Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Suferinţele poporului român în timpul Războiului ruso-turc 1806-1812 (1806 - 1812)

 
Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie


În toţi aceşti ani dramatici, poporul din cele două principate a avut de îndurat cele mai grele condiţii de viaţă. Ele se datorau atât războiului, cât, mai ales, ocupaţiei ruseşti. A fost una dintre cele mai negre perioade din istoria principatelor. Dar despre ce au însemnat acest război şi ocupaţia rusă pentru ţările române nu se poate vorbi fără ajutorul mărturiilor contemporane evenimentelor, mărturii care înfiorează prin ororile la care fac referire.

Faţă de comportarea trupelor ruseşti cu locuitorii principatelor, autorităţile române atrăgeau des atenţia comandanţilor ruşi, dar fără niciun ecou. Astfel, în 1808, ispravnicul ţinutului Iaşi raporta comandantului armatei ruseşti că „toţi locuitorii, şi mai cu seamă acei care trăiesc pe lângă drumul mare, necontenit se plâng de purtarea din partea militarilor (ruşi).” Aceştia, se spunea în continuare, „se poartă cu locuitorii în cel mai nepermis mod.” (1) De asemenea, la 17 octombrie 1808, Divanul Moldovei se adresa astfel împuternicitului Rusiei, Kuşnikov: „Istovirea puterii locuitorilor săraci, soarta lor plină de oboseală, disperarea (de) a fi în situaţia de a suporta greutăţile puse pe ei şi hotărârea lor definitivă (de) a se refugia mai cu seamă în unele sate din judeţele Moldovei de jos, nu numai ne-au pus pe gânduri, dar ne-au adus la o scârbă sufletească.” (2)

Jefuirea ţărilor române era însă organizată prin grija specială a autorităţilor militare ruseşti. Astfel, comandantul suprem al armatei ruseşti a cerut de la principele Alexandru Ipsilanti 80 de pungi de aur. (3) Îngrozit, acesta a fugit de pe tron şi administrarea ţării a revenit astfel comandamentului general rus. Generalul Miloradović cerea lunar câte 4.000 de galbeni din vistieria statului pentru întreţinerea armatei ruse. (4) Alte sume considerabile erau cerute pentru organizarea spitalelor militare ruseşti. Pe deasupra, toţi negustorii români erau obligaţi să plătească un impozit special, sub ameninţarea deportării în Siberia. Alte sume plăteau boierii, aflaţi la bunul plac al comandanţilor militari ruşi. În special boierii erau trataţi de ruşi într-un mod foarte josnic şi jignitor (erau pălmuiţi, traşi de barbă etc.). Prin toate aceste măsuri, Moldova era silită să plătească ruşilor de trei ori mai mult decât plătise turcilor, iar Muntenia chiar de cinci ori! (5)

Alte suferinţe groaznice se cauzau poporului prin obligaţia de a roboti pentru armata rusă. În iarna 1810-1811, generalul rus Zass a cerut prefecţilor ţinutului Craiova salahori pentru săparea unui şanţ în jurul oraşului. Aceşti salahori lucrau sub biciul ruşilor, iar noaptea erau închişi în biserici sau în ocoale de vite pentru a nu fugi. Ca urmare, nu este de mirare că s-au înregistrat astfel mii de morţi. De asemenea, din cei 2.000 de lucrători întrebuinţaţi la fortificarea cetăţii Hotin, au pierit în câteva zile patru sute de oameni. (6)

Un calvar îngrozitor îl reprezenta efectuarea transporturilor pentru nevoile armatei ruseşti. În 1811 Kutuzov cerea Divanului Moldovei 15.000 de care, iar în aprilie 1812 cerea Munteniei 20.000, fiecare având câte patru boi şi doi ţărani. (7) Totodată, Moldovei i se mai cerură încă 15.000, măsură care, spunea consulul francez la Iaşi, Fornetty, „pune vârf deznădăjduirii locuitorilor, care se văd ameninţaţi pentru iarnă cu foamete, prin neputinţa în care se vor afla ţăranii luaţi la transporturi de a ara şi semăna ogoarele lor.” (8) Aceasta pe lângă că se cereau, bineînţeles, şi imense cantităţi de hrană. În acest timp, căruţele ţăranilor români, spunea Kasso, ajungeau la Marea de Marmara: „Nu e greu ca ţăranul român să-şi amintească că încă nu demult, el cu harabalele lui (căruţe trase de boi), încărcate cu alimente şi furaje, parcurgea în urma convoaielor ruseşti distanţa până la Marea de Marmara şi în apele acestei mări îşi scălda boii lui albi.” (9)

Nu e greu de ghicit că toate aceste înfiorătoare abuzuri erau patronate chiar de vârfurile ierarhiei militare ruseşti. De exemplu, iată ce spunea consulul francez Ledoulx despre o unitate rusească: „Divizia Suvorov a făcut grozăvii pe unde a trecut; ea a răpit, prădat, dărăpănat toate satele Munteniei care se găseau pe drumul ei”; şi iată ce părere avea despre aceasta şeful acelei unităţi, principele Suvorov: „Trupele mele fac bine ceea ce fac; eu le-am învoit.” (10)

Însuşi generalissimul Kutuzov, comandantul armatei ruse din principate, îi asigura pe ţăranii exasperaţi de noua situaţie ce le fusese impusă: „Vă vor rămâne ochii, ca să vărsaţi lacrimi.” (11) Iar când alt lider, generalul Jeltuhin, a aflat că boierii moldoveni şi munteni nu mai aveau boi de înjugat pentru nevoile veşnic nesatisfăcute ale trupelor ruseşti, a replicat” „Atunci să se înjuge boierii!” (12)

De altfel, nu sunt peste măsură de uluitoare aceste consemnări, dacă ne gândim că în vremea aceea „stăpânul” principatelor române nu era altul decât sus-menţionatul Kutuzov, care, la cei 70 de ani ai săi, era înconjurat de un harem de tinere dezmăţate şi de tot felul de aventurieri şi escroci.

În urma răspunsului incalificabil al lui Kutuzov, boierii români au hotărât să adreseze o plângere ţarului, arătând fărădelegile şi samavolniciile de neimaginat care s-au comis. Ţarul exclama, sincer sau nu, indignat că „asemenea neomenii nu sunt de suferit.” (13) Totodată, ordonă succesorului lui Kutuzov la comanda armatei din principate, amiralul Ciceagov, să ia măsurile necesare pentru a combate abuzurile comise. Ca urmare, starea principatelor s-a ameliorat în sfârşit întrucâtva. Cronicarul Manolache Drăghici arăta îmbunătăţirile intervenite, făcând comparaţie cu trecuta stare de lucruri: „Lipsea mulţimea cererilor de care, care topea dobitoacele, slujindu-se mai mult oştile cu carele şi caii lor, lipsiră oarecum şi jafurile ce se urmau în ţară de către dregători, se îndreptară judecătorii şi căuta dreptatea fiecăruia; cu un cuvânt străluci o părintească îngrijire asupra ticăloasei ţări.” (14)

Dar în istorie momentul a rămas întipărit definitiv. Nimic nu-l poate şterge. Iar nenumăratele mărturii nu fac decât să sporească indignarea celui ce are cel mai elementar sentiment uman.

Într-o corespondenţă de atunci se arăta: „Nu se poate spune prin cuvinte cum se poartă trupele (ruseşti) cu locuitorii ţării; pradă aşa de cumplit, încât nimeni nu mai e sigur de averea lui. Ţara e datoare să dea proviziile trebuitoare, dar comandanţii le vând şi locuitorii trebuie să dea hrană şi bani în locul ei.” Mai departe se spunea că cel care era bănuit a nu fi de partea ruşilor era considerat „trădător de ţară” şi executat pe loc. Până la urmă, ruşii au ajuns să ceară Divanului Moldovei „să caute în acest principat un călău, care este trebuitor pentru aducerea la îndeplinire a pedepsei cu moartea.” (15)

Nici observatorii străini nu puteau rămâne insensibili la aceste barbarii şi la secătuirea principatelor. În 1808 consulul Franţei de la Bucureşti, Lamare, arăta: „Această ţară (Muntenia) este distrusă cu desăvârşire, ruinată şi depopulată… Nu mai este în ţară nici fân, nici orz, de opt zile nu se mai găseşte pe piaţa Bucureştilor nici carne, nici pâine, nici lemne, nici verdeţuri. Ţăranii munteni vor pleca cu toţii fie în Turcia, fie în Transilvania, şi nu se vor mai întoarce niciodată.” (16)

Delegatul francez De Mériage scria într-un raport astfel: „Aceste ţări sunt de o rodire minunată. Ele erau acoperite de turme, dar armata rusească le-a mâncat aşa de rău, că la începutul lui 1809 ele nu mai înfăţişau decât închipuirea unui deşert, şi armata rusească era nevoită a-şi trage proviziile sale din ţările de la nordul Nistrului şi din Odesa.” (17)

Este lesne de înţeles în aceste condiţii care erau sentimentele populaţiei faţă de sângeroşii ocupanţi. Ele nu puteau scăpa unui observator străin imparţial, precum consulul francez: „Cred că nu mă înşel spunând că Rusia are foarte puţini partizani în cele două provincii. Vexaţiunile şi exacţiile revoltătoare, pe care autorităţile ruseşti le-au săvârşit în ultimele clipe, lasă amintiri prea amare pentru ca moldovenii şi muntenii să poată dori încă întoarcerea lor.” (18)

Iar la 1 octombrie 1811, consulul francez la Bucureşti arăta: „Ruşii au devastat cu o rară barbarie ţările pe care le-au ocupat militar în cealaltă parte a fluviului. Ei nu au lăsat nicio singură cabană în picioare, totul a fost incendiat.” (19)

Lucrurile acestea erau confirmate în 1821, deci la nouă ani de la încheierea păcii, de călătorul englez Walsh, care, ieşind din suburbiile Bucureştiului, arăta că a întâlnit „numeroase mari edificii în ruine, părând a fi fost devastate recent. Eu credeam că aceste ravagii au fost cauzate de turci, dar am aflat că din contră ele erau opera ruşilor în 1806.” (20)

În sfârşit, ultima categorie a mărturiilor aparţine înşişi comandanţilor ruşi. În 1810 ambasadorul la Constantinopol, Italinski, nota: „Punând piciorul pe pământul Moldovei, am fost lovit de starea de plâns a acestei ţări. Totul este părăsit aici la singură Pronia Cerească; drumurile sunt stricate, satele aproape pustii. Călătorul este lipsit de orice soi de mijloace; abia dacă poate găsi să-şi mulţumească cele mai neapărate nevoi. Cerul este nesănătos. Totul este cu un cuvânt rău în acestă ţară şi nu cred că-i în stare de a fi îndreptată. Trebuie părăsită în voia nenorocitei ei soarte.” (21)

De asemenea, în primăvara anului 1812, amiralul Ciceagov se declara „surprins de marele număr de sate pustii” pe care le-a întâlnit atât în Muntenia, cât şi în Moldova. (22) Tot el constata: „În această epocă, administrarea ţării a ajuns la atâta dezordine că foametea a izbucnit în Valahia, provincie care ar putea să fie cea mai fertilă din Europa. Ca consecinţă, s-au ivit bolile molipsitoare şi mortalitatea a devenit extremă.” (23)

Feldmareşalul prinţ Prozorovski se întreba: „În caz dacă hotarul Imperiului rusesc ar fi Dunărea, oare ar fi folositoare pentru împăratul pustiirea localităţilor din aceste ţări? Dacă aceste provincii iarăşi se vor întoarce la Turcia, atunci Poarta va avea mari pretenţiuni către Rusia pentru daunele pricinuite, iar popoarele care locuiesc aici niciodată nu vor fi binevoitoare intereselor Rusiei.” (24)

Cea mai bună concluzie a acestui şir nesfârşit de descrieri ale tabloului ocupaţiei ruseşti ne-o oferă juristul şi demnitarul rus Kasso, care releva ce a însemnat ea pentru ţările române: „Constrângerea băştinaşilor a continuat şi în timpul lui Kutuzov; vităritul, cândva foarte dezvoltat în principate, a dispărut; mulţi mari proprietari de pământuri, speriaţi, îşi părăseau conacurile şi plecau în Austria. Cei rămaşi în patrie sufereau de pe urma fărădelegilor militarilor şi deseori de pe urma zeflemelelor ofiţerilor noştri; iar pelerinii ce peregrinau pe malul Dunării contemplau localităţi pustiite, atât pe câmpurile de bătălie din Bulgaria, cât şi în locurile de cantonament al armatelor noastre din Valahia.” (25) De altfel, adăuga mareşalul Prozorovski, şi „Basarabia a fost transformată de trupele ruseşti într-un pustiu total.” (26)

 

Vezi şi...

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici...

 

Note:
1   Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 3.
2    Ibidem, p. 4.
3    Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 163.
4    Ibidem.
5    Ibidem, p. 164.
6   Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX, Bucureşti, f.a., p. 288.
7    Ibidem.
8    Ibidem.
9    Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 8.
10  Alexandru D. Xenopol, op. cit., p. 290.
11  Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 108.
12  Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 76.
13  Alexandru D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, vol. I, Iaşi, 1880, p. 212.
14  Ibidem, p. 213.
15  Mihai Adauge, op. cit., p. 108.
16  Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor…, vol. IX, p. 289.
17  Ibidem, p. 290.
18  Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 158-159.
19  Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 58-59.
20  Ibidem, p. 58.
21  Alexandru D. Xenopol, op. cit., p. 290.
22  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 58.
23  Basarabia. Monografie, p. 164.
24  Ibidem.
25  Mihai Adauge, op. cit., p. 107-108.
26  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 58.

 


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta Moldovei pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, 1483
Harta Moldovei pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, 1483
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md