Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Arta giuvaiergeriei

 

Designul şi tendinţele artistice în portul podoabelor şi bijuteriilor

Autor: Liliana Condraticova, cercetător ştiinţific,
Academia de Ştiinţe a Moldovei

 

Tendinţele artistice din arta giuvaiergeriei sunt indisolubil legate de evoluţia designului. Termenul „disegno”, ca noţiune a creaţiei, a fost utilizat pentru prima dată de unul din teoreticienii Renaşterii, în perioada sa de maximă înflorire, şi anume la 1509 de F. Lancilotti. În epoca Renaşterii tardive apar termenii „disegno interno” – desenul intern, şi „disegno externo” – desenul extern, specificaţi în 1607 de F. Tzuccari. În Franţa au încercat să traducă termenul cu discreţie, prin „estetică industrială”, trecând ulterior la „design-industrie”. Definiţia oficială a fost dată de către cel mai înalt for în domeniu – I.C.S.I.D. (International Council of Societies of Industrial Design), actualmente cu sediul la Bruxelles. Ultima definiţie acordă designului sarcini cu caracter sociocultural şi economic, incluzând în domeniul său estetica, dar excluzând artizanatul. Anume de creaţia designerilor contemporani depinde evoluţia artei giuvaiergeriei, estetica bijuteriilor lansate, preferinţa pentru o bijuterie sau alta, pentru o anumită culoare sau formă.

Designul, ca fenomen de civilizaţie complex, este specific secolului XX şi prezintă un demers sintetizator ce reuneşte într-o teorie unitară concepţiile artistului, tehnologului, economistului şi sociologului asupra produsului nou-creat, situându-se la interferenţa a patru mari domenii de activitate şi cercetare: artă, tehnologie, sociologie şi psihologie. Designul este influenţat de curent/modă, de progresul tehnic, de materiile prime disponibile etc. Un designer urmează calea de la conceperea unui obiect până la transpunerea ideii creatoare în practică. Logica designului presupune îmbinarea reciprocă între frumos şi util, când forma devine expresia manifestă a funcţiei.

Este evident că, fără schiţă sau proiect, crearea unor opere de artă este imposibilă, de unde rezultă că designul, arta şi industria confecţionării articolelor de bijuterii posedă afinităţi semnificative având scopuri comune. Designerul trebuie să posede cunoştinţe fundamentale privind procedeele de proiectare ale unei bijuterii şi cele tehnologice de confecţionare, să denote disponibilitate faţă de inovaţiile tehnologice (materii prime sau tehnici). Pentru a facilita circuitul de idei şi comunicarea profesională, se organizează în permanenţă expoziţii de specialitate, care permit specificarea tendinţelor artistice, studierea pieţei, dar şi aprecierea creaţiilor artistice ale tinerilor bijutieri şi a noilor linii ale saloanelor de bijuterii. Din cauza diferenţelor economico-geografice ale populaţiei din ţările lumii, există anumite diferenţe estetice în ceea ce priveşte bijuteriile. În acest context, diferite amulete şi simboluri executate din metale şi pietre preţioase sunt prezente pe brăţările purtate, lănţişoare, genţi, centuri etc., podoabe pentru coafură, deseori accesoriile fiind chiar mai importante decât vestimentaţia.

În domeniul designului şi al confecţionării articolelor de bijuterii putem definitiva următoarele nivele importante analizate de cercetători:

I. proiectarea şi producerea în masă a podoabelor ieftine cu titlul jos al metalului preţios, cu imitaţii de pietre preţioase sau pietre de calitate inferioară. Modelele, de obicei, sunt copiate, tirajate de mai multe întreprinderi, ţinând cont de cerinţele consumatorilor. În acest context crearea modelelor noi nu prezintă deloc interes economic, din simplu motiv că producerea lor necesită investiţii serioase. Este, de obicei, cazul unor întreprinderi medii sau mari fără renume mondial, conservatoare din mai multe puncte de vedere;

II. producerea articolelor pentru consumatorul mediu. În acest sector locul de bază îl ocupă articolele cu pietre preţioase, fiecare întreprindere promovându-şi propriul stil. Articolele nu mai pot fi tirajate în aşa măsură ca în primul sector, din cauza volumului redus de exportări şi de consumatori potenţiali, dar şi ţinând cont de cerinţele clientului, care nu vrea să poarte bijuterii ca la toţi. Aceşti factori influenţează fixarea preţurilor, în care se includ şi cheltuielile axate pe menţinerea unui sector de designeri care elaborează modele noi, publicitatea, înregistrarea drepturilor de autor asupra articolelor proiectate. Ca atare, întreprinderile mari formează filiale mixte cu asemenea asociaţii pentru producerea bijuteriilor în ţara respectivă, dar activitatea la nivel european sau mondial este dificilă dată fiind diferenţa de calitate, culoarea metalului, stilul, preţurile, concurenţa;

III. producerea articolelor de bijuterii exclusive, la comandă, factorii principali fiind prestigiul casei sau a salonului de bijuterii, investiţiile de capital liber etc. De cele mai dese ori, personalităţile celebre sunt invitate pentru a reprezenta imaginea firmei producătoare în campaniile publicitare. În acest sector se confecţionează bijuterii într-un singur exemplar, sunt respectate toate drepturile de autor şi de client, care poate apela în instanţa de judecată în cazul în care apare un obiect similar la altă persoană;

IV. piaţa „neagră” a bijuteriilor, care ocupă un loc important practic în toate ţările aflate în tranziţie economică sau în curs de dezvoltare, din cauza unei legislaţii economice şi financiare imperfecte. Se confecţionează bijuterii foarte ieftine, necalitative, fără a se ţine cont de orice criterii tehnice sau tehnologice, producându-se ceea ce se cumpără la momentul dat.

Lumea contemporană a bijuteriilor este destul de variată şi palpitantă, locul bijuteriilor din secolul trecut, de o gamă restrânsă alb-gri-negru, este ocupat de colorismul exuberant al diverselor podoabe destinate bărbaţilor, femeilor şi copiilor. Obiectele create de bijutierii contemporani sunt rezultatul fanteziei creatoare fără margini, unele având conotaţie etnografică, altele reînviind elementele clasice sau promovându-le pe cele moderniste. Boucheron, unul din promotorii modei bijuteriilor la începutul secolului XX, subliniase că fiecare om îşi doreşte bijuterii accesibile şi ziua, şi noaptea, care să poată fi purtate la serviciu şi la festivităţi.

La începutul secolului XXI rămân în vogă bijuteriile confecţionate din aur. Conform datelor WGC (Consiliul Mondial al Aurului), cererea la bijuteriile din aur crescuse în ultimii ani practic cu 6-12%. Pentru exportul în ţările C.S.I., marii producători mondiali, mai ales Italia şi Turcia, lucrează cu colecţiile de aur de 14 carate de culoare roşcată, italienii chiar marcându-l prin PR – aur regal. În ultima vreme sunt frecvente bijuteriile fără pietre, executate din 2-3 aliaje de aur de diferite culori, culorile metalului simbolizând următoarele: alb – prietenie, galben – credinţă, roz – dragoste. Aceste combinaţii de aur roz-verde sau alb-galben erau inimaginabile până nu demult în orfevrăria din spaţiul post-sovietic. Platina este întâlnită în bijuteriile contemporane mai rar decât aurul sau argintul, fiind frecventă pentru colecţiile din China, Germania, Italia şi Japonia, în bijuteriile destinate bărbaţilor. În inelele de logodnă şi de căsătorie, articole cu pietre preţioase, platina urmăreşte tendinţa de asociere cu aurul de culoare galbenă şi roz. Pentru ţările din C.S.I. articolele din oţel sau titan sunt o totală raritate, găsindu-şi adepţi printre tineretul avangardist sau printre artişti. Colecţiile ultimilor ani prezintă bijuterii cu pietre, suprafaţa metalică fiind ornată cu materiale de diferită factură: polizare de diferit gen, opacizare, faţetare diamantină, forjare, nuanţare.

Pornind de la cele expuse mai sus, concluzionăm că în Republica Moldova designul în domeniul bijuteriilor se află abia la începuturi, meşterii iniţial fiind grupaţi sub termenul de modelieri sau pictori-bijutieri. În mare parte de aceşti artişti depinde evoluţia estetică a societăţii, cu atât mai mult că în ultimii ani se manifestă tendinţe noi în dezvoltarea industriei bijuteriilor atât prin folosirea tot mai frecventă a materialelor sintetice, cât şi prin crearea unor adevărate obiecte de artă şi de valoare. Predelecţiile populaţiei au ieşit cu mult din cadrul verighetelor de nuntă tradiţionale, al cerceilor moldoveneşti sau al cruciuliţelor de botez.

Actualmente, se propune un sortiment larg de inele de logodnă cu pietre preţioase, verighete cu diferite incrustaţii, gravate sau cu pietre, cele netede şi simple trecând pe planul doi. Merită atenţie bijuteriile de argint, denumite categoria studenţească, fiind relativ accesibile ca preţ, cu proprietăţi medicale confirmate şi frumoase ca aspect. Designerii sunt acei meşteri-bijutieri care ar prognoza anumite predilecţii pentru portul podoabelor într-o perioadă de timp, ei „dictând”, în mare măsură, moda bijuteriilor, forma, culoarea pietrelor şi a metalului preţios utilizat.

După părerea noastră, designul în orfevrăria naţională dispune de perspective frumoase de dezvoltare ţinând cont de numeroase aspecte: eliberarea omului de unele dominante ideologice conservatoare, posibilitatea utilizării noilor materii prime netradiţionale deopotrivă cu cele preţioase, tehnologii inovatoare şi utilizarea programelor de calculator. Libertatea gândirii şi a creaţiei a bijutierului contribuie evident la înflorirea designului şi apariţia noilor forme ciudate şi extravagante ale bijuteriilor, renăscând motivele antice, geometrice sau folosind cele cosmice, ceea ce face din bijuterie un accesoriu important, care completează imaginea posesorului său şi denotă aspiraţiile acestuia.

Şi dacă bijutierii anilor ’80 ai secolului XX pot vorbi despre crearea unui stil liber, fără capricii şi diferenţe sociale, atunci primii ani ai secolului XXI sunt marcaţi prin complexitate şi extravaganţă, destrămarea hotarelor geografice spaţiale şi temporale, evidenţierea bogăţiei stilurilor şi trăsăturilor individuale, care creează, pe lângă limbajul florilor, gesturilor şi mimicii, un limbaj cu totul deosebit, cel al bijuteriilor. E de menţionat că locul excesului şi exuberanţei stilistice de odinioară este preluat cu timpul de o nouă direcţie – nostalgie romantică şi gust rafinat.

 

Inele: aur, fianit incolor, fianit negru.
Pandantiv: aur, fianit incolor.
Inele şi pandantiv: aur, fianit incolor, fianit negru.
* Uzina de Bijuterii din Chişinău „Giuvaier”

 

Cercei. Aur roşcat, aur alb, fianit incolor, perle negre.
Set bijuterii. Aur, perle alb-sidefate.
Cercei. Aur roşcat, aur alb, fianit incolor, perle negre. Set bijuterii. Aur, perle alb-sidefate;  * Uzina de Bijuterii din Chişinău „Giuvaier”
 

 

Semnificaţia simbolică a culorilor şi formelor în arta giuvaiergeriei

Cunoaşterea simbolicii culorilor şi formelor constituie o condiţie fundamentală în procesul de creare a bijuteriilor, din motiv că alegerea unei podoabe are loc în funcţie de mai multe criterii, deseori la nivel inconştient, intuitiv, conform unor credinţe sau ritualuri, de care trebuie să ţină cont designerul în procesul de concepere a unui articol nou.

Nu poate fi stabilită cu certitidine influenţa culorii pietrelor preţioase sau organice asupra organismului uman. Analiza spectrală a demonstrat proprietăţile înviorătoare ale culorii roşii, ea fiind una din principalele culori calde din paletă; culoarea verde se considera benefică pentru vedere, folosindu-se în acest scop smaraldul şi alte pietre de nuanţă verde. Ulterior influenţa culorii pietrelor a fost explicată prin folosirea simbolurilor respective din mitologia păgână. Iniţial, pietrele preţioase desemnau starea socială, devenind un criteriu important pentru diferenţierea socială a categoriilor sociale în toate ţările lumii. Luând în consideraţie preţul fabulos al pietrelor preţioase, e lesne de înţeles că procurarea unei asemenea „distincţii” era posibilă numai de cei cu resurse financiare semnificative, ceea ce demonstra statutul social înalt al deţinătorului. Conform tratatelor medievale despre pietrele preţioase, au fost elaborate anumite reguli şi sensuri simbolice acordate culorilor, descifrate la 1730 de savantul italian Giasinto Gimmo. Unii teologi erau de părerea că culoarea pietrelor din Noul Ierusalim nu poate fi atribuită sfinţilor, fiind caracteristică numai lui Iisus Hristos, simbolizând fiecare câte o virtute anumită. Astfel, safirul semnifică sufletul, jaspul – plăcere, calcedonia – adevărul, smaraldul – bunătatea şi caritatea, sardul roşu – sacrificiul, crisolitul – natura dumnezeiască, berilul – puterea suprasimţurilor şi afectelor, ametistul – perfecţiunea impecabilă.

Una dintre cele mai importante lucrări medievale din ştiinţa arabă, Mineralogia lui Biruni, aduce informaţii utile privind metodele de apreciere ale pietrelor şi podoabelor, ţinând cont de criteriile coloristice. Până în secolele XV-XVI pietrele colorate erau apreciate mult mai înalt decât cele transparente şi incolore, din cauza necunoaşterii regulilor de şlefuire ale pietrelor, ele fiind folosite de cele mai dese ori în forma lor naturală sau şlefuite en cabochon. Meşterii bijutieri, atât orientali, cât şi cei europeni, foloseau cu precădere pietrele frumos colorate în combinaţie cu emailul şi sticla colorată, fără a ţine cont de preţul sau compatibilitatea lor. Culoarea pietrelor era principalul aspect pentru clasificarea pietrelor. Prima clasificare (utilizată de bijutierii antici şi medievali) prezintă două grupuri de pietre: cele asemănătoare rubinului şi cele asemănătoare smaraldului, respectiv grupul de pietre roşii şi grupul de pietre verzi. Succesiunea pietrelor roşii şi verzi sau, mai bine spus, a pietrelor de nuanţe calde (galben, roşu, violet) şi nuanţe reci (azuriu, albastru, verde) prezintă metoda preferată de lucru a bijutierilor medievali pentru decorarea obiectelor de artă, a vestimentaţiei şi a bijuteriilor. Prioritate se acorda pietrelor de culori calde, diferite nuanţe de roşu, galben, violet, iar în cazul completării şirului cu pietre de culoare verde, se obţinea următoarea combinaţie – roşu, galben, verde, albastru.

Simbolica creştină a culorilor, în dese cazuri, determina alegerea pietrelor de anumite culori pentru decorarea inventarului bisericesc şi veşmintelor preoţeşti, fiind cunoscută următoarea semnificaţie a celor cinci culori canonice (alb, roşu, verde, violet, negru):

  • albul se considera prima culoare canonică şi simboliza puritatea, inocenţa, credinţa, viaţa şi lumina, folosindu-se în acest scop pietre de nuanţă albă;
  • roşul se folosea la sărbătorile Înălţării, Sfintei Treimi şi a Mucenicilor, simboliza sacrificiul adus de Hristos pentru credinţă, răstignirea pe cruce, dragostea dumnezeiască şi măreţia;
  • arta creştină uzitează de culoarea albastru-deschis la zugrăvirea îngerilor şi a sfinţilor, a cupolelor bisericeşti, ca simbol cromatic al neprihănirii. Albastrul este simbolul cerului şi al bunătăţii cereşti, dar nu este considerat culoare canonică, din care motiv nu se foloseşte pentru împodobirea bisericilor şi a veşmintelor preoţeşti, mai ales în ritul catolic. În ortodoxie, însă, Maica Domnului, îngerii şi sfinţii deseori sunt reprezentaţi în haine azurii;
  • galbenul-auriu este contrapus, ca simbol al bunătăţii cereşti şi al credinţei, galbenului-închis, care semnifică trădare şi invidie, fiind culoarea lui Iuda;
  • verdele simboliza credinţa, speranţa, tinereţea;
  • violetul este simbolul suferinţei purificatoare. De aceeaşi simbolică cromatică ţine şi folosirea ametistului violet (a pietrei „episcopale sau „arhiereşti”) la ornarea veşmintelor şi a inventarului bisericesc, precum şi incrustarea icoanelor cu perle sau utilizarea mărgelelor colorate pentru brodarea chipurilor sfinte;
  • negrul este simbolul doliului, a tristeţii şi suferinţelor creştinilor după moartea lui Hristos, trecute odată cu Învierea Domnului, de unde şi pietrele de doliu cu onix, fianit negru.

Simbolica culorilor şi formelor diferă de la un popor la altul. Pentru ţările române a fost acceptată timp de secole următoarea repartizare a sensurilor culorilor şi formelor, multe din ele parvenite prin intermediul creaţiei folclorice, dar care au influenţat indubitabil portul bijuteriilor cu pietre colorate în diferite etape istorice:

  • roşu – simbol al sângelui, soarelui, focului, dragostei şi bucuriei;
  • negru – simbolizează statornicie şi eternitate;
  • galben – lumină, tinereţe, fericire, recoltă, ospitalitate;
  • verde – înseamnă reînnoirea naturii, prospeţime, rodnicie, speranţă;
  • albastru – cer, sănătate, vitalitate;
  • violet – stăpânire de sine, răbdare, încredere în dreptate.

Actualmente simbolica culorilor pietrelor preţioase comportă o semnificaţie deosebită în arta giuvaiergeriei. Alegerea şi combinarea culorilor bijuteriilor, a pietrelor şi accesoriilor individuale, în situaţia dată, denotă particularităţi specifice atât estetice, cât şi psihologice. Totodată, alegerea bijuteriilor cu pietre colorate este legată de separarea lor în „pietre de zi” şi „pietre nocturne”, adică pietre care pot fi purtate la lumina naturală sau cea artificială, care subliniază farmecul şi strălucirea acestor geme preţioase.

Prima categorie se asociază cu o ţinută de lucru, cotidiană, acestea sunt pietre de culori vii, intense, pe când pietrele nocturne posedă nuanţe mai moi, acceptabile la iluminare artificială. În plus, o serie de pietre montate în bijuterii se decolorează la soare, fiind în exclusivitate pietre nocturne – ametist, topaz, acvamarin, iar alexandritul îşi modifică nuanţele la lumina naturală şi cea artificială. Alegerea culorii pietrelor din bijuterii ţine în dese cazuri de culoarea ochilor, a pielii, de coafură, veşmintele purtate şi de alte particularităţi. Din aceste considerente, fiecare îşi alege individual culoarea pietrelor din bijuterii în funcţie de educaţia primită, caracter, priorităţi, tradiţii şi gusturi estetice.

În arta giuvaiergeriei se folosesc cele mai tradiţionale forme, având profundă semnificaţie simbolică, aspectele analizate în studiul nostru includ folosirea motivelor decorative naţionale şi universale, legate de anumite credinţe şi valori simbolice. Interesul faţă de variate pietre colorate şi scoici frumoase, de forme ciudate şi extravagante, vine din copilărie, mai bine ar fi spus, din copilăria civilizaţiei umane, deoarece şi strămoşii noştri purtau la piept variate pietre de forme ciudate sau interesante. Motivele ornamentale variază la popoarele europene, orientale sau africane, având particularităţile lor. De cele mai dese ori sunt folosite anumite figuri geometrice, care posedă adânc sens filosofic acumulat pe parcursul anilor de popor.

În spaţiul românesc ornamentul tradiţional cuprinde figuri geometrice simbolice, subiecte vegetale, animale, antropomorfe şi religioase. Aceste motive stilistice şi simbolica culorilor prezente în giuvaierele confecţionate pe parcursul secolelor studiate, au rădăcini adânci în credinţa şi creaţia dacică. Aceste motive pot fi văzute şi pe prosoapele tradiţionale, covoare, broderii, fântâni, acoperişuri, pietre funerare etc:

  • linia dreaptă verticală simbolizează viaţa;
  • linia dublă dreaptă – eternitate;
  • linia cu dreptunghiuri – raţiune şi cunoaştere;
  • linia uşor ondulată – apa, purificare;
  • spirala – timpul, eternitatea, motiv folosit frecvent de către meşterii daci la brăţari;
  • dubla spirală – legătura dintre viaţă şi moarte;
  • rombul – începutul feminin;
  • crucea – începutul masculin;
  • crucea intercalată în romb – simbolul fecundităţii.

Finele secolului XX - începutul secolului XXI se remarcă prin reîntoarcerea la geometrism, motivele geometrice fiind folosite deopotrivă cu cele floristice. Îşi fac apariţia bijuterii în formă de cerc, romb, cerc intercalat în pătrat sau invers, oval etc., moda bijuteriilor geometrice cunoscând perioade de ascensiune şi stagnare periodică. Odată cu descoperirea pietrelor frumos colorate, se folosesc pandantive din coral, turcoază, jasp de forme naturale, actualmente este semnalat interesul pentru mărgelele din fragmente de chihlimbar neprelucrat, formele ciudate, asimetrice şi naturale fiind cele mai solicitate. În orfevrăria contemporană se folosesc tot mai frecvent motivele naţionale, specifice fiecărei ţări aparte, având loc şi renaşterea motivelor antice. În Egiptul antic motivul şarpelui era utilizat destul de frecvent, el este prezent şi în arta geto-dacă, fiind întâlnit în variate brăţări plurispiralice. Simbolul şarpelui poate fi întâlnit şi la etapa contemporană în inele, brăţări sau lănţişoare, care se folosesc ca accesorii pentru vestimentaţie, genţi, centuri, stilouri.

Deşi contemporane, talismanele şi amuletele continuă să-şi exercite funcţia preluată din Antichitate. Apariţia amuletelor este atestată în neolitic, când se considera că fiecare reprezentare a unui obiect oarecare sau animal, este purtătorul spiritului divinităţilor care acordă amuletelor putere extraordinară. Caracteristică pentru evul mediu tardiv este asocierea pietrelor în inele pentru formarea unui anumit termen sau nume. Aceste combinaţii de pietre erau destul de populare în ţările europene în secolele XVIII-XIX şi prezintă următoarele asocieri (în funcţie de primele litere ale denumirii pietrelor utilizate):

  • „faith” – credinţă, pentru care se foloseau opal, alexandrit, cordierit, tourmalina, hiacint;
  • hope” – speranţa, redată prin hiacint, opal, perlă, smarald;
  • „good luck” – fericire, fiind asociate beril auriu, opal, peridot (olivine), briliant (diamond), lapis-lazuli, demantoid (uralian emerald), ochi-de-pisică (cat), spodumen (kunzite).

Actualmente se face o încercare de regăsire a cunoştinţelor vechi din domeniul artei giuvaiergeriei, care aduc cu sine stiluri artistice noi şi gusturi rafinate, marcate prin bijuterii somptuoase. Dat fiind că la procurarea unei podoabe-talisman se ţine cont în mare măsură de semnificaţiile astrologice şi valeologice, acest fapt influenţează nemijlocit designul şi confecţionarea bijuteriilor.

În acest context, bijuteriile purtate trebuie să fie asortate armonios cu toate accesoriile, cu vestimentaţia purtată atât de bărbaţi, cât şi de femei, anume bijuteriilor revenindu-le rolul de a atrage atenţia şi de a plasa omul conform statutului său. E clar de la sine că omul tinde spre natural şi căldură, întruchipate în designul podoabelor, care îmbină trăsăturile metalului şi ale pietrelor cu sentimentele produse de ele. Criteriile estetice de combinare ale culorilor pietrelor, bijuteriilor şi accesoriilor sunt foarte subiective, legate de anumite reguli, canoane clasice, fiind în contradicţie directă cu criteriile avangardiste, nonconformiste, care neagă însuşi existenţa acestor canoane. În acest caz, tendinţele modei contemporane egalează toate diferenţele între gusturi, priorităţi şi tendinţe. Stilistica modernă, anterior prezentată prin linii reci, trece la forme organice contemporane, bijuteriile devenind simbol al eleganţei. Elaborarea schiţei viitoarei bijuterii este un proces creativ complicat, autorul ţinând cont de proprietăţile materiei nobile, de filosofia adâncă ascunsă în bijuteria proiectată. Şi avea perfectă dreptate bijutierul afirmând că „Giuvaiergiul trebuie se demonstreze în creaţia sa ziua de azi, să prevadă ziua de mâine, creând arta care va fi martorul civilizaţiei actuale pentru moştenitorii săi”.

Cercei. Aur, corindon-safir.
Inel. Aur, nefrit.
Cercei. Aur, corindon-safir. Inel. Aur, nefrit.
* Uzina de Bijuterii din Chişinău „Giuvaier”
 

Inel. Aur, corindon-rubin.
Broşă. Aur, fianit incolor, corindon-ametist.
Inel. Aur, corindon-rubin. Broşă. Aur, fianit incolor, corindon-ametist.
* Uzina de Bijuterii din Chişinău „Giuvaier”


Pietre preţioase folosite în articolele de bijuterii – diamantul

În categoria pietrelor preţioase gemologii contemporani includ următoarele geme: diamantul, rubinul, safirul şi smaraldul. Aceste geme posedă luciu diamantin, sticlos, specific pietrelor preţioase, transparenţă şi transluciditate, preţul fiind stabilit în strictă dependenţă de puritatea pietrei, de incluziunile şi amplasarea lor. Diamantul (diamond). Termenul a derivat din greacă αδαμας (diamant, d'adamastos), care iniţial însemna metal dur, apoi toate materiile prime de o duritate foarte mare. Graţie proprietăţilor fizico-chimice, diamantul ocupă un loc deosebit în lumea mineralelor, devenind simbol al bogăţiei şi puterii. Pentru prima dată este atestat cu cca 5 000 de ani în urmă în vechile poeme sanscrite. Provenienţa indiană a fost confirmată de marele călător Marco Polo, precum şi de celebrul negustor de pietre preţioase din sec. al XVII-lea, Jean-Baptiste Tawernier, cea mai renumită mină de exploatare pe timpuri fiind Golconda, situată în bazinul inferior al râului Krishna, India.

Culoare: incolor, sur, siniliu-palid, roz, verde, galben, portocaliu, liliachiu, de la cafeniu la negru, rar roşu. Culoarea pietrei depinde de impurităţile existente în componenţa chimică. Culoarea galbenă, cafenie şi verde este datorată unei prezenţe nesemnificative de fier, aluminiu, cea sură sau neagră – de impirităţi de carbon. Diamantele pot fi colorate prin diferite tratamente: în verde sau albastru prin bombardarea cu neutroni. La tratament termic diamantele colorate îşi modifică culoarea: diamantul puţin colorat în brun, încălzit în afara contactului cu aerul, devine de un roz intens, pietrele verzi la tratament termic, obţin nuanţe gălbui, dar nu devin niciodată incolore. Piatra neprelucrată are un aspect foarte neatractiv, luciul şi refracţia luminii apar numai la pietrele şlefuite. Numai când a fost descoperită şlefuirea cristalelor cu praf diamantifer, a apărut posibilitatea de a evidenţia luciul, iar diamantul a devenit pe drept regele pietrelor preţioase.

Diamantul arde la temperatura de 850ºC cu formarea bioxidului de carbon, iar în vacuum se transformă parţial în grafit la temperatura de 1500ºC, în absenţa agenţilor oxidanţi temperatura de ardere este mai mare. La temperatura de 1700ºC diamantul se transformă în grafit simplu. La încălzire, chiar dacă este eliminată sursa de ardere, mineralul continuă să ardă până devine alb. Cel mai repede arde praful de diamant.

Pentru bijutierii contemporani prezintă dificultăţi considerabile diferenţierea pietrelor naturale de imitaţii, al căror număr creşte din cauza cerinţelor populaţiei. Aprecierea veridicităţii pietrei este o operaţie de mare răspundere, în joc fiind deseori sume fabuloase. Specialiştii disting următoarele imitaţii pentru diamant: pietre naturale incolore (cuarţ, topaz, corindon), pietre de sinteză cu analoguri în natură (safir, spinel, moissanit) şi pietre de imitaţie (zircon, fianit, fabulit, strass, GGG, IAG). Comercializarea diamantelor la un preţ fabulos se efectuiază în mare măsură graţie companiilor De Beers şi Sotheby's din Genèva (ex.: în 2007 a fost vândut un diamant de 84,36 carate cu 11 mln euro). Instituţii recunoscute şi apreciate, abilitate cu dreptul de a expertiza calitatea diamantelor, de a elibera certificatul de provenienţă sunt Institutul de Gemologie din America (GIA), Consiliul Mondial de Diamante din Anvers (HRD), Institutul Internaţional de Gemologie (IGI) din Anvers şi Societatea Gemologică din America (AGS) cu sediul la New York.

Grecii şi romanii practic nu cunoşteau diamantul, iar în ţările orientale el era considerat mult mai prejos decât safirul, perla, smaraldul, rubinul şi chiar crisolitul. Din cauza necunoaşterii regulelor de tăiere şi şlefuire a pietrelor translucide, diamantul nu a fost apreciat în Evul Mediu timpuriu, utilizându-se mai mult pietrele opace, care nu necesitau un tratament special, folosindu-se de cele mai deseori tăiate „en cabochon”. Astăzi este greu de stabilit cine şi de unde a deprins meşteşugul şlefuirii diamantelor – europenii de la indieni sau invers. În Europa, cel care a readus diamantul în lumea mondenă este cardinalul Mazarin, graţie renumitei tăieturi Mazarin. În sec. al XIX-lea au fost elaborate proporţiile ideale ale renumitului briliant Tolkowski şi regulile de şlefuire corespunzătoare. Pentru bijuteriile vechi, cu diamante şlefuite de meşterii din ţările de origine, sunt specifice tăieturile simple, numai urmând feţele unor cristale naturale octogonale, cât mai aproape de perfecţiune. Chiar şi în zilele de azi, artizanii indieni stăruie să păstreze cât mai mult piatra brută, fiind ţara unde se şlefuiesc cele mai ieftine pietre, din care cauză şi munca unui specialist autohton este apreciată destul de ieftin.

În afară de Anvers, vechi centru european al prelucrării diamantelor, şlefuirea lor se mai efectuează la Amsterdam (la hotarul sec. XIX-XX aici lucrau peste 12.000 de şlefuitori), New-York, Tel-Aviv, Rusia, Thailanda, China, Filipine, Australia, recent şi în România. Diamantele şlefuite de mărimi mari poartă denumirea de soliter, unele din ele, cu trecut istoric, poartă denumiri aparte.

Din cele mai vechi timpuri diamantul se considera o piatră preţioasă de calitate superioară, regele tuturor pietrelor, acordându-i-se proprietăţi magice. În India, când se năştea un copil, tatăl său îi presura pe cap praf de diamante, dorindu-i sănătate, viaţă lungă şi bunăstare. În zilele noastre popularitatea diamantelor este enormă. Situaţia de pe piaţă este dictată în mod monopolist de compania De Beers, ea formează structura cererii şi ofertei acestor pietre, influenţează formarea preţurilor şi comercializarea lor. Din punct de vedere artistic, diamantul devenise încă în sec. al XV-lea simbol al puterii şi dragostei, odată cu inelul cu diamant oferit de către arhiducele Maximilian al Austriei prinţesei Maria de Burgundia ca inel de logodnă. În prezent, inelul cu diamante constituie un veritabil articol de artă şi de măiestrie al bijutierului, fiind înalt apreciat atât de casele regale, cât şi de toţi cei pasionaţi de podoabe.

Diamantul este cea mai dură piatră preţioasă, dar şi aici există câteva reguli elementare de păstrare ale bijuteriilor cu diamante. Bijuteriile cu pietre nu se păstrează una lângă alta, diamantul se poate zgâria de altă piatră sau giuvaier; ele se păstrează în cutii sau lădiţe speciale; nu se poartă zi de zi; se curăţă cu soluţii speciale sau cum o făceau bunicile noastre, prin scufundare într-un vas cu rachiu sau spirt; la curăţare nu se folosesc reactive chimice în bază de clor, iar o dată la şase luni se recomandă consultarea unui bijutier pentru analiză şi curăţare specializată profesionistă.

 


Bibliografie (Surse):

1. Liliana Nicorici (Condraticova), Design-ul în giuvaiergerie: culoare, formă, credinţă şi simbol în: ARTA, Seria Arte vizuale, Chişinău, 2006, p. 78-88.

2. Liliana Condraticova, Arta giuvaiergeriei: pietre preţioase şi metale nobile, Chişinău: GraficDesign, 2008. 260 p.



Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta guberniei Basarabia, 1883
Harta guberniei Basarabia, 1883
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md