului R. Kaliveit, la care se produce teracotă, cărămidă, oale pentru acoperiş. În 1900-1901 la el lucrau 24 oameni, producând marfă în sumă de 9,7 mii ruble. Ceva mai mică era uzina de cărămidă şi oale a negustorului chişinăuian L. Gurevici. Aici lucrau 15 oameni, care, timp de un sezon, au produs marfă de 6,4 mii ruble (Список 1910, 339). Creşterea necesităţii materialelor de construcţie duce la crearea manufacturilor pentru fabricarea acestora chiar pe domeniile lor. Nobilul Purcel E. V. în 1899 a deschis o uzină de cărămidă şi oale pe moşia sa, ce i-a adus venit 60 mii ruble9. Atelierele de fabricare a materialelor de construcţie, indiferent de faptul materiei produse sau a numărului de lucrători aveau doar ustensile manuale şi utilaje primitive. De exemplu, în atelierul orăşeanului M. Brohman din Chişinău 2 meşteri şi 10 lucrători pregăteau cărămidă arsă şi olane într-o şură acoperită cu stuf10. Lucrul manual se practica şi la extragerea pietrei de var, la stingerea varului. La fabrica de gips a negustorului Romaşkin se utilizau maşini cu abur pentru măcinarea gipsului către sfărşirul secolului XIX (Погожев 1905, 230). Apoi la uzina de cărămizi şi teracotă a negustorului G. V. Clein a fost instalat în 1900 un motor de 14 cai putere. În cadrul uzinei lucrau 15 muncitori, producând marfă de 3000 de ruble, dar nici acesta nu purta amprenta manufacturii (Список 1910, 366).
Izvoarele ne permit să stabilim plata aproximativă pentru munca înăimită a lucrătorilor fabricilor de cărămidă: ei primeau de la 1,3 la 2,5 ruble pe zi sau la fiecare 1000 de cărămizi11.

 

O viziune generală asupra nivelului de trai a muncitorilor ne dau datele pentru anul 1904: în Chişinău costul unei gazde era de la 40 la 120 ruble în dependenţă de numărul de odăi (de la o odaiie la 4). Un funt de pâine de orz costa 2 copeici, de carne – 12 copeici, zahăr – 15 copeici, un pud de lemne era 12 copeici, pe când lucrul unui muncitor înăimit pe zi era preţuită de la 6–15 ruble pentru un bărbat, şi 5–10 ruble pentru o femeie12. Ziua de lucru era de la 12 la 15 ore. În atelierele de cărămidă lucrul era greu, fără condiţii sanitaro–igienice, cu mâncare puţină (Шаховский 1903, 296). Trebuie să ţinem cont de faptul că orice muncă plătită era sezonieră şi nu presupunea venit stabil, cu atât mai mult cu cât numărul manufacturilor era fluctuant.

 

Antrprenorii ce se ocupau de construcţia caselor, la fel acelora ce le arendau câştigau sume mari de bani. De exemplu negustorul Ia. Bogaciov în 1841 a patronat construirea clădirilor pentru ospiciul militar, garantându-şi venit de 3,3 mii ruble argint anual13. Paradoxul constă în faptul că majoritatea fierarilor, pietrarilor şi zidarilor nu au nici un fel de „bani strânşi deoparte” şi rarităţi au case proprii14.

 

Marea majoritate a caselor au rezistat în timp, fapt ce ne face să presupunem că meşterii lucrau calitativ. Ştefan Ciobanu menţionează că istoria Chişinăului sub conducerea rusească nu abundă în evenimente colorate: nu a suferit incendii mari, nu a îndurat nici de cutremur, mulţumită poate administraţiei lui care, din frica de cutremur, timp de câteva decenii, nu dădea autorizaţie de a construi case mai mari decât cu un etaj şi jumătate (Ciobanu 1996, 21). Sărdarul Isaia Ohanov înscrie într-un calendar cu ghicirea norocului pe vremuri: 20 ianuarie 1813–cutremur; 30 ianuarie, 28 octombrie 1813, 11 martie 1814 – cutremure. Se mai cunoaşte cutremurul puternic din primăvara lui 1821, care a făcut să crape mai multe case de la Chişinău. A. Zaşciuc înregistrează un cutremur tot aşa de puternic de la 13–14 noiembrie 1829, apoi la 24–25 noiembrie 1832, 24 aprilie 1834, un cutremur mai puternic – în vara 1835, apoi la 13 ianuarie 1838, 20 septembrie 1843, 9 decembrie 1847 şi 16 decembrie 1857. Fenomenele naturii care periclitau traiul liniştit al oamenilor preocupau mult străbunicii noştri. Într–un jurnal, unde înscria evenimentele familiale, dar şi cele oficiale, funcţionarul administraţiei guberniale Constantin Sibirski (1839-1901), scrie despre cutremure puternice din 13 decembrie 1880, 5 şi 29 august 1893, 20 februarie 1894. Al doilea cutremur din 1893 a fost urmat de un zgomot subteran, însă niciodată Chişinău nu a fost distrus de cutremure ( Bezviconi 1996, 66).

 

Dacă cineva ar încerca să-şi facă o viziune generală asupra arhitecturii celor 7994 de clădiri ale oraşului, ar fi pus la o încercare foarte grea. În afară de casele ţărăneşti în stil moldovenesc din suburbiile oraşului şi vreo câteva case în vechiul stil moldovenesc, în afară de o casă în stil rusesc de pe strada Fântânei şi de câteva case boiereşti, mai mult sau mai puţin stilizate sub influienţa arhitecturii italiene, în afară de câteva clădiri din prima jumătate a veacului al XIX-lea, în stil empir, cercetătorul n-ar găsi decât clădiri de oraş, construite din cărămidă sau piatră, fără multe pretenţii, acoperite cu tablă sau cu olane, „cutii” mari sau mici, poate comode în interior, dar lipsite de orice estetică (Ciobanu 1996, 46).

 

Astfel, în urma cercetării, am observat că aspectul urbanistic al capitalei se transformă pe parcursul unui secol. La început, asemeni oricărui târg, el abunda în casele negustorilor moldoveni, numaidecât însoţite de pivniţe şi numaidecăt având curte unde negustorul intra cu trăsura. Numărul lor este urmat de casele boiereşti, deoarece majoritatea conacurilor se aflau undeva la ţară; abia după al doilea deceniu după anexare nobilimea a păşit mai hotărât la oraş, parte din dorinţă, parte din obligaţie, dar nu au vândut nici atunci conacurile de la ţară. Concurează la număr cu casele boierilor şi tradiţionalele case ale mulţimii, asemănătoare la aspect cu casele ţărăneşti, care şi–au continuat existenţa pe tot parcursul secolului. Izvoarele ne permit să menţionăm câteva stadii de transformare a Chişinăului: prima survine în urma războaielor ruso–turce, când târgul este refăcut, sunt reparate bisericile, pieţele, casele; a doua ţine de planurile de contrucţie a oraşului alcătuite de arhitectul Ozmidov în 1813, 1817 dar aprobate abia în 1834, fiind numit Primul Plan General de Dezvoltare a Oraşului, plan care desparte Oraşul Vechi românesc de Oraşul Nou rusesc prin aspect arhitectonic şi etnic, apar străzile drepte şi construcţiile planificate, în edificarea cărora se implică în mod direct guvernatorii cu „sfaturi utile de construcţie şi dărâmare”.

 

A doua jumătate a secolului XIX este caracterizată prin alipirea treptată a suburbiilor. Se continuă ridicarea caselor comode de piatră, puţin plăcute la exterior, dar având mereu faţada casei la drum. Creşte numărul de case cu etaj şi se diversifică materialele de construcţie. Conform documentelor se observă clar evoluţia şi multiplicarea numărului de meşteşuguri legate de construcţie şi numărul de persoane care le practică. Apar fabrici pe lângă manufacturi, care către începutul secolului XX, utilizează pe lângă munca manuală şi cea mecanizată a motoarelor cu abur. Situaţia celor încadraţi nemijlocit în construcţie era dificilă, majoritatea lor fiind fără case proprii, locuind la chirie sau direct la intreprindere, la şantier. Plata pentru chirie şi–a menţinut preţul ridicat pe tot parcursul secolului, în comparaţie cu salariul mediu. Prezenţa numeroaselor etnii este atestată de contemporanii timpului şi prin denumirea străzilor: bulgară, armenească, evreeiască, grecească, nemţească, regiunii funcţionăreşti ruse şi aproape în ultimul rând suburbiile moldoveneşti. Ar fi trebuit în acest caz să distingem deosebiri de locuinţe. Dar sursele ne arată că majoritatea străinilor veneau în case gata construite sau stăteau în case cu chirie, în unele cazuri construiau case, dar tot cu meşteri locali, deaceia o caracteristică aparte a caselor pe etnii nu o vom face decât pentru interior într-un articol aparte. Băştinaşii au înţeles repede că merită să mai faci o casă la marginea oraşului iar alta să o laţi în serviciul negustorilor străini. În aşa caz consider marginalizarea moldovenilor deplin justificată.

 

Résumé:
L’evolution des edifices privées en capitale de la République de Moldova a augumenté pendent le XIX-e siècle. Après 1812, quand la Russie a annexé la partie orientale de la Moldavie, nommée dorénavant la Bessarabie, Chişinău en devint le clef-lieu. Cette nouvelle fonction favorisera son développement plutout en domaine architecturale. Conformément au plan adopté en 1834, la ville avait deux composantes: la partie „d’en bas”, avec des ruelles médiévales tortueuses et des maisons traditionelles moldaves , et la ville nouvelle, „d’en haut”, avec des quartiers délimités selon les normes établies. Le rytme de la modernisation de la ville devint plus rapide dans la deuxième moitié du XIX-e sièsle. Ainsi, dès cette époque on esquissa les tendances de l’urbanisme de Chişinău.

 

Краткое содержание:
В XIX-ом веке начинается значительный рост частных домов в столице Молдавской Республики. После анехации заподной части Молдавии в 1812 году, Кишинёв стал ключевом городом Бессарабской губернии. Новый статус повлиял положительно на дольнейшее розвитие города, в  том числе и в архитектуральном плане. В связи с новой государственной планификацией 1834 года, город был розделён на 2 части: „нижний” старый город, с средневековыми переулкоми и старыми тродициональными молдавскими домами и „верхний” – новыи город, с кварталами соответственно установленным нормам планификации. Вторая половина XIX-го века более плодотворна в плане модернизации города. С этой эпохи начинаются истоки урбанизации Кишинёва.

Bibliografie (surse)

1.    Bezviconi 1996: Gh. Bezviconi, Semimileniul Chişinăului, (Chişinău, Museum, 1996).
2.    Ciobanu 1996: Şt. Ciobanu, Scrieri despre Chişinău, (Chişinău, Museum, 1996).
3.    Constantinescu-Iaşi 1931: P.Constantinescu–Iaşi, Cele mai vechi case din Cişinău / Comisiunea monumentelor istorice din Basarabia, vol. III, (BMNEIN, ), (Chişinău, 1931).
4.    Eliade 1997: M. Eliade, Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, (Bucureşti, Humanitas, 1997).
5.    Grozav, Ciumac 1995: Grozav E., Ciumac J., Corelaţia alimentaţie–calitatea vieţii şi importanţa studierii ei în procesul de formare a lucrătorului social / în Psihopedagogie socială, coordinator M. Şleahtinţchi, (Chişinău, Ştiinţa, 1995).
6.    Iorga 1995: N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, editura fundaţiei culturale române, (Bucureşti, 1995).
7.    Starostenco, Sava 2002: P. Starostenco, V. Sava, Construcţia tipologică a oraşului Chişinău în prima jumătate a secolului XIX / Conferinţa internaţională, (Chişinău, Grafema Libris, 2002).
8.    Şlapac, Boldureanu, Iurcenco 1996: M. Şlapac, A. Boldurenu, N. Iurcenco, E. Nicolae, E. Râbalco, Chişinău, (Chişinău, 1996).
9.    Şlapac, Tofan 1998: M. Şlapac A. Tofan, Breslele meşteşugăreşti şi topografia urbană a oraşului Chişinău / Historia urbana, tomul VI, nr. 1-2, (Cluj–Napoca, 1998).
10.    Ţugulschi-Neaga 2001: R. Ţugulschi-Neaga, Civilizaţia urbană în Moldova secolului al XIX-lea (teză de doctorat), (Chişinău, 2001).
11.    Белецкая 1961: E. Белецкая, Обрасцовые проиекты, (Mocквa, 1961).
12.    Бессарабские 1863: Бессарабские областные ведомости, nr. 11, (Кишинёв, 1863).
13.    Жуков 1975: И. В. Жуков., Города Бессарабии, 1861-1900, (Кишинэу, Штиинца 1975).
14.    Жуков 1982: И. В. Жуков, Формирование и развитие буржуазии и пролеталиата в Бессарабии, (1812-1918), (Кишинэу, Штиинца, 1982).
15.    Маркова 1972: Л. В. Маркова, Типы болгарского жилища в днестровско–Прутском междуречье / Этнография и искусство Молдавии, (Кишинэу, Штиинца, 1972).
16.    Мунтен 1972: M. П. Мунтен, Экономическое развитие дореформенои Бессарабии / Учёные записки госуниверситета, т. 117, (Кишинёв, 1972).
17.    Ожегов 1984: С. Ожегов, Tиповое и повторное строительство в России XVIII-XIX веках, (Москва, Строиздат, 1984).
18.    Погожев 1905: А. В. Погожев, Адресная книга фабрично-заводскй промышленности, (Санкт-Петерсбург, 1905).
19.    Список 1910: Список фабрик и заводов России, 1902, (Moscova, 1910).
20.    Шаховский 1903: Н. В. Шаховский, Земледельческии отход крестьян, (Санкт-Петерсбург, 1903).

Abrevieri:
ANRM – Arhiva Naţională a Republicii Moldova.
ЗБСК – Записки Бессарабского облосного Статистического Комитета.

 

Note:

ANRM, f. 868, op.1, d. 1, p. 1–50.
ANRM, f. 37, op. 5, d. 2432, p. 5.
ANRM, f. 37, op. 2, d. 1293.
ANRM, f. 142, op. 1, d. 119, p. 1.
ANRM, f. 78, op. 1, d. 2, f, 6–11.
ЗБСК,т. 3, Кишинёв, 1868, с. 77.
ANRM, f.2, op. 1, d. 7681, (pe anul 1897), p. 220–226.
ANRM, f. 20, op. 1, d. 8728, f. 504–527.
ANRM, F. 142, op. 1, d. 231, f. 1–2.
10  ANRM, f. 2, op. 1, d. 8398, p. 12.
11  ANRM, f. 2, op. 1, d. 8548, p. 43–47.
12  ANRM, F.1290, op. 5, d. 224, p. 1–89.
13  ANRM, F. 75, op. 1, d. 941, p. 376.
14  ANRM, f. 2, op. 1, d. 1199, p. 47.

 


Comentarii:

Fouptvonete

26.01.2017

http://boneheadedness.xyz/ Norsk casino

Fouptvonete

03.01.2017

http://boneheadedness.xyz/ Norsk casino
Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta României, 1859-1878
Harta României, 1859-1878
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md