Aron Tiranul (Aron Emanoil, Aron cel Cumplit) (1591 - 1597)
Anii de viaţă: n. incert - d. 1597
Domn al Moldovei. Prima domnie: septembrie 1591 - iunie 1592
 |
| |
| predecesor - Petru Şchiopul | ||
 | ||
| Aron Vodă (Aron Tiranul, Aron Emanoil), domn al Moldovei, gravură de epocă | succesor - Alexandru cel Rău |
Doctorand în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2001;
Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara
Domn al Moldovei, din septembrie 1591 până în iunie 1592 şi din 18 septembrie 1592 până în 24 aprilie 15951, Aron Tiranul a fost fiul nelegitim al lui Alexandru Lăpuşneanu2 (ce a domnit între 1552-1561 şi 1564-1568)3 şi, deci, descendent al ilustrei dinastii princiare a Muşatinilor.
Referitor la originea sa, datorită faptului că a fost botezat cu un nume biblic4, nemaiîntâlnit până la el5 printre domnitorii români şi pentru că a fost substanţial creditat de o serie de bancheri evrei din Istanbul, s-a crezut la vremea respectivă că mama sa ar fi fost evreică, ipoteză considerată de către cercetătorii secolului al XIX-lea ca viabilă6.
În realitate, aşa cum ni s-a transmis peste veacuri, prin intermediul tradiţiei populare (consemnată de altfel de către cronicarul Ion Neculce), cea care i-a dat viaţă a fost o preafrumoasă moldoveancă, aceasta fiind însăşi sora monahului Nicanor (episcopul Romanului, între 1572-1575, locţiitorul mitropolitului, între 1581-1582, şi chiar mitropolit al Moldovei, din toamna anului 1591 şi până în prima jumătate a anului 1594)7, ctitorul mănăstirii Agapia Veche din deal8. De altfel, mama lui Aron Vodă a trăit până târziu, ea murind (pe când Aron Vodă încă domnea), în Moldova (la 14 decembrie 1594), fiind înmormântată cu mare cinste, din porunca acestuia, în biserica mănăstirii Pătrăuţi, ctitoria marelui Ştefan9.
Despre viaţa şi activitatea sa de dinainte de urcarea pe tron se cunosc puţine lucruri. Se ştie că a locuit un timp în Polonia, la Liov, apoi în Imperiul Habsburgic, la Praga şi în sfârşit, în Transilvania. Aici, se va refugia, se pare, ca urmare a faptului că a fost prins de către unchiul lui, ierarhul Nicanor, vizitând o mănăstire de călugăriţe10, bineînţeles cu gânduri necuviincioase, căci, aşa cum ne informează şi Grigore Ureche, Aron era „om fără suflet” şi desfrânat11. În Transilvania a stat cel mai mult, căci el s-a bucurat de prietenia lui Sigismund Bathory, principele acestei ţări12.
În peregrinările sale, viitorul domn se va opri, se pare, un timp şi în capitala spirituală a lumii creştine, Roma, aceasta petrecându-se pe vremea când Biserica Catolică era păstorită de către papa Sixt al V-lea (1585-1590)13. Ajuns la curtea acestuia, se presupune că Aron „va fi făcut mărturisirea credinţei (catolice-n. n. T. C.) în faţa cardinalului Santa Severina”, după cum aflăm dintr-o însemnare făcută la 31 martie 1594 de către cardinalul de San Giorgio, Alessandro Comuleo, pe când acesta se afla în Polonia, la Cameniţa (capitala Podoliei)14.
Din Transilvania el a plecat spre Istanbul, unde, oferind marilor dregători ai Înaltei Porţi daruri mai bogate decât contracandidaţii săi la domnie, va fi primit, la 22 septembrie 1591, în audienţă pentru tradiţionalul ceremonial al sărutării mâinii, de către sultanul Murad al III-lea15, gest ce a însemnat, practic, confirmarea sa ca domn al Moldovei16.
Aron Vodă va pleca din capitala Imperiului Otoman, abia la 13 noiembrie 1591, datorită faptului că padişahul şi sfetnicii săi, îndeosebi marele vizir Ferhad paşa17, i-au pretins să-şi onoreze angajamentele financiare luate faţă de ei atunci când „cerşise” domnia „Kara Bogdaniei”. Pentru că, în conformitate cu practicile vremii de la Înalta Poartă, el era obligat să achite şi datoriile fostului domn, suma datorată de Aron ajunsese să fie impresionant de mare, ea fiind estimată la cca. 110-120 milioane de aspri18 sau „un milion de galbeni”19.
Doar după ce, la 2 noiembrie 1591, Aron Vodă avansază înalţilor demnitari turci jumătate din ce le promisese, i se va permite să părăsească Istanbulul, cu destinaţia Moldova20, pentru aceasta fiind, însă, nevoie şi de intervenţia soţiei favorite a sultanului, ce era o susţinătoare înverşunată a lui Aron21.
Alături de sultana-valide, printre partizanii săi se mai numărau ambasadorul Angliei la Poartă, Edward Barton şi consilierul acestuia Paolo Marini, patriarhul Constantinopolului, Ieremia al II-lea, francezul Franqois Ponthus de la Planche şi bancherii evrei Moses Benkenisti şi David Rossi22. De asemenea, Aron mai fusese sprijinit şi de către agentul diplomatic al Franţei, din capitala otomană, aspect, de altfel, mai puţin cunoscut23.
Ajuns la Iaşi, în 25 decembrie 1591, el urcă în scaunul domnesc de aici, ocazie cu care întăreşte proprietăţile mănăstirii Pângăraţi, ctitorie a părintelui său24. A doua zi, îi anunţă pe braşoveni de faptul că preluase puterea, scriindu-le despre „dobândirea, din mila lui Dumnezeu şi mărinimosului şi nebiruitului împărat al turcilor, a domniei părinteşti a tatălui nostru, Alexandru Vodă în Moldova”25 şi că dorea să aibe relaţii bune cu ei.
Întrucât el a dobândit tronul cu mari cheltuieli (documentele vremii pomenesc faptul că a făcut datorii de un milion şi jumătate de galbeni, printre creditorii săi numărându-se atotputernicii ieniceri, ambasadorul Angliei, Edward Barton, patriarhul Ieremia şi alţii)26, Aron va institui încă de la început dări grele (prin aceasta el urmărind să-şi plătească cât mai repede datoriile contractate în vederea cumpărării domniei şi, totodată, să se achite de obligaţiile oficiale şi mai ales neoficiale ce le avea faţă de Imperiul Otoman şi conducătorii acestuia), devenind în scurt timp foarte nepopular în ţară.
Au loc acum abuzuri ale „dăbilarilor” (cei care strângeau „dabilele”, adică dările), care însoţiţi de turci (reprezentanţii ienicerilor ce-l creditaseră) cutreierau ţara, schingiuind sau chiar executând pe cei care nu-şi puteau plăti birurile. În plus, Aron Vodă, aşa cum aflăm din cronicile vremii, avea un comportament necuviincios faţă de soţiile şi fiicele boierilor, astfel că, pe bună dreptate, Miron Costin considera că domnia sa „au fostu cumplită”27. Din aceste motive, probabil că, în epocă i s-a spus „cel Cumplit”, aşa cum, de altfel, îl şi numeşte Grigore Ureche în cronica sa28.
Supranumele de „Tiranul”, cu care apare în istoriografia noastră actuală i-a fost fixat definitiv de către principele-cărturar al neamului românesc, Dimitrie Cantemir29. Desfrânarea noului domn (care nu mai se afla la anii tinereţii, de vreme ce, în 1552, îndeplinea rangul de comis în suita părintelui său30, iar într-un document turcesc, din 1591, era numit „bătrânul Aron”31), la care se adăuga fiscalitatea excesivă promovată de el, au făcut ca imaginea lui în epocă şi peste timp să aibă mult de suferit. Astfel că, deşi are şi merite incontestabile (legate îndeosebi de lupta antiotomană), Aron Vodă a fost receptat de către cea mai mare parte a publicului larg (mai puţin cunoscător al realităţilor istorice) drept un voievod cu o personalitate şi o domnie negativă.
O consecinţă imediată a politicii sale fiscale apăsătoare (în special împovărătoarea dare în boi, introdusă, în 1592, de Aron Vodă, care consta în perceperea a unui bou de fiecare gospodărie ţărănească)32 a dus la izbucnirea, în mai 1592, a unei puternice răzmeriţe a ţărănimii din ţinuturile Orheiului şi Sorocii33. Cu această ocazie răsculaţii ridică în fruntea lor un „domnişor”, adică un pretendent la tron, ce se dădea drept Ionaşco, un fiu legitim al lui Alexandru Lăpuşneanu, care, însă, se pare că murise de multă vreme34. Luându-şi numele domnesc de Bogdan, acesta conduce la luptă pe orheieni şi soroceni, dar este înfrânt, pe Răut, de oastea de curteni a domnitorului şi de către mercenarii acestuia, care, luându-l prizonier, „i-au tăiat nasul şi l-au călugărit”35.
A urmat o cruntă represiune împotriva partizanilor săi, căreia i-au căzut victime o seamă de înalţi dregători, printre care s-au numărat marele vornic al Ţării de Jos, Codrea Bucium, marele logofăt Zaharia Bârlădeanu s.a.36.
Executarea prin decapitare a unor boieri (printre aceştia aflându-se chiar şi puternicul şi influentul Bartolomeo Brutti)37 acuzaţi că ar fi susţinut un alt pretendent, determină o bună parte dintre reprezentanţii clasei stăpânitoare din Moldova să solicite sultanului înlăturarea lui Aron Vodă de la domnie. Prin urmare, la 28 mai 1592, în timp ce „Tiranul” lupta cu rebelii, la Înalta Poartă se pronunţă mazilirea sa, sultanul dând firman de domnie, pe 7 iunie, lui Alexandru cel Rău38, ce nu va domni efectiv în Moldova, fiind transferat între timp pe tronul Ţării Româneşti39.
Aflând aceasta, pentru a preveni declanşarea unei răscoale generale, ce i-ar fi putut aduce pieirea, Aron ascunde ţării şi oştirii vestea înlăturării sale şi părăseşte în taină Moldova, îndreptându-se spre metropola otomană. Ajuns din urmă de capugiii padişahului, undeva pe drumul către Istanbul40, Aron Vodă este arestat şi legat de aceştia, făcându-şi intrarea în măreaţa capitală a sultanilor, pe 25 iunie 159241.
A doua domnie: 18 septembrie 1592 - 24 aprilie 1595
| |
| |
| predecesor - Petru Cazacul | ||
| ||
 | ||
Aron Vodă (Aron Tiranul, Aron Emanoil), domn al Moldovei, gravură de epocă | succesor - Ştefan Răzvan |
Însoţit de o armată turcească, la care se va adăuga, în curând, un puternic corp de oaste ardelean, trimis în ajutorul său de către principele Sigismund Bathory, el îşi înfrânge rivalul (în octombrie 1592)46, luându-l prizonier.
Întoarcerea sa la putere a însemnat revenirea la o fiscalitate apăsătoare şi la apariţia unor noi tensiuni în rândurile boierimii, dintre care o bună parte va pleca în exil. Până şi Nestor Ureche (tatăl vestitului cronicar Grigore Ureche), pe care Aron Vodă îl înălţase la rangul de mare logofăt (după executarea lui Zaharia Bârlădeanu), însărcinâdu-l, la plecarea sa precipitată spre Ţarigrad, „să păzească scaunul”47 (adică să-i fie locţiitor), fuge în Polonia atunci când marele armaş Oprea (omul de credinţă al „Tiranului”, trimis de acesta înaintea sa în ţară pentru ca „să cuprindă scaunul”) îi aduce vestea că stăpânul lor şi-a redobândit tronul şi îi face cunoscută porunca acestuia de a-i da tot concursul în vederea suprimării boierilor ce nu îl doreau ca domn (marele armaş primise, de altfel, de la Aron Vodă şi un „castastif” cu numele celor pe care urma să-i execute)48. Dornic să-şi mai spele din păcate, Aron Vodă porunceşte zidirea, în 1593-1594, a bisericii mănăstirii Aroneanu, de lângă Iaşi49, aceasta fiind, se pare, ultima ctitorie Muşatină cunoscută până azi50. De asemenea, a trimis fonduri substanţiale pentru terminarea şi întreţinerea bisericii „Sf. Nicolae” din Scheii Braşovului51.
 |  |
| Biserica Aroneanu cu hramul Sf. Nicolae, judeţul Iaşi, România, a fost ridicată în anul 1594, ctitoria lui Aron-Voda Tiranul | Biserica memorială Mihai Viteazul din Alba Iulia în care a fost înmormîntat Aron Vodă, imagine preluată de pe www.informatiipublice.ro |
Dându-şi, în sfârşit, seama de apăsarea crescândă a dominaţiei otomane, de pericolul ce ameninţa însăşi existenţa poporului său şi chiar de situaţia lui proprie, ce era destul de precară, Aron Vodă decide să ridice steagul revoltei împotriva sultanului, folosindu-se de conjunctura internaţională favorabilă.
În consecinţă, el aderă la Liga Sfântă, în fruntea căreia se afla împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg52, semnând, la Iaşi, în 16 august 1594, cu trimisul imperial Giovanni de Marini Poli un tratat de alianţă prin care Rudolf al II-lea accepta Moldova ca membră a confederaţiei Imperiului german, se obliga să o apere şi îi garanta domnitorului moldav azil politic la nevoie53. La rându-i, Aron Vodă se îndatora să sprijine armatele imperiale cu trupe şi să le dea informaţii cu privire la manevrele militare ale otomanilor, spunând că”eu sunt principe cu adevărat creştin”54. În continuare, Aron Vodă încheie o înţelegere şi cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, a cărui suzeranitate asupra Moldovei o va recunoaşte (în august 1594)55.
În toamna aceluiaşi an, la coaliţia antiotomană aderă şi Mihai Viteazul56 şi împreună pun la cale revolta împotriva turcilor57, care va fi declanşată simultan la Bucureşti şi Iaşi, în data de 13 noiembrie 1594, prin masacrarea creditorilor şi soldaţilor turci aflaţi în cele două capitale româneşti58. Această acţiune a fost continuată de oastea lui Aron Vodă (condusă de hatmanul Ştefan Răzvan)59, prin atacarea foarte dură a turcilor din cetăţile Tighina, Chilia şi Cetatea Albă, prin incursiuni efectuate în nordul Dobrogei (până la Marea Neagră) şi prin ocuparea şi prădarea oraşului Ismail, ocazie cu care întreaga garnizoană otomană de aici este măcelărită (martie 1595)60.
Acuzat, însă, de trădare de către Sigismund Bathory, Aron Vodă este arestat, în noaptea de 25 spre 26 aprilie (5 spre 6 mai după stil nou – n. n. T. C.) 1595, din porunca acestuia, cu concursul hatmanului Răzvan, a vistierului Calaghera şi a lui Mihail Tolnay, căpetenia gărzii personale a lui Aron Vodă (ce era alcătuită din lefegii unguri) de către o „ceată de soldaţi secui”, pe care însuşi Sigismund Bathory o trimisese în Moldova cu misiunea de a-l captura pe el şi familia lui, dar, mai ales de-ai confisca uriaşa avere61.
Adevărata cauză a căderii în dizgraţie al lui Aron Tiranul a fost faptul că el tratase direct cu imperialii, considerându-se egalul lui Sigismund Bathory62. Mai puţin diplomat decât Mihai Viteazul, Aron Vodă s-a arătat pe faţă iritat de pretenţiile principelui ardelean de a-l considera drept vasalul său, astfel că într-o discuţie avută cu diacul Cristofor Kereszturi (unul dintre consilierii „suveranului” său, trimis la Iaşi pentru a-l aduce la ascultare),el îi comunică acestuia că nu recunoaştea decât tutela papei şi a împăratului „ca principalii capi ai Creştinătăţii, iar principelui Transilvaniei nu trebuie să i se mai supună, ci să fie cu el ca fraţi şi buni vecini şi prieteni, caru au fost şi ne-am unit în beneficiul Creştinătăţii împotriva Turcului...”63. Chiar şi Mihai Viteazul îi scria împăratului că Aron Vodă a fost înlăturat „numai pentru că voia să asculte de Maiestatea Voastră (Rudolf al II-lea-n.n. T.C.) şi nu de Sigismund Bathory”64.
A doua zi după arestarea lui Aron Vodă, acesta (împreună cu ai săi), escortat de o puternică gardă alcătuită din 400 de mercenari unguri (atât călăreţi cât şi pedestraşi) şi condusă de către Gaspar Kornis, este trimis în mare grabă de la Iaşi spre Transilvania, căci căpeteniile cazacilor (pe care îi înrolase în oastea sa, plătindu-le solde substanţiale) aflând de cele întâmplate hotărâseră să-l elibereze, pe urmele sale pornind 2000 de cazaci în frunte cu Severin Nalivaiko65 (acesta, însă, renunţă la acţiunea de salvare şi intră în serviciul lui Sigismund Bathory)66.
După o scurtă şedere, la Braşov, unde au ajuns în 29 aprilie (9 mai după stil nou – n. n. T. C.) 1595 şi o alta la fel, în cetatea Sibiului, Aron Vodă şi membrii familiei sale, însoţiţi de numeroasa lor escortă îşi fac intrarea în Alba Iulia, pe 7/17 mai 1595, unde, deşi fostul domn al Moldovei încearcă să-l convingă pe principele ardelean de nevinovăţia sa, acesta porunceşte să fie întemniţat67. Două zile mai târziu, la 9/19 mai 1595, el este dus, împreună cu soţia şi fiul său Bogdan, în castelul de la Vinţ (Vinţul de Jos)68, aflat la câţiva kilometri de capitala ardeleană, unde va fi ţinut sub pază strictă, dar „cu toate înlesnirile”69. Aici, aprigul ex-voievod român va muri otrăvit, spre finele aceleiaşi luni, după cum ne informează cronicarul sas din Braşov Mihail Weiss (care îi consideră drept executanţi ai asasinatului pe oamenii can-celarului Transilvaniei, Ştefan Josica)70, din porunca fostului său „prieten”. Foto stânga: Castelul de la Vinţul de Jos . Faptul că a pierit prin otăvire este consemnat şi în memoriul trimis, de către Mihai Viteazul lui Rudolf al II-lea, în ianuarie 1601. Într-un pasaj din acest document stă scris că „Vaivodam Aronem crudeliter et perfide veneno extinxerunt”, adică „voievodul Aron a fost ucis prin otravă în chipul cel mai crud şi viclean”71. Că marele unificator al românilor spunea, cu siguranţă, adevărul, nu poate fi contestat, pentru că el fusese pus la curent cu modul în care avusese loc tragicul eveniment de însăşi văduva lui Aron Vodă, care în toamna anului 1597 (împreună cu fiul lor Bogdan), a fost expediată la curtea sa de către Sigismund Bathory72.
 |  |
| Castelul Martinuzzi de la Vinţu de Jos, România, aici a stat închis şi apoi a fost asasinat Aron Vodă - domn al Moldovei, imagine preluată de pe www.colectionarul-roman.ro | Castelul Martinuzzi de la Vinţu de Jos, imagine preluată de pe www.oasis.fortunecity.com |
După ce s-a săvârşit din viaţă, Aron Vodă a fost, mai întâi, înhumat în vechea bisericuţă a Mitropoliei ortodoxe din Alba Iulia, aflată la sud de biserica cea mare ctitorită de către Mihai Viteazul, în 1597, când rămăşiţele sale pământeşti vor fi mutate aici73.
În toamna anului 1600, după înfrângerea lui Mihai, la Mirăslău (18 septembrie), răzbunarea nobilimii maghiare din Transilvania împotriva a tot ce le amintea de viteazul voievod român a îmbrăcat multiple forme, inclusiv cea a profanării sfântului lăcaş mitropolitan de la Alba Iulia şi a mormintelor aflate în incinta acestuia. Cu această ocazie, locul de veci al lui Aron Tiranul va fi distrus, fapt relatat chiar de către Mihai Viteazul într-o scrisoare trimisă de el, la 3 februarie 1601, marelui duce al Toscanei.
Referindu-se la gestul reprobabil al adversarilor săi, marele domn român notează în epistola sa cu amărăciune şi indignare, totodată, faptul că „încă şi în biserica mea, pe care o clădisem mai înainte au intrat şi au dezgropat oasele lui Aron Vodă, care de atâta timp era înmormântat şi ale altor boieri de-ai mei şi le-au zvârlit afară. Aşa neomenie nu au făcut nici păgânii”74.
Bisericuţa memorială „Mihai Viteazul”, aflată în municipiul Alba Iulia. Pe locul actualei bisericuţe de lemn s-a aflat vechea ctitorie, din anul 1597 (an în care au fost reînhumate aici şi rămăşiţele pământeşti ale lui Aron Tiranul) a voievodului unificator Mihai Viteazul. Vechea catedrală din acest loc avea ca hram Sfânta Treime, simbol al unităţii de credinţă şi neam al celor trei ţări româneşti. Ea nu s-a păstrat, fiind dărâmată în totalitate de regimul habsburgic, în anul 1714. Începând, însă, cu anul 1988, se reconstruieşte noua bisericuţă pe acelaşi loc si cu acelaşi hram, sfinţindu-se în anul 1992.
Note
1Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 402. Aron Tiranul a fost numit, pentru prima oară, ca domn de către sultan, în 12 septembrie 1591, după cum aflăm dintr-o scrisoare trimisă dogelui Veneţiei la această dată de către ambasadorul său la Înalta Poartă, scrisoare din care rezultă că „principatul (Moldovei - n. n. T. C.), după multă concurenţă a fost concedat lui Aron, favoritul agentului Angliei” (Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol IV/2, Bucureşti, 1884, p. 63, 157). Firmanul pentru cea de-a doua domnie la dobândit, la 18 iulie 1592, însă pe tron va urca, de abia pe 18 octombrie, după înfrângerea lui Petru Cazacul (Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 769). Primul document emis din porunca sa, în calitate de domn, şi păstrat până astăzi este datat 4 ianuarie 1592 (Documente privind istoria României A. Moldova. Veacul XVI, vol. IV, Bucureşti, 1952, p. 39-40), iar ultimul l-a semnat pe 4 iunie 1592 (Ibidem, p. 52). Din timpul celei de-a doua domnii, primul hrisov redactat din dispoziţia lui, ce ne-a parvenit peste veacuri, este cel din 28 septembrie 1592 (Ibidem, p. 59). Se pare, însă, că acesta fusese greşit datat, din moment ce în el este specificat că a fost întocmit „la Iaşi”, unde Aron Vodă a ajuns, de fapt, abia după alungarea de aici a lui Petru Cazacul, petrecută la 14 octombrie 1592 (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 166-167). Ultima sa domnie s-a încheiat de fapt după stil nou pe 4 mai 1595 (mai exact pe 5 spre 6 mai, când a fost arestat de oamenii lui Sigismund Bathory). În octombrie 1582, s-a introdus, în apusul şi centrul Europei, stilul nou sau calendarul gregorian (numit astfel de la numele autorului reformei papa Grigore al XIII-lea, cel care a păstorit Biserica Catolică, între 1572-1585), calendar pus în concordanţă cu anul solar (ce are la bază durata anului tropic, adică 365 zile 5 ore 48 minute şi 46 secunde). În Ţara Românească şi în Modova, s-a continuat, însă, cu calendarul iulian (numit astfel de la numele marelui om politic, general, scriitor şi orator roman Caius Iulius Caesar – ce a trăit între 100 şi 44 î. Hr. – cel care, în anul 45 î.Hr., a stabilit, pe baza calculelor astronomului grec Sosigenes, din Alexandria, ca durata anului să fie de 365 de zile şi 6 ore, până la reforma sa, la romani, anul având 355 de zile) sau stilul vechi. Pentru a se obţine data corespunzătoare a stilului nou trebuie adăugate 10 zile pentru intervalul 4 octombrie 1582-28 februarie 1700; 11 zile pentru intervalul 1 martie 1700-28 februarie 1800; 12 zile pentru intervalul 1 martie 1800-28 februarie 1900 şi 13 zile pentru intervalul 1 martie 1900-1 octombrie 1924 (după alte surse 1919), când am introdus şi noi, oficial, stilul nou, ziua de 1 octombrie devenind 14 octombrie (Constantin şi Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 394; Dicţionar enciclopedic, vol. I, Bucureşti, 1993, p. 300, 366; Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 41, p. 556).
2 Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991, p. 124; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, Bucureşti, 1900, p. 752; Documente privind istoria României A (Moldova). Veacul al XVI, vol. IV, p. 39-40.
3 Istoria lumii în date, p. 569.
4 În limba ebraică Aaron înseamnă „iluminat”, „desăvârşit”, „învăţător”, „mândru” etc. (Nicolae Moldoveanu, Dicţionar biblic de nume proprii şi cuvinte rare, ediţia a II-a, Bucureşti, 1995, p.11).
5 Cu excepţia unui unchi vitreg de al său dinspre tată, pretendent la tronul Moldovei în perioada 1550-1563, care s-a numit şi el tot Aron (Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Bucureşti, 1976, p. 134-135).
6 E. Schwartzfeld, Un evreu în scaunul Moldovei la 1591, în „Anuarul pentru israeliţi”, VII, Bucureşti, 1884-1885, p. 113-118; A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a IV-a, vol. III, Bucureşti, 1988, p. 106.
7 Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 817.
8Constantin Rezachevici, op. cit., p. 354, 355; Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991, p. 124.
9 Ibidem, p. 124-125; Gheorghe Balaş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, XVIII, Bucureşti, 1925, p. 21-22.
10 Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 124.
11Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a II-a (ed. de P. P. Panaitescu), Bucureşti, 1958, p. 218,219.
12 Acesta a guvernat Transilvania după cum urmează: mai 1581-1597; 22 august 1598-martie 1599; 1601; 3 februarie 1601-1602. Moare în 1613 (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 414).
13Istoria lumii în date, p. 556.
14 Călători străini despre Ţările Române, vol. III, Bucureşti, 1971, p. 367.
15 Fiu al sultanului Selim al II-lea (1566-1574) şi nepot al lui Suleiman Magnificul (1520-1566), acesta a guvernat statul otoman din 22 decembrie 1574 şi până în 17 ianuarie 1595 (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1979, p. 381).
16 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol XI, p. 750.
17 A îndeplinit această înaltă funcţie din 1 august 1591 până la 4 aprilie 1592 şi din 16 februarie până la 7 iulie 1595 (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 385).
18 Bogdan Murgescu, Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1996, p. 194.
19 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol IV/2, p. 158.
20 Ibidem, p. 63.
21 „Columna lui Traian” (editată de B. P. Haşdeu), Bucureşti, 1876, p. 286.
22 Eric D. Tappe, Documents concerning Romanian History (1427-1601), collected from British Archives, London, The Hague, Paris, Mouton and Co., 1964, p. 61, 68-69; I. P. Caproşu, O istorie a Moldovei prin relaţiile de credit până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Iaşi, 1989, p. 61; Ludovic Demény, Paul Cernovodeanu, Relaţiile politice ale Angliei cu Moldova, Ţara Românească şi Transilvania în secolele XVI- XVIII, Bucureşti, 1974, p. 27; D. Ciurea, Relaţiile externe ale Moldovei în secolul al XVI-lea, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol din Iaşi”, X, Iaşi, 1973, p. 43.
23 Eric D. Tappe, op. cit., p. 61, 68-69; Alexandru Ciorănescu, Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancas, Bucureşti, 1940, p. 98.
24 Ştefan S. Gorovei, op. cit., p.125.
25 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XI, p. 752.
26 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p.124.
27 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace, în Cartea Cronicilor, Iaşi, 1986, p. 270.
28 Grigore Ureche, op. cit., p. 219.
29 Dimitrie Cantemir a guvernat Moldova din 19 martie până în 8 aprilie 1693 şi din 23 noiembrie 1710 până în 11 (16) iulie 1711 (Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 459).
30 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 757.
31 Ibidem.
32 Grigore Ureche, op. cit., p. 220.
33 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 125; I. P. Caproşu, op. cit., p. 62-68; Bogdan Murgescu, op. cit., p. 279-280.
34 Istoria Românilor, vol. IV, p. 479.
35 Grigore Ureche, op. cit., p. 220-221; Istoria Românilor, vol. IV, p. 479; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. IV/2, p. 161.
36 N. Şendrea, Evenimentele interne din domnia lui Aron Vodă (1591-1595), în „Cercetări istorice”, serie veche, IV, nr. 2, Iaşi, 1928, p. 44-45; Ilie Minea, Sfârşitul marelui logofăt Bârlădeanul şi răscoala în contra lui Aron Vodă, în „Revista arhivelor”, III, nr. 6-8, Bucureşti, 1936-1937, p. 104-107; Idem, Aron Vodă şi vremea sa, în „Cercetări istorice”, serie veche, VIII-IX, nr. 1, Iaşi, 1932-1933, p. 158-170.
37 Virgil Apostolescu, Un aventurier apusean la curtea lui Petru Şchiopul: Bartolomeo Brutii, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol din Iaşi”, XVIII, Iaşi, 1981, p. 573-574; D. Ciurea, op. cit., p. 42.
38 Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 125.
39 Alexandru cel Rău a domnit în Ţara Românească din august 1592 şi până în septembrie 1593 (Istoria României în date, p. 455).
40 Grigore Ureche, op. cit., p. 221-222; Călători străini despre Ţările Române, vol. III, p. 393.
41 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XI, p. 759.
42 Cel mai mult a fost susţinut de către ambasadorul englez Edward Barton, ce ajunsese să aibă mari probleme financiare (Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. III, Bucureşti. 1931, p. 282; Călători străini în Ţările Române, vol. III, p. 393; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. IV/2, p. 162) şi nu atât datorită sumelor împrumutate protejatului său din buzunar propriu cât mai ales pentru faptul că s-a băgat dator el însuşi, tot pentru acesta, la terţe persoane cu stare din Istanbul, printre care s-a numărat şi marele muftiu (Eric D. Tappe, op. cit., p. 123). Alături de Barton, un sprijin foarte mare l-a avut Aron Vodă şi de la omul său de încredere, de la Poartă, arhidiaconul grec Nichifor Parasio, poreclit „Dascălul” (ce se înrudea cu bogatul şi influentul neam al Cantacuzinilor, fiind nepot de fiică al celebrului Mihail Cantacuzino, supranumit „Şeitan-oglu”), ce se bucura de protecţia patriarhului Ieremia al II-lea al Constantinopolului (Nicolae Iorga, Nichifor Dascălul exarh patriarhal şi legăturile lui cu ţările române (1580-1599), în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiei Istorice, S. II, t. XXVII, Bucureşti, 1905, p. 184, 186).
43Cronici turceşti privind ţările române, vol. I, Bucureşti, 1966, p. 364-365.
44 Cerându-i-se, cu ocazia redobândirii, domniei „alte daruri şi sporirea tributului” (Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. IV/2, p. 163) Aron Vodă se înglodează şi mai mult în datorii, împrumutându-se la diverşi cămătari şi, mai ales, la ambasadorul englez Edward Barton (Eric D. Tappe, op. cit., p. 61-62, 68-69, 72-74; Ludvic Demény, Paul Cernovodeanu, op. cit., p. 27-29).
45 Petru Cazacul a fost domn al Moldovei din august până în octombrie 1592 (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 402).
46 Istoria României în date, p. 127.
47 Grigore Ureche, op. cit., p. 221,223.
48 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 760.
49 Nicolae Grigoraş, Biserica Aroneanu, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLIII, nr. 7-8, Iaşi, 1967, p. 521-541; Istoria Românilor, vol. IV, p. 258, 480, 728.
50 Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 127.
51 Ibidem.
52 Rudolf al II-lea de Habsburg a fost rege al Ungariei Apusene, între 1572-1608, rege al Boemiei, între 1575-1611, iar, din 1576 până în 1612, şi împărat al Germaniei (Istoria lumii în date, p. 561,564; Dicţionar enciclopedic român, vol. IV, Bucureşti, 1966, p. 265).
53 Istoria Românilor, vol IV, p. 479; Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. IV, Bucureşti, 1932, p. 94, 97, 118; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III/1, Bucureşti, 1900, p. 193-194.
54 Andrei Veress, op. cit., vol. IV, p. 55-56; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III/1, p. 177.
55 Istoria României în date, p. 127; Istoria Românilor, vol. IV, p. 479.
56 Mihai Viteazul a fost domn al Ţării Româneşti, din septembrie (octombrie) 1593 până la 9/19 august 1601, principe al Transilvaniei (recunoscut de Dieta ţării cu acest titlu, dar de către împăratul Rudolf al II-lea doar cu cel de „căpitan general şi consilier locţiitor” al său), între 1 noiembrie 1599 şi septembrie 1600, şi domn al Moldovei, din mai (înainte de 27) şi până în septembrie 1600, el fiind primul dintre voievozii noştri care a izbutit să unească sub un singur sceptru, chiar dacă numai pentru puţin timp, toate cele trei ţări româneşti (Istoria României în date, p. 458, 462, 455).
57 Între cei doi voievozi români s-a încheiat, în cursul anului 1594, prin intermediul lui Stroe Buzescu (din partea lui Mihai Viteazul) şi a lui Cârstea vornicul (din cea a lui Aron Tiranul), o înţelegere de luptă antiotomană, întărită prin „jurăminte foarte puternice” şi anume „ca unul pentru altul să ne punem capul” (Cronica Buzeştilor, în Literatura română veche 1402-1647, ed. de G. Mihăilă şi D. Zamfirescu, vol. II, Bucureşti, 1969, p. 86-87; Istoria Ţării Româneşti 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. de C-tin Grecescu şi D. Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 55; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III/1, p. 202; Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, Bucureşti, 1982, p. 74-75, 103, 107, 626, 636).
58 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 773-774.
59 Viitorul domn, ce va guverna Moldova, din 24 aprilie până în august 1595. Înfrânt, la 13 decembrie 1595, în lupta de la Areni de către oastea polonă condusă de cancelarul Jan Zamoyski, care-l adusese la domnie pe Ieremia Movilă (domn al Moldovei din 25 august 1595 până înainte de 27 mai 1600 şi din septembrie 1600 până în 30 ianuarie 1606), Ştefan Răzvan a fost executat prin tragere în ţeapă (Istoria României în date, p. 458, 128-129).
60 Ibidem, p. 128; Alexandru Ciorănescu, op. cit., p. 107, 109-111, 113; Andrei Veress, op. cit., vol. IV, p. 175-176, 190-191, 198-199, 204, 215; Lupta pentru unitatea naţională a ţărilor române 1590-1630. Documente externe (ed. de Radu Constantinescu ş.a.), Bucureşti, 1981, p. 25-26, 180-181.
61 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 775.
62 Manole Neagoe, Mihai Viteazul, Craiova, 1976, p. 53.
63 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 775.
64 Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, p. 103, 107, 607, 616.
65 Ilie Corfus, Mihai Viteazul şi polonii- cu documente inedite în anexă-, Bucureşti, 1938, p. 208-209.
66 Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. IV, Bucureşti, 1986, p. 86-87.
67 Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum sive annales Hungarici et Transsilvanici (editată de Josephus Trausch), vol. I, Coronae, 1847, p. 121.
68 Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. II, Bucureşti, 1983, p. 368, 379.
69 Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 (ed. Ioan Şt. Petre), Bucureşti, 1942, p. 574; Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. IX, Bucureşti, 1937, p. 209.
70 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt (Brasso), vol. V, Braşov, 1909, p. 149.
71 Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, p. 607, 616.
72 Ibidem, p. 174-175;
73 Silviu Dragomir, Mormântul lui Mihai Viteazul şi vechea catedrală de la Alba Iulia, în „Anuarul Academiei Române”, Memoriile Secţiei Istorice, S. III, t. XXI, Bucureşti, 1939, p. 494-495.
74Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, p. 634, 643-644.
Vezi şi...
1. Lista domnitorilor Moldovei
Bibliografie (surse):
1. http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Aron%20Tiranul%20de%20prof%20Tiberiu%20Ciobanu.htm
Summary
Aaron ruled Moldavia between September 1591-June 1592 and 18 September 1592-24 April 1595. He was the illegitimate son of Alexandru Lăpuşneanu, prince of Moldavia (1552-1561; 1564-1568), hence a descendant of the illustrious ruling line of the Muşats.
Regarding his origin, he was thought to be the son of a Jewish woman, due to his biblic name and a consistent pecunary support he got from the Jewish bankers from Istanbul. The researchers of the 19th century considered this hyphothesis viable.
The popular tradition (mentioned by Ioan Neculce, the chronicler), claims that his mother was a beautiful Moldavian woman, the sister of Nicanor, the monastic (the bishop of Roman between 1572-1575 and metropolitan bishop of Moldavia between 1591-1594), the founder of the old monastery of Agapia. She died on 14 December 1594 and was buried in the church of the Pătrăuţi monastery, a foundation of the great Stephan.
Little is known about Aaron’s life before his ascending the throne. He lived for a while in Lwow, then in the Hapsburg Empire, Prague and Transylvania. Here he stayed the longest as he was a friend of Sigismund Bathory’s, the Transylvanian prince. During his wanderigs through Europe he arrived in Rome, at the court of Pope Sixt V(1585-1590). Apparently, there he embraced the Catholicism as we can learn from a document signed by cardinal Santa Severina in Poland on 31 March 1594.
Aaron left Transylvania and headed to Istanbul where sultan Murat III appointed him as prince of Moldavia. Only after he had paid half of the sum promised for the Moldavian throne did Aaron leave Istanbul.
According to the Ottoman practices Aaron was obligated to pay his predecessor’s debts. That is why the sum he owed to the Turkish dignitaries was huge, being estimated at about 110-120 millions piastres (one million ducats).
With the help of the sultan’s favourite wife and his partisans – Edwald Barton,the English ambassador, Paolo Marini, his counsellor, Jeremiah II, the patriarch of Constantinople, the French Franqois Ponthus de la Planche and the Jewish bankers Moses Benkenisti and David Rossi, Aaron paid half of the debt and was allowed to leave for Moldavia.
Once in Jassy (25 December 1591) he ascended the throne and for this special occasion he endowed the Pângăraţi monastery, one of his father’s foundations. As the throne cost him more than 1,5 million ducats, Aaron imposed new taxes in order to pay his debts as soon as possible but this made him very unpopular.
The tax collectors (dăbilarii) joined by the Turks (representatives of the Janniseries who had credited the prince) abused of power torturing and even killing the ones who were unable to pay their taxes. At the same time Aaron’s misconduct to the boyers’ wives and daughters made the people call him “the Terrible” as we can learn from the chronicles of the time.
It was Dimitrie Cantemir who definitively labelled him “the Tyrant”. His licentiousness and the excessive taxation policy damaged his reputation. This is why, in spite of his indisputable merits (the anti-Ottoman fight especially), prince Aaron was regarded as a negative personality. An immediate consequence of his fiscality caused an uprising of the peasantry in the lands of Orhei and Soroca in May 1592.
Their leader claimed the throne, but he was defeated in the battle at the Răut and took hostage by the prince’s mercenaries who cut off his nose and forced him to take the habit. In reprisals for the uprising his partisans were killed, among them a series of high-rank dignitaries such as Codrea Bucium, the governor of the low lands, and Zaharia Bârlădeanu, the high-chancellor. The beheading of the boyars who were allegedly accused of having given support to another pretender to the throne made a large upper-class group to request the sultan that he should be deposed. Thus, on 28 May 1592, while “theTyrant” was fighting against the rebels, his banishment was pronounced in Istanbul. In order to prevent a general rebellion which could have been fatal for him, Aaron concealed the news from his people and fled the country. He was caught and arrested by the sultan’s special envoys and brought to Istanbul on 25 June 1592.
As the interests of his creditors were harmed by his banishment, Aaron regained the throne with their help (18 July) and returned to Moldavia which was ruled at that moment by his half-brother, Peter the Cossack. At the head of a Turkish army and a strong military Transylvanian corps sent by his friend, prince Sigismund Bathory, Aaron defeated his rival and took him hostage (October, 1592).
His second reign meant a return to a heavy taxation policy and caused new tensions among the boyars. Many of them chose to leave the country and go into exile. In an attempt to improve his reputation Aaron commisioned the construction of the church of Aroneanu monastery, near Jassy (1593-1594), the last foundation of the Muşats. At the same time he sent substantial funds for the completion and maintainance of ”St. Nicholas” church in Scheii Braşovului.
As he understood the precariousness of his position and realized that the Ottomans represented a threat for his country, Aaron decided to raise the anti-Ottoman flag as the international conjuncture was favourable. Thus he joined the Holy League, led by emperor Rudolph II of Hapsburg. On 16 August 1594, in Jassy, Aaron signed a treaty with the imperial emissary Giovanni de Marini Poli. The treaty stated that Rudolph II accepted Moldavia as a member of the confederation of the German Empire, pledged protection for the country and guaranteed Aaron political asylum whenever he needed it. Aaron pledged to back the imperial armies and inform them about the Ottoman manoeuvres. At the same time the prince concluded an agreement with Sigismund Bathory, recognizing the Transylvanian prince’s suzerainty over Moldavia (August 1594).
The same year, in autumn, Michael the Brave joined the coalition and the signal for the anti-Ottoman revolt was given simultaneouslyin Bucharest and Jassy on 13 November 1594 by the massacre of the Turkish creditors and soldiers. It continued with a series of attacks against the Turkish fortresses of Tighina, Chilia and White Fortress, incursions in the northern Dobrudja (as far as the Black Sea) and the devastation of Ismail where the whole Turkish garrison was massacrated (March 1595).
As Aaron showed irritation regarding the claims of the Transylvanian prince to be treated as his sovereign, Aaron was accused of high-treason and arrested by order of Sigismund during the night 25/26 April (5/6 May – new style calendary). He was soon brought from Jassy to Transylvania, escorted by 400 mercenaries led by Gaspar Kornis, as 2000 Cossacks were sent to release him.
On 17 May 1595 prince Aaron and his family arrived in Alba-Iulia and in spite of his efforts to protest his innocence he was imprisoned two days later. According to the Saxon chronicler Michael Weiss of Braşov, he was poisened and died in prison at the end of the month by order of his former friend. He was buried in the Metropolitan church in Alba-Iulia.
In 1600, after Michael the Brave’s defeat at Mirăslău (18 September), the revenge of the Hungarian nobility against everything linked to the brave Wallachian prince took multiple forms, including the profanity of the Metropolitan church and the tombs inside. The resting place of Aaron was destroyed and the fact was mentioned in a letter sent by Michael the Brave to the great duke of Tuscany dated 3 February 1601.
Scrie-ne acum noi detalii pentru a îmbunătăţi acest articol !
| 
| 
| 
| 
| 
| 
|
| 
| 
| 
| 
| 
|
|
|
|
|
Comentarii: | |
| Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici |
