Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Pacea de la Bucureşti 1812 (1812)

 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Dar tot acest calvar trebuia să aibe şi un sfârşit. Chiar dacă, se bănuia, acest sfârşit va fi extrem de dureros. Prima problemă era însă survenirea acestui sfârşit şi abia apoi se va găsi timp pentru analizarea noutăţilor aduse de el.

Deja la 15 mai 1810, Turcia a propus încheierea păcii, cu condiţia ca Rusia să elibereze principatele de trupele sale, cerere refuzată de generalul rus Kamenski, care declară sus şi tare că hotarul Dunării era „unica condiţie sine qua non a păcii.” (1) La rândul lor, ruşii şi-au prezentat condiţiile de pace: „Principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică (Muntenia şi Oltenia) şi Basarabia se alipesc prin acest tratat de pace pe veci Imperiului rus cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe şi cu averea lor. Fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa între cele două imperii.” (2)

Cum niciuna dintre cele două puteri nu renunţa la punctul său de vedere, începerea tratativelor de pace se făcea într-o atmosferă destul de pesimistă. Ele au debutat la 19 octombrie 1811, desfăşurându-se întâi la Giurgiu, apoi la Bucureşti, în Hanul lui Manuc. Negociatorii principali erau Italinski, Sabaniev şi Fonton din partea Rusiei, Selim, Hamid şi Galip din cea a Turciei. Multă vreme însă punctele de vedere au rămas ireconciliabile, astfel că până în martie 1812 participanţii la tratative s-au remarcat numai prin fastul ospeţelor şi petrecerilor reciproce pe spinarea poporului român.

Din noiembrie 1811, ambasadorul Franţei la Constantinopol, La Tour-Maubourg, îndemna pe turci să reziste până la viitoarea campanie franceză împotriva Rusiei. Dar turcii, ajutaţi şi de dărnicia în aur a negociatorilor ruşi, începeau să cedeze. În noiembrie 1811 ei acceptau deja ca teritoriul dintre Prut şi Nistru să fie încorporat Rusiei, cu excepţia zonei sudice care cuprindea Cetatea Albă, Ismail şi Chilia. Dar în martie 1812 era cedată şi Cetatea Albă, iar luna următoare şi celelalte două cetăţi.

Nu se poate explica altfel această imensă concesie decât prin coruperea delegaţilor turci. Cum se poate explica faptul că turcii, deşi ştiindu-se sprijiniţi de Franţa, cedează bucată după bucată la masa tratativelor după ce rezistaseră timp de şase ani? Căci iată ce scrisese ambasadorul american Adams de la Petersburg la 21 martie 1811: „Îndărătnicia Divanului turc de a negocia (cu Rusia) este pusă pe seama influenţei Franţei, al cărei însărcinat cu afaceri spune că i-a convins (pe turci) să nu consimtă la cedarea Moldovei şi Valahiei, care au fost deja declarate ca fiind încorporate Imperiului rus.” (3) La 22 iunie 1811 el arăta că încă „este aşteptată o pace cu Turcia” şi că „spre a o obţine, circulă zvonul că Rusia şi-a propus să părăsească cele două provincii (româneşti) pe care le încorporase deja imperiului şi să se lase ca acestea să fie guvernate de principi independenţi faţă de ea şi de Poartă.” (4) În sfârşit, la 13 iulie acelaşi an, Adams remarca chiar sensibila sporire a pretenţiilor turceşti: „Se spune că proporţional cu via dorinţă a Rusiei de a încheia pace, turcii îşi ridică pretenţiile până acolo, încât în loc să cedeze (ţările române), au ajuns chiar să reclame despăgubiri (băneşti) pentru ei înşişi. Cert este însă că, de dragul păcii, Rusia nu va restitui nimic din ceea ce a acaparat.” (5)

Bineînţeles că subita creştere a rezistenţei turceşti nu putea să nu fie în legătură cu noile ambiţii ale împăratului francez. Acesta pregătea deja o campanie-gigant antirusească şi în scopul sporirii gradului său de reuşită, îl sfătuia pe sultan să nu încheie sub niciun motiv pace cu colosul răsăritean. S-a vorbit mult în istoriografia română despre o scrisoare pe care Napoleon ar fi trimis-o sultanului cu recomandarea expresă de a nu încheia pace cu Rusia şi cu anunţarea viitoarei sale expediţii. Această scrisoare ar fi căzut în mâinile dragomanului Dumitrache Moruzi, care în loc să o predea sultanului ar fi dat-o fratelui său Panaiot şi care, la rândul său, ar fi vândut-o ruşilor cu un preţ exorbitant. Astăzi este însă aproape sigur că nu acesta a fost adevăratul motiv al cedării Porţii, pe de o parte, şi al substanţialei reduceri a pretenţiilor Rusiei, pe de alta, deşi cei doi fraţi aveau să fie decapitaţi după semnarea tratatului de pace. A fost numai un pretext al turcilor, pentru a justifica uşurinţa cu care au dispus de un teritoriu pe care erau datori să-l menţină neatins. Pe de altă parte, renunţarea ruşilor la revendicarea ambelor principate, după ce le ocupaseră ani în şir, se datora într-adevăr ameninţării franceze, dar ruşii aveau destule mijloace de a afla despre aceasta, fără a fi nevoiţi să cumpere scrisoarea lui Panaiot Moruzi!

Căci pe lângă Franţa, şi Austria şi Prusia, rivalele Rusiei în zonă, încurajau Poarta să nu cedeze şi făceau ele propuneri Rusiei. Astfel, la 30 aprilie 1811, ambasadorul austriac la Petersburg sugera ţarului „mulţumirea cu frontiera Prutului, în locul celei a Dunării, pentru a obţinea pacea.” (6) Ţarul însă mai dorea expansiunea cel puţin până la Siret. În corespondenţa sa cu prinţul Adam Czartoryski, el „oferea” Austriei Ţara Românească şi fâşia din Moldova dintre Carpaţi şi Siret, Rusia urmând să primească Galiţia de la Austria şi să ocupe Moldova dintre Siret şi Nistru.

Turcii însă erau neînduplecaţi. Ultima cedare o fac în decembrie 1811, când marele vizir Ahmet-paşa îi spunea generalului-conte rus Langeron: „Nu sunteţi jenaţi, voi, care deţineţi un sfert de glob, de disputa pentru un petec de pământ (fâşia dintre Siret şi Prut) care nu vă este necesar?… Eu vă ofer Prutul, nimic în plus; Prutul sau războiul… Ismailul singur vă răsplăteşte războiul şi aveţi încă patru fortăreţe şi o superbă provincie.” (7)

În cele din urmă, tergiversarea tratativelor şi iminenţa invaziei franceze îl făcură pe ţarul Alexandru I să dorească grăbirea instaurării păcii şi în acest scop l-a înlocuit pe generalul Kutuzov de la tratative cu amiralul Ciceagov. El dorea chiar să obţină o alianţă ruso-turcă împotriva lui Napoleon. De aceea Ciceagov socotea în acel moment inoportune achiziţiile teritoriale. Kasso arăta: „Şi Ciceagov, înainte de a pleca din Petersburg… pentru a merge la Bucureşti să trateze pacea cu turcii, a rugat pe împăratul Alexandru I să îi completeze instrucţia primită cu un punct: putinţa de a refuza anexarea Moldovei.” (8)

Dar până la sosirea amiralului, Kutuzov, avertizat de Rumeanţev, a grăbit semnarea tratatului de pace. Se pare că el chiar a arătat turcilor nişte scrisori de la Napoleon care proiectau împărţirea teritoriilor turceşti. De aceea, ruşii se mulţumiră cu Basarabia, deşi considerau că e foarte puţin faţă de cât li se cuvenea.

Adevărul este că turcii ar fi fost fericiţi să încheie pacea şi cu sacrificii (româneşti) mai mari, dar teama i-a făcut pe ruşi să fie prudenţi în pretenţiile lor. Abia mai târziu au aflat ruşii ce au pierdut, după cum mărturisea acelaşi Ciceagov: „Am mai aflat că, dacă negociatorii ruşi ai păcii de la Bucureşti ar fi insistat asupra diverselor lor cereri, cei ai turcilor aveau ordinul să cedeze asupra tuturor punctelor. Astfel, s-ar fi putut obţine Siretul drept graniţă a Basarabiei.” (9)

Abia la 22 martie 1812, ţarul Alexandru I accepta „Prutul ca graniţă până la vărsarea lui în Dunăre.” (10) În cele din urmă au cedat şi turcii, astfel că pacea ruso-turcă se încheie şi ea cu mult fast la 16/28 mai 1812, la Bucureşti. Articolele IV şi V consfinţeau sfâşierea în două a Principatului Moldovei, vasal Porţii, şi răpirea de către Rusia a largei regiunii dintre Prut şi Nistru, denumită de atunci încolo Basarabia:

Articolul IV: Prutul, de unde acest râu pătrunde în Moldova, până la vărsarea lui în Dunăre, apoi din acest loc malul stâng al acestui fluviu până la Chilia şi la vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma hotarul celor două imperii: Rusia şi Turcia.

Articolul V: Partea din Moldova aşezată pe malul drept al Prutului este părăsită şi dată Sublimei Porţi, iar Înalta Poartă otomană lasă Curţii imperiale a Rusiei pământurile din stânga Prutului, împreună cu toate fortăreţele, oraşele şi locuinţele care se găsesc acolo, precum şi jumătate din râul Prut, care formează frontiera dintre cele două imperii.” (11)

Prin acest tratat, „fraudulos, poate unic în istoria omenirii”, (12) era încălcat flagrant orice principiu al drepturilor naţionale ale poporului român, Rusia dovedind clar şi, din păcate, atât de dureros, care erau dintotdeauna ţelurile ei adevărate. De altfel, ruşii nici nu au avut curajul să dezvăluie locuitorilor interesaţi direct conţinutul tratatului. Încă din timpul tratativelor, la 7 februarie 1812, Adams comunica precum că „acesta (Rumeanţev) n-a spus nimic despre negocierile de pace cu Turcia.” (13) Iar la 1 august, mult timp după încheierea lor, „tratatul în sine n-a fost încă dat publicităţii, dar se spune că graniţa este pe Prut.” (14) Abia după norocoasa victorie asupra lui Napoleon, ruşii îşi vor trâmbiţa succesul, producând o consternare de nedescris în rândurile populaţiei româneşti.

Această tăcere vinovată se datora şi faptului că nu toţi liderii Imperiului rus erau de acord cu anexarea Basarabiei. S-a văzut mai sus atitudinea în acest sens a amiralului Ciceagov. Şi Italinski, fostul ambasador rus la Constantinopol, negociator al păcii de la Bucureşti, era contra anexării Principatului Moldovei şi, în caz că apelul nu îi era ascultat, cerea rechemarea sa de la tratative. Iar la 6 februarie 1811 principele Kurakin, ambasadorul rus la Paris, îi scria ţarului: „Cele două principate şi Serbia, ridicate ca state independente, sub tripla garanţie a Rusiei, Austriei şi Porţii, care s-ar mărgini a lua o redevenţă anuală fixă, mi se pare un aranjament ce s-ar putea împăca cu declaraţiile noastre anterioare în privinţa acestor provincii, şi ar fi desigur de natură a nu fi respins de guvernul otoman. Pacea care ar rezulta din aceasta şi o alianţă defensivă cu Austria şi Prusia n-ar fi oare, văzând proiectele ce împăratul Napoleon făureşte contra noastră, mult mai utile decât câştigarea Moldovei şi Valahiei?” (15)

Până şi Kutuzov constata că anexarea ambelor principate la Rusia „se va lovi de piedici de netrecut din partea turcilor, care primeau de acolo tribut şi daruri.” În schimb, Moldova singură, fiind „mai depărtată”, era „mai puţin preţuită la Constantinopol.” (16) Amiralul Mordvinov încerca să-l convingă pe ţarul Alexandru I că „buna stare a Imperiului rus… nu cerea anexarea Moldovei şi Valahiei.” (17) Iar în iunie 1811 Kutuzov revenea asupra opiniei anterioare, atenţionându-l pe cancelarul Rumeanţev că teritoriul dintre Prut şi Nistru ar putea fi mai uşor „smuls din trupul principatului Moldovei.” (17)

Numai ţarul Alexandru I credea că a făcut un mare bine Turciei cerându-i atât de puţin. „În caz de urgenţă, îi scria el în 1812 lui Kutuzov, puteţi face turcilor cele mai mari concesii şi să fixaţi Prutul ca frontieră, dar nu vă autorizez să faceţi această gravă concesiune decât cu condiţia semnării unui tratat de alianţă cu Poarta.” (19) Şi oricum, pentru ţar aceste „concesii” nu puteau fi decât provizorii. La 6 iulie 1812 el arăta: „Chestiunea Constantinopolului poate fi amânată pentru timpul viitor; îndată ce treburile noastre împotriva lui Napoleon vor merge bine, îndată ne vom putea întoarce la propunerile noastre împotriva turcilor şi atunci vom proclama un imperiu slav sau grec.” (20)

Dar, cum fiecare popor îşi are şi cozile de topor, aşa şi la 1812, grupul boierilor moldoveni rusofili găsea de cuviinţă să spună: „Făcându-se mai întâi în oraşul Eşii (Iaşi) cunoscută (pacea de la Bucureşti), s-au umplut de negrăită bucurie sufletele celor adevăraţi şi credincioşi patrioţi ai Moldaviei pentru această nouă încununare a slavei Rosiei pravoslavnice şi apărătoarei împărăţii, cu mărime hotarelor stăpânirii sale.” (21) Cât adevăr conţineau aceste flecăreli, se va putea lesne desprinde răsfoind paginile următoare.

Deocamdată să urmărim cum „s-au umplut de negrăită bucurie sufletele celor adevăraţi şi credincioşi patrioţi ai Moldaviei” citind un fragment din cronica lui Manolache Drăghici: „Sosind ziua fatală a expirării convenţiei de tratat, ce trebuia fieştecare să trăiască unde era să rămână desăvârşit, ceasurile acele au fost de plângeri un timp de neuitat; pentru că poporul cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mergând şi venind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinţi, de la fraţi şi de la rudenii, cu care crescuse şi vieţuise dimpreună în vremea aceea când se despărţeau unii de alţii pentru totdeauna.” (22)

Dar, în ciuda acestor realităţi sfâşietoare, românii din Basarabia au refuzat multă vreme să accepte soarta nemiloasă în care au fost aruncaţi. Acelaşi Manolache Drăghici relata sentimentele populaţiei în anii următori anexării: „Cu toate acestea, locuitorii moldoveni multă vreme au ţinut pacea încheiată la Bucureşti ca nestatornică, aşteptând dintr-o zi într-alta înapoierea pământului luat de către ruşi şi întregimea hotarului ţării, precum au fost dinainte, dar s-au amăgit în ideile ce hrănia.” (23)

 

Vezi şi...

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici...

 

Note:
1    Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 96.
2    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 196.
3   Paul Cernovodeanu, „De dragul păcii, Rusia nu va restitui nimic”, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 5/1991, p. 12.
4    Ibidem.
5    Ibidem.
6    Politica externă a României…, p. 96.
7    Ibidem.
8    Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei, Bucureşti, f.a., p. 15.
9    Gheorghe Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 200.
10  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 197.
11  Ibidem.
12 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 2.
13  Paul Cernovodeanu, op. cit., p. 32.
14  Ibidem.
15 Constantin Calmuschi, Relaţiunile politice ale ţărilor române cu Rusia, Galaţi, 1911, p. 146.
16  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 196.
17  Ibidem.
18  Ibidem.
19 Gheorghe I. Brătianu, Origines et formation de l’unité Roumaine, Bucarest, 1943, p. 185.
20  Petre Cazacu, op. cit., p. 14-15.
21 Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 5.
22  Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX, Bucureşti, f.a., p. 296.
23  Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 176.

 


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta principatelor româneşti, 1793-1812
Harta principatelor româneşti, 1793-1812
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md