Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Edificii publice şi lăcaşuri de cult în capitala Basarebiei în a doua jumătate a seculului XIX (1850 - 1900)

Primăria Chişinău, sec.XIX Teatrul Naţonal, Chişinău, sec. XIXGimnaziul de băieţi Nr.III, Chişinău, sec.XIX
 Primăria Chişinău, sec.XIX
Teatrul Naţonal, Chişinău, sec. XIX
 Gimnaziul de băieţi Nr.III, Chişinău, sec.XIX

 

Autor: Elena Cojocari (Serbaniuc), doctorand, Institutul de Istorie, A.Ş.R.M.

Pe parcursul istoriei se constată că imperiile, cu ajutorul edificiilor publice construite în ţările cucerite, îşi impuneau autoritatea, îşi demonstrau măreţia şi puterea. Construcţiile imense romane, spre exemplu, sunt întâlnite în toate provinciile imperiale, teritoriul Daciei nefiind o excepţie. Imperiul Ţarist, deşi nu a atins asemenea proporţii, de asemeni a dorit să se impună în sud-estul european, sfidând parcă vecinii, aratânduşi puterea şi fermitatea. Dacă acest lucru i-a reuşit mai puţin în prima perioadă de stăpânire a ţinutului Basarabean, atunci, după „suplinirea spaţiului” cu funcţionari, feţe bisericeşti, militari şi alte categorii de persoane din imperiu, transformările s-au ţinut în lanţ. Prin această comunicare ne propunem să analizăm edificiile publice şi lăcaşele sfinte din Chişinău, din a II-a jumătate a secolului XIX pentru a sesiza gradul de dependenţă a numărului şi aspectului arhitectonic al acestora faţă de tendinţele, cerinţele şi stilul de a construi apărut anume după anexarea Basarabiei la Imperiul Ţarist (1812), alegerea Chişinăului drept capitală (1818) şi transformarea Basarabiei în Gubernie (1873). Perioada de afirmare a Chişinăului ca oraş cu înfăţişare asemănătoare marilor oraşe europene a coincis cu aflarea acestuia „în temniţa ţaristă”, iar construcţiile urbane realizate în această perioadă, într-o mare măsură vin în slujba celor ce o guvernează.

Societatea crucii roşii, Chişinău, sec.XIX
Judecătoria, Chişină, sec.XIX
Casa eparhială, Chişinău, sec. XIX
 Societatea crucii roşii, Chişinău, sec.XIX
 Judecătoria, Chişină, sec.XIX   Casa eparhială, Chişinău, sec. XIX

 Astfel, dezvoltarea economică şi arhitecturală rapidă a Chişinăului în secolul XIX se datorează, în mare parte, transformărilor social-politice la care va fi supus. Dacă la începutul secolului XIX se simţea lipsa de localuri publice: în 1816 pentru instituţiile statului nu se găsea o casă potrivită, viceguvernatorul Wiegel descriind Sfatul Suprem, ca o casă sătească, numeşte la Chişinău ca „arhitect” pe Ozmidov pentru a rezolva problema unor clădiri pentru instituţii, (cu toate că acest „arhitect” – după cum semnalează Svinin – cu întreaga-i sârguinţă, vădeşte o deplină ignoranţă în chestiile edilitare), dacă şi pe la 1831 dr. I. Zucker (Bessarabien, Bemerkungen und Gedanken, bei Gelegenheit eines mehrjährigen Aufenthaltes in diesen Lande. Frankfurt. M. 1834) scrie: „Judecătoriile, camerele de administraţie sunt până acuma încă în case cu chirie, ca şi locuinţele guvernatorului şi a celorlalţi funcţionari; nici cazărmi nu sunt încă, soldaţii stau în cartier la târgoveţi”, atunci deja la începutul secolului următor, călătorind prin Chişinău, Nicolaie Iorga atestă multe clădiri publice măreţe, printre care îl impresionează Tribunalul, Palatul Guvernului, gimnaziile de băieţi şi de fete, şcoală eparhială de fete, urcată sus cu o cupolă de biserică, în drumul spre gară, orfelinat al nobililor, clubul nobilimii, fundaţia bătrânului Balş, care se clădeşte în stil maur cu brâul de smalţ. Venit într-un ţinut românesc cu gândul că va păşi pe un pământ natal, constată cât de mult „împărăţia aceasta nemărginită” a vrut să-şi vădească prin enormele mase de piatră, puterea şi trăinicia ei, „pe care nimic nu le poate zgudui”, şi prin gospodăria cu care sunt ţinute, disciplina ei ostăşească, introdusă în toate. N. Iorga se simte sfidat: „pare că răsufli greu când vezi aceste uriaşe faţade de piatră albă care apasă pământul şi sufletele. Ghiceşti o temniţă după acele împrejurimi totdeauna închise, după acele uşi lăcătuite, după acele ferestre moarte. Pare că acea pajure de sus stă să-şi înfigă ghiarele şi în inima ta. Ceea ce s-ar potrivi în alte oraşe mari, la fel monumentale şi curate, aici uimeşte şi înspăimântă. Aici nu se vede nimic românesc. Totul e ca la Petersburg şi Moscova. Cine nu şi-a deprins ochii trebuie să simtă o mirare desplăcută văzând unele turnuri de pază, unele biserici aşa de urât împleticite şi înzorzonate. O strălucire, o bogăţie sălbatecă se desface în ele” . Regularitatea străzilor, liniile drepte ale căror încadrează cartiere mari, crează impresia „firei largi ruseşti”, a imensităţii Imperiului Rus, presupune că Chişinăul e reflectarea oraşelor ruseşti. Într-adevăr, în ceea ce priveşte planul şi aspectul părţii noi a oraşului, capitala este o creaţie a epocii „ţarului liniilor drepte” şi a careurilor militare, a împăratului Nicolaie I. Această rigiditate nu e caracteristică vechilor urbe slave, în schmb e asemănătoare oraşelor mai noi din sudul Rusiei: Odesa, Ecaterinoslavul, Elizavetgradul.

Gara Chişinău, sec.XIX
Piaţa Chişinău, sec.XIX
 Gara Chişinău, sec.XIX
 Piaţa Chişinău, sec.XIX

Schiţate din primele decenii ale secolului XIX, lucrările urbanistice din capitala Basarabiei se încheagă cu aplicarea planului de sistematizare, aprobat de către ţarul Rusiei în 1834. Construcţia sistematizată a oraşului conform planului din 1834 şi a Catedralei Naşterea Domnului au fost doar începutul. Va urma construcţia Dumei de Stat, a Băncilor, Spitalelor, drumurilor şi parcurilor, Castelurilor de Apă, Casei nobilimii, Muzeului de istorie naturală etc. Proiectul prevedea zonificarea funcţională a teritoriului urban. În centrul oraşului era dispusă mitropolia cu ansamblul catedralei oraşului, edificii publice şi administrative, locuinţele funcţionarilor. La periferia oraşului, spre nord, se afla spitalul, spre sud-vest – închisoarea şi cimitirele. Simetric faţă de noul centru erau amplasate pieţele publice şi comerciale, dispuse în cartiere aparte.

Axul compoziţional principal a centrului urban a devenit actualul bulevard Ştefan cel Mare. Axul secundar a fost trasat prin nucleul urban al oraşului vechi şi scos în evidenţă prin înşiruirea de-a lungul lui a clădirilor ansamblului central religios, compus din Mitropolie, Catedrala oraşului, Clopotniţa şi Porţile Sfinte. Acest ansamblu a devenit centrul public al întregului oraş atât prin amplasare cât şi prin importanţă cultural-spirituală.

Aspectul exterior al edificiilor, asemeni înfăţişării omului se poate schimba uşor; important este ceia ce se păstrează în interior, cât de rezistent e spiritul şi cât de curat poate fi păstrat „sufletul” lor. Considerând bisericile sufletul ţinutului Basarabean, mi-am propus să le analizez în primul rând, deoarece ele au fost prezente incontinuu până la venirea ruşilor şi ele ar fi trebuit să mai păstreze intactă trăsătura românească a provinciei. Către începutul secolului XX în capitala Basarabiei se găsesc 2 catedrale, 14 biserici parohiale, 18 capele pe lângă instituţiile de învăţământ şi curative. Pe lângă acestea se adaogă o biserică armeano-gregoriană, una romano-catolică, una luterană, o biserică militară şi o biserică de rit vechi ortodox rus, o capelă armenească şi una catoliocă. Pe parcursul unui secol de dominaţie ţaristă numărul bisericilor a crescut proporţional cu numărul populaţiei oraşului. Transformările social-economice şi cultural-lingvistice au vizat în mod direct atât citadinii cât şi lăcaşele sfinte şi, dacă din a II-a jumătate a secolului XIX, limba rusă se face tot mai des auzită pe străzile oraşului, atunci, în limbajul bisericesc, stilul arhitectonic nu poate rezista în faţa tendinţei de slavizare.

Toate bisericile construite trecând de mijlocul secolului XIX au un aspect comun cu bisericile guberniilor din sud-vestul Imperiului Rus. Aspectul lor exterior întruneşte formele arhitecturii ruse, reprezentând o suită de turle şi cupole în formă de bulb ridicate deasupra navei centrale, altarului, pridvorului, cu clopotniţe alipite intrărilor, încununate cu piramide înalte. Decoraţia plastică este exprimată prin ancadramentele uşilor şi ferestrelor, de obicei în arc în acoladă de asemenea de origine rusă, dar brâele, cornişele, coloanele angajate, pilaştrii sunt în stil clasicist. Conform părerii cercetătoarei-arhitect Tamara Nesterov, în domeniul soluţiilor constructive, ele reprezintă un regres, bolţile rezumându-se la cupolele din fâşii curbe cuplate pentru partea cea mai importantă – spaţiul central sub turlă – şi la cele cilindrice pentru spaţiile auxiliare. Biserica Adormirii Maicii Domnului (1892), a fost un caz aparte. Destinată credincioşilor de rit ortodox vechi rus, se deosebea de ele prin arhaismul planului, dar în exterior şi în construcţii întrunea aceleaşi calităţi asemănătoare. La formarea siluetei şi aspectului urban al Chişinăului contribuiau şi capelele care, lipsite de parohii şi destinate unui contingent restrâns şi special de enoriaşi, erau mai mici în volum şi fără spaţiul pronausului. Capelele merită atenţie deoarece prezenţa lor este atestată pe lângă toate instituţiile de învăţământ şi reprezintă o carte de vizită a lor. Menţionăm Capelele: Trei Ierarhi a Seminarului Teologic; Intrarea Maicii Domnului în Biserică a Şcolii Eparhiale pentru Fete; Sf. Andrei a Gimnaziului Clasic nr. 1; Sf. Ştefan – Capela Gimnaziului Real; Întâmpinarea Domnului a Seminarului teologic; Sf. Teodor Tiron a Gimnaziului de Fete a Zemstvei; Sf. Împăraţi Constantin Şi Elena a Gimnaziului de Băieţi nr. 2; Sf. Alexandr Nevski a Şcolii de Viticultură; pe lângă instituţiile curative: Sf. Nicolae a Spitalului Zemstvei, a ospiciului de psihiatrie Sf. Nicolae; a Frăţiei în Numele lui Hristos de la ospătăria Catedralei. Orfelinatele de băieţi şi de fete aveau capele cu hramul Acoperemântul Maicii Domnului. Azilurile pentru bătrâni de asemenea ţineau capele: Adormirea Maicii Domnului, Bucuria Tuturor Îndureraţilor, Acoperemântul Maicii Domnului . Asemeni bisericilor construite sau reparate în această perioadă, capelele întruchipau sinteze a arhitecturii specifice ruseşti în întregime sau în combinaţie cu trăsături orientale, bulgare, armene. Reprezentând stilistic arhitectura urbană orăşenească capelele au dispărut pe parcursul modernizării şi laicizării oraşului. Bisericile s-au păstrat până în zilele actuale, reamintindu-ne, prin stilul lor arhitectonic cine a fost stăpân în Basarabia, căror orientări culturale şi spirituale slujeau preoţii care patronau bisericile, precum şi ce tendinţe în domeniul construcţiilor urmau antreprenorii, arhitecţii şi, nu în ultimul rând, ctitorii lor. Pe măsura anilor, începând cu al patrulea deceniu vom urmări tendinţele arhitectonice în construcţia câtorva biserici, fără a inta în detalii ce ţin de domeniul arhitectonic. Vom începe cu Biserica Romano-Catolică Providenţa Divin. Ea a fost construită între anii 1840-1843 din mijloacele adunate de enoriaşi şi din banii (20000 ruble ruseşti), oferiţi de către ţarul Nicolai I. Construcţiile au fost realizate de Ilia Novicov, sub supravegherea arhitectului principal al oraşului Chişinău L. Zauşchevici. De la finisarea bisericii, până la 1848, parohia a aparţinut de Dieceza de Kameneţ-Podolski, până la 1918 – de cea de Tiraspol, iar mai apoi de Dieceza de Iaşi. Stilul ionic al lăcaşului nu trădează apartenenţă locală, neavând analogii în ţinut. Biserica Apostolică Armenească Sf. Maica Domnului este un edificiu cu o aură caucaziană, format dintr-un aliaj de forme armeneşti şi moldoveneşti, îmbinate cu elemente din arhitectura clasicismului. Construită pe ruinele unei biserici moldoveneşti din secolul XVII, a fost adaptată stilului comunităţii armeneşti. Restaurarea ei a avut loc în 1885, cu aportul lui Oganes Manuc-bei, fiul marelui dragoman, acesta dorind să redea o mai mare importanţă construcţiei. Pereţii au fost înălţaţi cu circa 65 de centimetri. A fost înălţat cu un nivel şi clopotniţa. Biserica a căpătat atât trăsături caracteristice clasicismului francez, cât şi trăsături orientale, caracteristice artei arabo-musulmane. Autor al acestei construcţii se consideră A. Bernardazzi. Biserica Învierea Tuturor Sfinţior, având temeliile la începutul secolului XIX, are formele exterioare caracteristice clasicismului rus. La transformarea ei în parohie se simte lipsa spaţiului, din care cauză în 1863 au început primele lucrări de rezidire. Peste două decenii se întreprinde a doua amplificare a bisericii. Reânoirea a constat nu numai în construirea clopotniţei în faţa intrării dar şi în schimbarea aspectului: lăcaşul capătă o alură caracteristică bisericilor ruseşti, înălţate pentru guberniile de sud-est ale Rusiei. În perioada 1879-1880 a fost construită şi biserica Întâmpinarea Domnului, conform proiectului, devizului şi asistenţa tehnică a arhitectului eparhial Mihail Seroţinski. Stilul lăcaşului nu poate fi tradiţional moldovenesc, mai ales că pe lângă biserică avea să funcţioneze o şcoală de teologi. Luând în vedere că Şcoala Teologică de pe lângă Biserică era în creştere, lui M. Seroţinski i s-a încredinţat şi întocmirea planului pentru lărgireea lăcaşului Sfânt. Către 1902, la finisarea lucrărilor, la oficierea serviciilor divine puteau asista cca. 700 de enoriaşi . Biserica Sfântul Pantelimon a fost construită pe banii donaţi de către fraţii Ioan şi Victor Sinadino în 1891, conform proiectului lui A. Bernardazzi. Construcţia are stil neobizantin, având două tambure cu cupole, goluri arcuite cu vitralii color .reprezintă o inovaţie în ceea ce priveşte construcţia bisericilor ortodoxe, rămânând a fi irepetabilă până în prezent. La fel Biserica Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla – construită în 1895 de arhitectul A. Bernardazzi pentru Capela Gimnaziului de Fete (fondat de Zemstva Basarabeană). Ctitorii acestei acestei biserici au fost Teodor Krupenski şi Eufrosinia Veazemskaia (Krupenski).

Modul de amplasare a edificiului şi structura lui spaţială se deosebeşte de alte lăcaşuri sfinte, clădirea fiind ajustată la circumferinţele locului – aliniată străzii şi frontonului de clădiri construite anterior, alipită gimnaziului pentru efectuarea comunicării lor interioare – particularităţi originale, mai ales pentru secolul XIX. Din nou avem de afacere cu arhitectura rusă din secolul al XVII-lea combinat cu arhitectură arabo-musulmană într-o unitate inedită, planificată şi realizată cu succes de A Bernardazzi. Biserica Sfântul Nicolaie a fost zidită în 1901 pe banii donaţi de felcerul Spitalului Zemstvei Nicolai Ivanov, pe donaţiile zemstvei şi a altor particulari. Pe locul acestei biserici era alta mai mică, zidită la mijlocul secolului XIX. Autorul proiectului noului lăcaş sfânt a fost V. Ţâganco. Asemeni altor biserici din această perioadă, Sf. Nicolaie e construită în stil rusesc. Biserica Sf. Dumitru, construită pe parcursul anilor 1890-1902 cu banii şi terenul oferite de preotul Petru Donici, precum şi cu sprijinul financiar a negustorului Dumitru Ciolacu. Această biserică din piatră, cu clopotniţă şi arhitectură frumoasă avea pe lângă sine o şcoală bisericească pentru studierea gramaticii. Primul Paroh al bisericii a fost preotul Efim Chişcuţă, care a vegheat cu multă străduinţă asupra lucrărilor de construcţie şi amenajare a bisericii şi curţii din jurul acesteia .Persoanele care s-au ocupat de construcţia bisericii au fost de origine română. Deşi nu se menţionează cine a planificat edificiul şi în ce stil a fost executat, înfăţişarea lui vădeşte trăsăturile caracteristice stilului rus cu nuanţe orientale. Biserica Adormirii Maicii Domnului a aparţinut comunităţii ortodoxe de rit rus vechi, aderată la unirea cu biserica oficială. Pe parcursul deceniilor 7-8 ai secolului XIX serviciul divin se oficia în case particulare. În 1883 a fost obţinută permisiunea de a se construi o biserică din piatră. Banii au fost colectaţi de la enoriaşii înstăriţi de rit vechi din Chişinău, precum şi de la adepţii lor din Sanct-Petersburg şi Odesa. Construcţia ei a durat pe parcursul lunilor iulie-noiembrie 1891. Asemeni comunităţii, biserica era de proporţii mici, cu structură spaţială simplă, dar tradiţională pentru bisericile ruseşti. Clopotniţa cu trei niveluri la fel e după plan rusesc . Biserica Învierea Mântuitorului, construită în 1916 de arhitectul A. Hacikianţ – este paraclisul Cimitirului Armenesc ortodox; are structura spaţială de tip central, având origine caucaziană, astfel încât tot aspectul clădiriise se aseamănă cu lăcaşurile de cult din perioada de înflorire a arhitecturii ecleziastice din secolul XII din Armenia istorică .

Catedralele au avut o altă menire. Ele trebuiau să corespundă cerinţei funţionarilor veniţi din imperiu şi să găzduiască ţarul, atunci când acesta ar avea de vizitat Basarabia. Construcţia Catedralei a fost prima afirmare în acest scop. Pentru a înţelege importanţa acestei construcţii vom încerca să o urmărim pe parcursul edificării sale. Ideia a fost patronată de Gavriil Bănulescu-Bodoni, care în 1814, a indicat locul înălţării Catedralei, (ceeia ce se poate vedea pe planul elaborat în ianuarie 1814 de Mihail Ozmidov, arhitect regional al Basarabiei). După moartea lui Bodoni, de construirea Catedrlei s-a preocupat Arhiepiscopul Dimitrie Sulima. În 1826, el s-a adresat Guvernatorului Basarabiei S. M. Voronţov cu rugămintea de a-l susţine în Construirea Soborului, fiindcă Biserica „Arhanghel Mihail”, care servea până atunci drept sobor, se afla în partea veche a oraşului, era mic şi nepotrivit pentru rugăciuni ceremoniale. S. Voronţov l-a invitat special pe A. Melnicov, profesor de arhitectură al Academiei Împărăteşti de Arte, pentru a elabora planul faţadelor Hramului Catedralei şi Clopotniţei. Conform acestora, Frapoli, arhitect orăşănesc din Odesa a alcătuit devizul de cheltuieli ce constituia 194000 ruble în asignaţii . Pentru supravegherea desfăşurării construcţiei a fost numit Comitetul de Construcţie din componenţa căruia făceau parte: Arhitectul regional al Basarabiei Locotenent – colonelul Gleinin, Geodezistul regional al Basarabiei B. Eitner şi Iacob Nicopolskii, sub conducerea arhimandritului Ionichie. La 11 mai 1830 a fost pusă piatra de temelie a catedralei în Piaţa Mitropoliei, iar la 15 octombrie 1836 a avut loc ceremonia Sfinţirii Catedralei . Chipul ei nu ar fi fost deplin fără clopote. Aşa cum clopote pentru Catedrală nu au fost turnate încă, a fost luată decizia de a scoate clopotele din cea mai apropiată biserică a Mitropoliei şi puse în clopotniţă, despre care fapt raportează arhitectul regional al Basarabiei Osip Gaschet, la 13 noiembrie 1836 Dumei de stat orăşeneşti . Deşi Arhiepiscopul Dimitrie scrie demers Guvernatorului Voronţov în privinţa turnării clopotelor de aramă din armamentul vechi turcesc încă la 1833, lucrul a fost efectuat abia în 1838. Cele 5 clopote au fost turnate la Ismail de către meşterul turnător de clopote din Kiev, Vasilii Losenco şi transportate la Chişinău în vara anului 1838 în căruţe speciale. Aici s-a constatat că clopotul gigant cu greutatea de 400 puduri (6,4 tone) era imposibil de a fi instalat pe nivelul inferior al clopotniţei, deoarece diametrul lui depăşea deschizătura arcuită a nivelului inferior, de aceia trebuia găsit urgent un nou local pentru acest clopot. Ideea amplasării lui în turnul „Porţile sfinte” aparţine guvernatorului Basarabiei Pavel Fiodorov, care a donat cu acest scop 4500 ruble; au mai aderat la donaţie fostul primar Sinadin (2500 ruble), nobilul Bogaciov (1000 ruble), Starostele Catedralei Reabcenco (500 rub.). În turn împreună cu clopotul a fost instalat şi ceasul cumpărat de P. Fiodorov din Austria. Celelate clopote de 200 puduri (3,2 t.), 100 puduri (1,6 t.), 50 puduri(800 kg.), 25 puduri (400 kg.), au fost instalate în clopotniţa din preajma Catedralei prin lucrările localnicului Constantin Ivanov, care mai primi însărcinarea să ridice la porţile ce se construiau la intrarea spre Piaţa Centrală un alt clopot prin modalităţi şi materiale proprii la preţul de 1000 ruble în asignaţii . Astfel, din cele menţionate mai sus rezultă că construcţia Arcului de Triumf („Porţile sfinte”), iniţial numindu–se şi Porţile de Piatră, a început în anul 1839. Tot în acest an a fost instalat clopotul la nivelul al doilea superior, după care construcţia a continuat. În anul 1840, porţile au fost finisate în ciornă . La 24 iulie 1841, la şedinţa Dumei Orăşeneşti „...a fost audiată propunerea Guvernatorului despre finalizarea definitivă a Porţilor şi acoperirea cu ornamente, din care a rezultat necesitatea unor diverse materiale, procurate la porunca arhitectului orăşenesc Zauşchevici, conform caietului căruia costau 453 ruble 82 copeici în asignaţii”. Banii au fost eliberaţi din conturile personale în argint . În iulie–august a fost încheiată construcţia Arcului. Conform datelor de arhivă, Porţile de Piatră au fost tencuite şi vopsite în acelaşi ton cu Catedrala şi clopotniţa – fonul de bază fiind galben, detaliile arhitecturale pronunţate vopsindu-se în două straturi. Referitor la această construcţie s-au păstrat diferse date documentare: Jurnalul Ministerului de Interne al Imperiului (1845) notează că: „Porţile se sprijină pe 16 coloane de ordin corintic cu treceri libere, din lespezi curate de piatră albă, fără tencuială”. Tendiţa de a construi clădiri netencuite a apărut în Europa abia în a II-a jumătate a secolului XIX în legătură cu apariţia unui nou stil – electicismul. Reeşind din aceasta, Starostenco P., presupune că porţile au fost tencuite în anul 1841. În Jurnalul amintit se menţiona: „Coloanele, cornişele şi în general întreaga clădire au fost construite foarte îngrijit şi trainic. Batardourile deasupra intrării sunt construite din piatră iar între ele se înalţă o arcuire puţin pronunţată în jos. În nivelul superior al porţilor, din trei părţi sunt amenajate arcuri, iar în a patra parte – pe faţadă, este instalat ceasornicul orăşenesc cu mecanism durabil. Detaliile din ipsos atât la coloane cât şi în întreaga clădire sunt executate din lut ars acoperit cu glazură, care se aseamănă cu porţelanul. În interiorul pilonului din partea dreaptă de la spate este instalată o scară metalică în formă de spirală (iniţial fiind din lemn) care duce spre nivelul al doilea al porţilor şi în încăperea subsolului. Cupola aproape netedă a arcului a fost acoperită cu tablă şi, asemeni cupolei Catedralei şi Clopotniţei, a fost vopsită în ulei în două straturi” . În urma cercetărilor P. Starostenco intrevede contradicţia, deoarece iniţial Arcul a fost acoperit cu asfalt. Construcţia şi întreţinerea Catedralei erau strict controlate de către conducerea locală, încât creaază impresia că de ea depinde ordinea şi ascultarea faţă de ţar. La 16 februarie 1843, la şedinţa ordinară a Dumei Orăşeneşti se dă citirii ordinul Guvernatorului Mihail P. Fiodorov cu următorul conţinut: „acoperişul instalat precedent pe porţile colosale ce se află în faţa Mitropoliei s-a deteriorat, lăsând apa să pătrundă, din care cauză suferă cupolele şi se risipesc ornamentele, de aceia e necesar să ne grăbim a preveni deteriorarea acestei clădiri model care constituie o înfrumuseţare pentru oraş...”. În consecinţă se ordonă inginerului militar Saunders să alcătuiască devizul de cheltuieli pentru învelirea porţilor cu tablă, care a şi fost alcătuit de el în sumă de 296 ruble 81 copeici; se schimbă acoperişul din nou cu tablă de fier, responsabil de aceste lucrări numindu-se arhitectul orăşenesc Zauşchevici . În anul 1911, pregătirile pentru sărbătorirea a 100 de ani de „unire” cu Rusia, au fost anticipate de repararea complexului Catedralei: Catedrala, Clopotniţa, Porţile Sfinte. Din raportul academicianului Cotov către Sinod a fost indicat că până la 12 mai 1912, în turnul din faţa clopotniţei a fost efectuată reparaţie fără proiect şi plan, de aceia aceasta nu garantează calitatea. Turnul a fost din nou retencuit iar cupola a fost revopsită. Din materialele istorice despre reparaţia capitală a Catedralei reiese că nivelul înalt al apelor subterane şi crăpăturile au provocat afundarea tuturor construcţiilor complexului Catedralei şi umezeala pereţilor. La rugămintea Episcopului Serafim, Duma orăşenească a oferit pentru reparaţia Catedralei, Clopotniţei şi a turnului 10000 ruble, preoţii au donat 16413 ruble. Conform devizului de cheltuieli alcătuit de arhitectul orăşenesc V. Ţâganco, pentru reparaţia tuturor construcţiilor era necesară suma de 75715 ruble. Eparhia a cerut suma necesară care lipsea la Sinod când lucrările de restaurare erau deja în toi. Proiectul lui V. Ţâganco a fost realizat până în 1912. În urma examinării proiectului de comisia Arheologică Împărătească s-a stabilit că fundamentele tuturor clădirilor din cauza apelor subterane a fost parţial distruse, deaceia au fost dezgolite şi întărite pe contur cu bârne prelucrate de stejar . Astfel, putem constata că conducerea locală era cointeresată în construirea şi întreţinerea catedralei, bisericilor şi capelelor atât în ceea ce priveşte aspectul exterior, corespunzător unei gubernii supuse ţarului, cît şi în ceea ce priveşte întreţinerea făcliei slave aprinse în sufletele enoriaşilor: reparaţia Catedralei fiind efectuată anume în cinstea împlinirii a 100 de ani de supunere în faţa Rusiei. Catedrala „Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron” la început a fost obiserică modestă. Înălţată la sfârşitul anilor 50 ai secolului XIX din iniţiativa fraţilor Ciuflea, alcătuia în întregime un plan cruciform de factură rusească. Pe parcusul următoarelor decenii devine neîncăpătoare pentru credincioşi, fiind modificată în mai multe etape. Spre sfârşitul secolului XIX Catedrala e modificată într-atât încât capătă trăsături fără asemănare în arhitectura ecleziastică din Moldova. Decorul plastic, inspirat, ca şi formele spaţiale, din arhitectura moscovită, a integrat toate părţile vechi şi noi ale edificiului într-o etapă ulterioară a remodelării vechiului aspect arhitectonic, obţinându-se o expresie artistică unitară, dar cu totul diferită de cea iniţială. De la vechea clădire a rămas doar partea centrală, ascunsă complet vederii – interiorul – care mai păstrează trecutul edificiului.

Originalitatea edificiilor laice, a şcolilor şi gimnaziilor este, în mare parte datorată arhitecţilor ce le-au proiectat. Unele dintre ele sunt şi în prezent mândria Chişinăului. O bună parte sunt legate de numele arhitectului Alexander Bernardazzi (2. 07. 1831-14. 08. 1907). În 1850 el se stabileşte la Chişinău, aducând un aport deosebit în dezvoltarea arhitecturii locale. Stilizator talentat, el a ştiut să modeleze şi să prelucreze formele arhitecturale ale diferitor epoci şi popoare, combinând elemente ale arhitecturii ruse de la sfâtşitul secolului al XVII-lea cu elemente de arhitectură orientală. Conform proiectelor acestuia şi cu participarea directă a lui, în Basarabia s-au construit peste treizeci de edificii, dintre care marea majoritate la Chişinău: Biserica Grecească (1891); Capela Liceului de fete (1895) (azi Biserica Sf. Teodora de la Sihla); Liceul de Fete (1890) ş. a. Alexander Bernardazzi a fost un novator în domeniul arhitecturii locale, proiectele sale evidenţiindu-se prin siluieta desăvârşită şi desen amănunţit al detaliilor. El este primul care a folosit la Chişinău piatra şlefuită, deseori combinând-o cu decorul funcţional al fâşiilor orizontale de cărămidă. Nu putem pretinde de la acest arhitect respectarea tradiţiilor locale, deoarece el însuşi nu e de origine românească, în schimb putem constata că creaţiile sale au înoit stilul arhitecturii locale. Fiind arhitectul principal al Chişinăului între anii 1856 – 1878, sub conducerea lui se construieşte apeductul central, asigurând cu apă oraşul prin reconstruirea Fantalului (fântânei arteziene cu şipote de sub dealul Mazarache). Edificarea Castelurilor de apă tot nu s-ar fi realizat fără aportul acestuia. Pietruirea şi pavarea străzilor în anii 60-70 ai secolului XIX, instalarea felinarelor cu lămpi de seu pe unele dintre străzile din centrul urbei, a fost realizată daorită aportului său.

Edificiile publice asemeni celor de cult din a II-a jumătate a secolului XIX sunt influienţate de stilul clasicist. Trăsături de acest gen se întrevăd nu numai în exteriorul bisericilor „Învierea Tuturor Sfinţilor”, „Sfântul Haralambie”, „Providenţa Divină”, ci şi în alte edificii laice. Spre exemplu casa lui G.T. Monastârski  – imobil care a reprezentat timp de o jumătate de secol cartea de vizită a Chişinăului, fiind unul dintre cele mai reproduse în fotografii (clădirea în care se află biblioteca municipală „B.P. Haşdeu”). În timpul de faţă ea este rezultatul comasării a două clădiri distruse în timpul celui de-al doilea război mondial. Apariţia lui ca şi a altor clădiri din acea perioadă are loc după confirmarea de către împăratul Rusiei a planului de sistematizare urbană a oraşului (1834). Astfel, terenul viran din vestul oraşului vechi a putut fi împărţit în parcele pentru construcţii. Două parcele i-au revenit consilierului colegial Ivan Timofeevici Monastârski, funcţionar al Consistoriului eparhial, situate în faţa Grădinii Publice şi a Pieţei Catedralei. Nu va întârzia construcţia unor mari edificii pe ele. Este cunoscut că ambele case conţineau circa 46 de încăperi cu un spaţiu interior destul de mare – 2100 stânjeni pătraţi, ce echivalează cu circa 9000 metri pătraţi. Dacă arhitectura primei case este cunoscută fragmentar, casa din faţa catedralei devine foarte curând celebră, fiind dată în arendă aproape integral chiar de la finisarea lucrărilor de construcţie. Ea a servit drept gazdă guvernatorului – generalului Pavel Fiodorov; aici se afla visteria judeţeană; între anii 1846-1863 o parte a încăperilor a fost ocupată de gimnaziul şi pensionul pentru copii funcţionarilor şi ai nobilimii basarabene (după 1863 gimnaziul a fost transferat în clădirea fostei case a lui Bogaciov, care găzduise până atunci spitalul militar). Fiind vândut în 1863 Seminarului Teologic, imobilul nu a găzduit pentru mult timp tinerii seminarişti, ci a fost arendat de către elveţianul Charl Tomas Selideni. Acesta l-a transformat în hotel, numindul, conform patriei sale „Suisse”. La parter au apărut ateliere şi magazine, salonul de fotografiat a lui Stainn, cofetăria lui Bachinski, magazinul de textile a lui Vilkenberg, frizeria lui Sereus, firma particulară de asigurare „Ancora”. În 1897, clădirea a fost dată în arendă pentru 15 ani negustorului N. V. Muraciov, care a întreprins o reparaţie capitală a edificiului pentru a amenaja la parter un restaurant. Hotelul „Suisse” a funcţionat şi pe parcursul anilor 30 ai secolului XX, încadrându-se într-atât de bine anturajului urban, încât se consideră a avea această funcţie chiar de la începutul apariţiei sale .

Casa Întrunirilor Nobilimii basarabene a fost un alt punct de reper al atenţiei publice urbane. Edificarea ei a avut loc la sfârşitul anilor 80 ai secolului XIX, cu aportul arhitectului austriac Heinrich Lonsky. Originalitatea constă în prezenţa foişorului de la intrare, precum şi a sculpturilor cariatide de pe faţadă, pe când stilul clasic cu elemente de baroc se „familiarizase” în cadrul arhitecturii urbane. Edificiul Căilor Ferate, construit în 1887 la început pentru Judecătoria districtului Chişinău, e proiectată tot de H. Lonsky, stilul clasic predominând la toate cele 3 nivele ale clădirii, pe când edificiului Primăriei oraşului are deja trăsături neoclasice cu elemente gotice. Clădirea are 2 niveluri, în plan imitând forma de colţ „F”, cu intrarea la centru. Ideia realizării lui aparţine arhitecţilor M. Elladi în colaborare cu A. Bernardazzi . Cu toate că stilul clasic, neoclasic, baroc şi gotic continuă să fie utilizat, anii 70 ai secolului XIX aduc cu sine eclectismul în domeniul arhitectural. O parte însemnată a edificiilor reprezentative acestei epoci erau destinate instituţiilor de învăţământ: Seminarul Teologic, Gimnaziul de băieţi nr. 1 (astăzi clădirea Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei), Şcoala Reală (astăzi un bloc a Universităţii de Stat), Gimnaziul de băieţi nr. 2, Gimnaziul de băieţi nr. 3 (astăzi Institutul de Arte), Gimnaziul de fete „Dadiani”. La începutul secolului XX sunt construite mai multe edificii de importanţă economică sau administrativă pentru ţinut, cum ar fi: Clădirea Dumei Băncii (astăzi Sala cu Orgă – rezintă stilul eclectic, îmbinând elemente romantice cu concepţia generală clasicizantă (după proiectul inginerului M. Cekerul-Kuş). Eleganţa formelor şi bogăţia ornamentelor modelate caracterizează Casa Hertz, una dintre cele mai frumoase clădiri ale oraşului (azi Muzeul Naţional de Arte Plastice).

La începutul secolului XX peisajul urban se îmbogăţeşte cu un nou edificiu inedit în tot spaţiul sud-est european – clădirea Muzeului Zemstvei pentru Basarabia, 1903-1905, (în prezent Muzeul Etnografic al Moldovei). Unicitatea sa e reprezintă de stilul pseudo-mauritan al clădirii, precum şi de menirea acestuia: este singurul edificiu construit special pentru amplasarea unui muzeu în spaţiu Basarabean. Apariţia lui o datorâm baronului A. Stuart, preparatorului muzeului Fr. Osterman, cât şi arhitectului V. Ţiganko. Activitatea muzeului se va baza pe o concepţie ştiinţifică şi patriotică: obiectele colectate şi aduse muzeului, trebuie să susţină „cunoaşterea cadrului de viaţă” care permite „cunoaşterea propriei fiinţe etnice a vizitatorului” .

Nu putem trece cu vederea clădirea închisorii din Chişinău. Construită la mijlocul secolului XIX, ea se evidenţiază prin monumentalism, forme severe şi laconice. Patronate de constructorul O. Gaschet, lucrările s-au extins asupra clădirii propriu-zise în stil roman, asupra zidului de piatră cu turnuri de observare care o înconjoară, spitalului, brutăriei, apartamentului şefului închisorii, precum şi a altor acareturi. Având aspectul unei cetăţi, închisoarea a servit drept garant al ordinii publice şi ascultării faţă de ţar. Neepuizând abordarea temei, aş vrea să mă opresc anume la acest moment. Cunoaşterea edificiilor, oraşelor, regiunilor micii noastre ţări, ne va permite să ne înţelegem mai bine trecutul, să ne însuşim istoria. Autentice sau importate din străinătate, ideile de proiectare a edificiilor publice şi lăcaşelor de cult au reprezentat o trăsătură caracteristică evoluţiei spaţiului urban. Deşi străine ţinutului nostru, construcţiile nu au încetat niciodată, ceea ce ne permite să constatăm că, chiar sub dominaţia autoritară a ţarismului, lucrurile nu au stagnat ci s-au adaptat tuturor cerinţelor şi rigorilor impuse. Modificat în exterior, lăcaşul bisericesc păstrează intact „sâmburele” românesc în interiorul său, atât la figurat cât şi în sens propriu, aşteptând momentul potrivit pentru a „încolţi” din nou. Edificiile publice, începând cu clădirile şcolilor şi finisând cu Duma orăşănească, neavând suport arhitectonic local, au preluat ideile arhitecturale europene, fapt datorat minţilor luminate ale arhitecţilor timpului. Încorporată fiind în Imperiul Ţarist, Basarabiei nu îi scapă suflul noului veac: veac al marilor speranţe, al marilor descoperiri ştiinţifice, al ideii că totul este posibil. Creată parţial prin aportul băştinaşilor, parţial în serviciul aparatului funcţionăresc imperial, capitala Basarabiei a întrunit edificii monumentale fără egal în timp şi spaţiu.


Note:

Ciobanu P. Serbaniuc E., Unele aspecte ale evoluţiei demografice a oraşului Chişinău în perioada 1812-1918, / Populaţia României. Trecut, prezent, viitor. Editura Presa Universitară Clujeană, Clij-Napoca, 2006, p. 232-238.
Bezviconi Gh., Semimileniul Chişinăului, Museum, Chişinău, 1996, p. 24–27.
Iorga N., Neamul românesc în Basarabia, Editura fundaţiei culturale române, Bucureşti, 1995, p. 90–91.
Ciobanu Şt., Chişinău, Museum, Chişinău, 1996, p.41-42.
Modârcă V., Relaţia centru istoric-municipiu, / Conferinţa Internaţională, Chişinău, 2002, p. 9-11.
Nesterov T., Chişinău. Enciclopedie, Museum, Chişinău, 1997, p. 89-91.
Nesterov T, Chişinău. Enciclopedie, Museum, Chişinău, 1997, p. 89-91.
Starostenco P.,Chişinău. Enciclopedie, Museum, Chişinău, 1997, p.. 109, 83-84
Nesterov T., Chişinău. Enciclopedie, Museum, Chişinău, 1997, p. 79-81
10  Starostenco P., Chişinău. Enciclopedie, Museum, Chişinău, 1997, p. 81
11  Starostenco P., Grosu S., Chişinău. Enciclopedie, Museum, Chişinău, 1997, p. 87.
12  Nesterov T., Chişinău. Enciclopedie, Museum, Chişinău, 1997, p. 84-85.
13  Starostenco P., Chişinău. Enciclopedie, Museum, Chişinău, 1997, p. 87.
14  Starostenco P., Chişinău. Enciclopedie, Museum, Chişinău, 1997, p. 85.
15  Nesterov T., Starostenco P., Chişinău. Enciclopedie, Museum, Chişinău, 1997, p. 78-79.
16  Nesterov T., Chişinău. Enciclopedie, Museum, Chişinău, 1997, p. 81-82.
17  Starostenco P., Buletin istorico – arhitectural al monumentului de arhitectură din prima jumătate a secolului al XIX–lea, Porţile Sfinte, Piaţa Marii Adunări Naţionale municipiul Chişinău / Conferinţa Internaţională, Chişinău, 2002, p. 20–21.
18  Кишинёвские Епархиальные Ведомости, Chişinău, 1889, p. 804–815.
19  Arhiva naţională a Republicii Moldova (ANRM), F. 75, inv. 1, d. 725, f. 3.
20  ANRM, F. 75, inv. 1, d. 854, f. 316.
21  Starostenco P., Buletin istorico – arhitectural al monumentului de arhitectură din prima jumătate a secolului al XIX–lea, Porţile Sfinte, Piaţa Marii Adunări Naţionale municipiul Chişinău / Conferinţa Internaţională, Chişinău, 2002, p. 26.
22  ANRM, F. 75, inv. 1, d. 933.
23  ANRM, F. 75, inv. 1, d. 1121.
24  Laşcov L., Юбилейныи сборник города Кишинёва, 1812–1912., Chişinău 1913, p. 64–65.
25  Starostenco P., Buletin istorico – arhitectural al monumentului de arhitectură din prima jumătate a secolului al XIX–lea, Porţile Sfinte, Piaţa Marii Adunări Naţionale municipiul Chişinău / Conferinţa Internaţională, Chişinău, 2002, p. 26–27.
26  Laşcov L., Юбилейныи сборник города Кишинёва, 1812–1912, Chişinău 1913, p. 64–65.
27  ANRM, F. 75, inv. 1, d. 1133, f. 69.
28  Starostenco P., Buletin istorico – arhitectural al monumentului de arhitectură din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Porţile Sfinte, Piaţa Marii Adunări Naţionale municipiul Chişinău / Conferinţa Internaţională, Chişinău, 2002, p. 27–28.
29  Nesterov T., Catedrala „Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron”, / Capitala, 1999, 11 septembrie, p. 12.
30  Şlapac M., Boldureanu A., Nicolai E. Iurcenco N. Râbalco E., Chişinău,  EdituraValmas-Terra Ruxanda, Chişinău 1996, p. 10.
31  ANRM, F. 36, d. 11, f. 21
32  Eremia A., Chişinău. Enciclopedie, p. 129-130.
33  Şlapac M., Boldureanu A., Nicolai E. Iurcenco N. Râbalco E., Chişinău,  EdituraValmas-Terra Ruxanda, Chişinău 1996, p. 8.
34  Nesterov T., Râbalco E. Faţa neştiută a Chişinăului de altădată, / Natura, iunie 1998, p. 14.
35  Starostenco P., Chişinău. Enciclopedie, Museum, Chişinău, 1997, p. 114
36  Şlapac M., Boldureanu A., Nicolai E. Iurcenco N. Râbalco E., Chişinău,  EdituraValmas-Terra Ruxanda, Chişinău 1996, p. 9.
37  Ursu M., Edificiul Muzeului Zemstvei a împlinit 100 de ani de la inaugurare, / Buletin Ştiinţific, Etnografie şi Muzeolugie, Vlumul 3(16), , Chişinău, 2005, p. 261.
38  Chelcea I., Menirea Muzeului Etnografic al Moldovei, / Buletin Ştiinţific, Etnografie şi Muzeolugie, Vlumul 3(16), , Chişinău, 2005, p. 270.

 


Comentarii:

anatoljus

17.11.2009

Informatiile sunt foarte interesante si necesare as zice pentru cunoasterea istoriei tinutului natal. Mai stiam pe cineva care au scris despre edificiile istorice din Chisinau, dar cu parere de rau au plecat cu totii peste hotare si au lasat istoria balta. Felicitari!!!
Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta Ţinutului Tigheci (Chigheci), Codrul Tigheciului şi Ţinutul Codru, sec.XV-XIX, autor: Bacalov S.
Harta Ţinutului Tigheci (Chigheci), Codrul Tigheciului şi Ţinutul Codru, sec.XV-XIX, autor: Bacalov S.
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md