Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Câteva opinii despre Pacea de la Bucureşti 1812 (1812)

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie


Războiul ruso-turc din 1806-1812 şi pacea de la Bucureşti fac parte integrantă din istoria acestei părţi a Europei. Ele sunt foarte importante pentru destinele mai multor popoare din zonă, dar în special pentru destinul poporului român. O însemnată parte a acestui popor era de acum condamnată să trăiască în cadrul unui alt stat, un imperiu în plină expansiune.

În deceniile şi secolele scurse de la acele evenimente, nenumăraţi istorici şi-au spus cuvântul în ce le priveşte. Ei sunt, fireşte, în covârşitoarea lor majoritate, români şi ruşi, dar şi din alte ţări. Şi fiindcă ne aflăm în posesia câtorva opinii exprimate de istorici de diferite naţionalităţi şi din diferite perioade, poate ar fi de folos scopului acestei lucrări să le amintim în continuare.

Pentru început, ar fi bine să înregistrăm opiniile, interesante de altfel, ale unui istoric român foarte puţin cunoscut, dar care are o mare calitate: era filorus, şi asta încă înainte de primul război mondial! Este Constantin Calmuschi, care îşi publica surprinzătoarele idei în 1911. Cum justifica el actul din 1812?

Nici Rusia, nici Turcia, nici alte puteri nu considerau Basarabia ca făcând parte din Moldova, ci ca o provincie turcească, independentă de Moldova. Astfel, de câte ori e vorba de ţările române şi Basarabia, nimeni nu o cuprinde în cele dintâi, ci totdeauna o pune separat, zicându-se: Valahia, Moldova şi Basarabia. Astfel este pusă în tratatul de la Kuciuk-Kainargi, în tratatele ulterioare dintre Rusia şi Turcia şi în toată corespondenţa diplomatică.” (1) Nu putem să ne abţinem să ne răfuim post-mortem cu acest ciudat apărător al ţarismului. Oare el n-o fi ştiut niciodată că Basarabia istorică, Bugeacul, ocupat de turci în 1538, nu corespunde nici pe departe cu „Basarabia” rusească din 1812? Cum poate să spună că formau provincii separate ţinuturile Orhei, Soroca, Lăpuşna etc., trup din trupul principatului Moldovei? Şi mai trebuia să ştie că Bugeacul, smuls de turci în 1538, tot al Moldovei fusese şi că până la 1812 ruşii chiar declarau că sunt de acord ca el să se reîntoarcă la ţara-mamă. În acest sens, nu putem decât să reamintim cititorilor despre tratatul din 1711 dintre Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare, ca şi harta rusească anexată istoriei Rusiei de la 1782, pomenite în primele capitole ale lucrării noastre.

Dar iată cum îşi justifica aprecierile Calmuschi:

Ruşii, luând Basarabia, erau convinşi că iau o provincie turcească, nu o ţară românească. În toate luptele dintre ei şi turci date sub zidurile Hotinului, Benderului, Ismailului, ei avuseseră în faţa lor numai fortăreţe şi trupe turceşti. În adevăr, Chilia şi Cetatea Albă fuseseră luate de turci încă din timpul lui Ştefan cel Mare la 1484 şi toată partea de jos a Basarabiei transformată în raia. Sultanul Soliman al II-lea, după fuga lui Petru Rareş, alipi la aceste cetăţi tot teritoriul dintre Nistru, Prut şi Marea Neagră, transformându-l în sangeac. Benderul cu patru ţinuturi se dăduse turcilor de Aron Tiranul, iar Hotinul a fost cuprins şi întărit de turci după războiul din 1711, fără a mai fi restituit Moldovei.” (2)

E clar, nici ruşii înşişi, după cum se va vedea, nu s-au încumetat să fabrice asemenea „argumente”. Orice istoric poate evalua cunoştinţele lui Calmuschi etalate mai sus. Afirmaţia sa că ruşii n-ar fi întâlnit români în Basarabia credem că este infirmată îndeajuns de capitolul nostru intitulat Suferinţele poporului român. Dar Calmuschi devine monumental în pasajul următor:

„Rusia a fost singura din cele trei puteri vecine nouă, care ne-a voit binele şi ne-a dat sprijinul în atâtea ocazii. Bazată pe comunitatea de credinţă, mişcată de mila ce-i inspirau suferinţele creştinilor din împărăţia otomană, împinsă poate şi de interesul politic de a ridica un stat mai puternic între ea şi Turcia, între ea şi Austria, stat a cărui simpatie şi recunoştinţă să şi le atragă, Rusia a căutat de la Petru cel Mare încoace, întâi să nu apere, apoi să ne proteagă, în urmă să ne organizeze şi să ne ridice, iar când i s-a părut c-am ajuns în stare a ne conduce înşine, să susţină unirea şi dinastia străină.” (3)

În sfârşit am înţeles de ce preţioasa lucrare a lui Calmuschi nu era citată în operele ulterioare. Cititorul poate aprecia diferenţa dintre afirmaţiile de mai sus şi cele ale unui mare istoric, Alexandru Xenopol: „Răpirea Basarabiei ar fi trebuit să înveţe pe români cu lucrul: că dacă există vreun pericol pentru existenţa lor ca naţiune, acesta va veni de la nord; dacă este vreun element adevărat duşman al elementului român, este acel rusesc, care nu din întâmplare, din neîngrijire pune în pericol existenţa noastră, ci lucrează cu conştiinţă la distrugerea ei. Acest pericol l-au simţit toţi românii acei ce şi-au iubit într-adevăr poporul şi care au binemeritat de patria lor. Toată dezvoltarea noastră naţională este datorită luptei neîmpăcate în contra acestui element cotropitor, luptă în mare parte susţinută cu ajutorul apusului. În asemenea împrejurări, a face politică rusească este a da noi înşine arma în mîinile ucigaşului, este a trăda interesele cele mai sfinte ale cauzei române.” (4)

Vorbind despre anexarea Basarabiei din 1812, marele diplomat român al secolului al XX-lea, Nicolae Titulescu, avea să spună: „Prin această concesie, Turcia a violat pur şi simplu contractul său şi Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internaţional. Or, complicitatea la violarea unui contract de drept internaţional nu poate crea dreptul.” (5)

La rândul lor, şi diplomaţii străini ai momentului sesizau foarte bine nenorocirea ce lovise Moldova şi poporul român. În 1813 consulul francez consemna: „Prutul e pierdut de acum pentru totdeauna pentru Moldova. Pierderea Prutului e însă pierderea Moldovei.” (6)

În 1914 istoricul francez A. Rambaud arăta: „Un congres s-a reunit la Bucureşti în 1812; Rusia a renunţat la Moldova şi la Valahia, dar a păstrat Basarabia, ţară românească.” (7)

Însuşi unul dintre profeţii marxismului, Fr. Engels, condamna şi el vehement actul răpirii Basarabiei: „Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai găsise unele pretexte – nu vreau să spun de justificare, ci de scuză, – pentru cuceririle lui Alexandru nu poate fi vorba de aşa ceva. Finlanda este finlandeză şi suedeză, Basarabia – românească, iar Polonia Congresului – poloneză. Aici nici vorbă nu poate fi de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă toate numele de ruşi, aici avem de a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf.” (8)

Trecând la istoricii ruşi, să notăm întâi mărturisirea pe care o făcea în 1910 un bun cunoscător al problemei, generalul Kuropatkin, ministrul de război al imperiului şi istoric militar: „Anexarea Basarabiei de către Alexandru I n-a fost întâmpinată de populaţia românească a acestei provincii cu bucurie. Dimpotrivă, autoritatea slabă a Turciei, care a acordat drepturi de autonomie locuitorilor locali şi populaţiei, nu numai păturii de sus, ci şi masei poporului, ar fi fost de preferat decât înghiţirea Moldovei şi Valahiei de către Rusia.” (9)

În schimb, după răsturnarea ţarismului, istoricii ruşi marxişti au început chiar să fie nemulţumiţi de slabele achiziţii teritoriale din 1812. În acest sens, reprezentantul de frunte al şcolii anilor ‘20, Pokrovski, aprecia că războiul din 1806-1812 s-a încheiat pentru ruşi „aproape cu nimic.” (10)

Mai târziu însă, după ostracizarea şcolii lui Pokrovski, în anii de apogeu ai stalinismului, deşi greu de crezut, pacea din 1812 începea să fie văzută mai obiectiv: ea a fost „foarte favorabilă Rusiei”, cum recunoşteau acum chiar cei mai dogmatici istorici stalinişti. (11) La rândul său, istoriografia stalinistă română nu putea să nu urmeze aceeaşi cale. „Ameninţaţi de puternicele armate ale lui Napoleon, ruşii încheie totuşi o pace destul de favorabilă cu turcii”, (12) scria un propagandist în 1946.

În anii destalinizării însă, s-a înlăturat această linie obiectivă. Merită o atenţie specială o lucrare apărută la Chişinău cu ocazia celei de-a 160-a aniversări a anexării. Pacea din 1812 era văzută total diferit: „Acest act a însemnat sfârşitul victorios al luptei, pe care au dus-o moldovenii timp de trei secole, cu sprijinul popoarelor rus şi ucrainean, împotriva cotropitorilor turci… Moldovenii şi-au unit pentru vecie soarta lor de cea a ruşilor, ucrainienilor şi celorlalte popoare din marea noastră ţară şi au căpătat posibilităţi noi, nemaivăzute până atunci, pentru dezvoltarea economică, politică şi culturală.” (13)

În ciuda limbajului de lemn, merită osteneala să urmărim aceste interesante descoperiri, care ne lămuresc pe ce argumente solide se baza istoriografia sovietică în justificarea răpirii Basarabiei. În continuare, lucrarea îi enumera pe istoricii români Xenopol, Iorga, Petre Cazacu, Alexandru Boldur, Ion Nistor şi Ştefan Ciobanu, punând şi un „etc.”, care erau, fireşte, „de orientare naţionalistă, iar după 1917 – antisovietică.” Iar aceşti istorici îşi permiteau să nege existenţa unui popor moldovenesc diferit de poporul român, ceea ce reprezenta o „teză antiştiinţifică.” (14)

Alte câteva perle se cuvin citate pentru a ne lămuri cât de puţine lucruri ştiam noi, până când s-au îndurat aceşti tovarăşi să ne deschidă ochii: „Contrar afirmaţiilor neîntemeiate ale istoricilor burghezi moldoveni şi români, până în 1812 în Basarabia n-a existat niciun sistem de şcoli permanente de stat. Un astfel de sistem a luat naştere abia după 1812.” (15) „Alipirea Basarabiei la Rusia în 1812 a favorizat răspândirea în regiune a unor idei social-politice şi filosofice noi.” (16) „Alipirea Basarabiei la Rusia şi întărirea legăturilor economice şi politice ruso-moldoveneşti au înlesnit dezvoltarea gândirii ştiinţifice în regiune.” (17) „Anul 1812, care a avut urmări atât de însemnate pentru viaţa social-economică, politică şi culturală a regiunii nu putea, fireşte, să nu se resimtă de asemenea în literatura şi arta moldovenească.” Şi aceasta „datorită toleranţei autorităţilor ţariste faţă de limba naţionalităţii băştinaşe a Basarabiei.” (18)

Ar fi jignitor, dacă n-ar fi comic. Alte inteligente aprecieri se făceau într-o nouă lucrare plină de descoperiri, pornite chiar din titlu, apărută tot la Chişinău, dar în 1985: „Eliberarea Basarabiei de sub jugul turcesc şi unirea ei cu Rusia a fost un act progresist, salvând Basarabia de asuprirea turcilor şi de ruinare.” (19) Fără comentarii!

Iar reminiscenţe ale acestor vechi metehne ale istoriografiei sovietice vor răzbate şi din studiul unui istoric al anului 1990, Nikiforov: „Totuşi este neîndoielnic şi faptul că populaţia acestui ţinut a fost eliberată de jugul Imperiului otoman, cea mai reacţionară şi înapoiată putere a Europei, de incursiunile permanente ale tătarilor şi de campaniile pustiitoare ale armatelor turceşti. Conectată la piaţa rusească, în condiţii de pace, Basarabia a început repede să se dezvolte din punct de vedere economic. O mare importanţă a avut libertatea spirituală obţinută, funcţionarea fără piedici a trebuinţelor religioase ale populaţiei, a cărei majoritate absolută era ortodoxă.” (20)

În final nu putem decât să-i invităm pe toţi cei care gândesc astfel să citească paginile următoare.

 

Vezi şi...

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici...

 

Note:
1   Constantin Calmuschi, Relaţiunile politice ale ţărilor române cu Rusia, Galaţi, 1911, p. 150.
2    Ibidem.
3    Ibidem, p. 286.
4   Alexandru D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, vol. I, Iaşi, 1880, p. 217-218.
5  Viorica Moisuc, Unirea – permanenţă a istoriei românilor, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 2/1978, p. 28.
6    Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 160.
7    Ion G. Pelivan, Les droits des Roumains sur la Bessarabie, Paris, 1920, p. 8.
8    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 199.
9   Ion Alexandrescu, Basarabia, în Revista de istorie militară, Bucureşti, nr. 3/1991, p. 53.
10  Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 35.
11  Istoria diplomaţiei, sub îngrijirea lui V. Potiomkin, vol. III, Bucureşti, 1947, p. 98.
12  N. Romanenco, Raporturile ruso-române în trecut şi în prezent, f.l., 1946, p. 27.
13  Anul 1812 în destinele poporului moldovenesc (autori: I. Anţupov, A. Babii, V. Jukov, I. Ivanov), Chişinău, 1972, p. 3.
14  Ibidem, p. 5.
15  Ibidem, p. 145.
16  Ibidem, p. 165.
17  Ibidem, p. 157.
18  Ibidem, p. 178.
19  Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 30.
20  Virgil Cândea, Cât timp am fost vecini cu ruşii?, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 1/1992, p. 34.

 


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta Cnezatului Moscovei, 1340-1462, sursă:wikipedia.org
Harta Cnezatului Moscovei, 1340-1462, sursă:wikipedia.org
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md