Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Organizarea Basarabiei - Justiţia şi armata (1806 - 1812)

 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie


Deci, unul dintre principalele instrumente ale rusificării Basarabiei l-a constituit administraţia. Prin aceasta s-a încercat ca măcar la prima vedere Basarabia să semene cu celelalte provincii ale Rusiei. Dar statul rus beneficia de mai multe pârghii cu ajutorul cărora îşi dădea toată silinţa să modifice situaţia existentă. Aceste mijloace de rusificare se întâlneau atât în sistemul organelor statului rus, ca justiţia şi armata, cât şi în sânul masei poporului, ca şcoala şi biserica. Despre toate aceste docile instrumente ale puterii ţariste se poate spune orice, în afară de faptul că nu şi-ar fi dat silinţa să îndeplinească întocmai sarcinile care le-au fost trasate.

În anii imediat următori anexării, justiţia în Basarabia a continuat să fie românească prin limba în care era exercitată şi prin prescriptele juridice după care se călăuzea. În Basarabia, ca şi în restul ţărilor române, judecata se făcea pe baza străvechiului „drept românesc”, cutuma locală, izvorâtă în perioada întunecată de după retragerea stăpânirii romane, când interminabilele migraţii ale celor mai primitive populaţii făcea imposibilă conservarea unui drept scris. Mult mai târziu, în secolul al XVII-lea, cutumele acestea au început să fie codificate. Ele au constituit baza juridică după care se ghidau toate instituţiile principatelor.

Imediat după anexare, ţarul Alexandru I, preocupat cum îl ştim de a menţine o aparentă autonomie a Basarabiei, a avut o grijă deosebită şi pentru păstrarea corespunzătoare a sistemului de judecată românesc. La Chişinău s-au înfiinţat un Tribunal penal şi un Tribunal civil, puse sub directa subordonare a Consiliului provincial al Basarabiei. Limba de lucru era exclusiv cea română, iar toate actele oficiale, corespondenţa, ca şi pecetea instituţiei, erau de asemenea româneşti.

Prin „Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabia” din 1818, chestiunile judiciare erau rezolvate în limbile română şi rusă. Actele ce ţineau de Tribunalul penal se judecau atât după legile româneşti, cât şi după cele ruseşti. În schimb, cele de competenţa Tribunalului civil se judecau numai în limba română şi conform datinilor şi obiceiurilor româneşti. În acest sens, existau două cancelarii, dintre care una românească şi cealaltă rusească.

Tribunalul penal era compus dintr-un preşedinte, trei consilieri şi un asesor. Trei membri erau aleşi şi doi numiţi. În competenţa acestui tribunal intrau soluţionarea chestiunilor de drept penal şi anchetele provenite de la tribunalele judeţene. Hotărârile erau aplicate după aprobarea lor de către guvernatorul civil şi Consiliul suprem al provinciei. Dosarele penale şi de instrucţie erau soluţionate după principiile legislaţiei ruseşti. Procedura se făcea în ambele limbi, dându-se totuşi prioritate românei.

Tribunalul civil avea cinci membri, dintre care doi numiţi şi trei aleşi. În competenţa sa intrau afacerile particulare şi pretenţiile reciproce ale particularilor şi fiscalităţii. Pentru afacerile particulare, apelurile puteau fi trimise Consiliului suprem. Deciziile în afacerile de fisc erau remise guvernatorului provinciei. Procedura tribunalului în afacerile particulare se făcea exclusiv în limba română şi conform legilor locale, „acordate pentru totdeauna provinciei Basarabiei”, cum prevedea Aşezământul amintit. Cele de fisc însă se făceau după legile ruseşti.

S-au înfiinţat de asemenea tribunalele judeţene şi procuraturile judeţene. Tribunalele se compuneau dintr-un preşedinte şi doi membri, toţi trei fiind aleşi de nobilime şi confirmaţi de guvernator. Ispravnicii rămâneau în continuare numai cu atribuţii administrative.

Dar această situaţie nu s-a menţinut prea mult timp. Începând din 1824, autorităţile locale din Basarabia au impus limba rusă ca limbă de comunicare în toate relaţiile oficiale din provincie. Bineînţeles, hotărârea guvernului regional a fost imediat urmată şi de cârmuirile locale. Ea lovea în special judecătoriile, unde până atunci se utilizase practic exclusiv limba română. Şi, deşi judecătoria basarabeană a protestat prompt împotriva acestei încălcări a prevederilor „Aşezământului”, măsura a rămas în vigoare. Ba chiar mai mult, în 1828 era desfiinţată şi pecetea românească.

Astfel, după 1824, odată cu instaurarea şi asupra Basarabiei a dominaţiei autocraţiei ţariste, justiţia şi-a pierdut tot mai mult caracterul românesc. Limba română era înlocuită din ce în ce mai des de cea rusă. Funcţionarii (cinovnici) începeau să fie tot mai mult ruşi sau de alte neamuri, care nu aveau nimic comun cu populaţia autohtonă a provinciei, şi singurele legi acceptate în aplicarea justiţiei erau cele ale imperiului.

Ultima lovitură dată sistemului juridic autohton a fost înlocuirea, în 1889, a judecătorilor de pace cu „zemski-nacealnici”, care aveau atât atribuţii judecătoreşti, cât şi administrative.

Cât era de progresistă şi de democratică instituţia juridică a Rusiei ne demonstrează şi faptul că până la 17 aprilie 1863 erau aplicate neprivilegiaţilor pedepse corporale, „această ruşine a Rusiei vechi.” (1)

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, justiţia nu exista decât pentru cei bogaţi. Dar şi aceştia, pentru a putea ajunge la tribunalul suprem din Chişinău, erau nevoiţi să străbată din nordul sau din sudul provinciei şi câte 350-400 kilometri, cu multă cheltuială şi timp pierdut. Tribunalul era cu desăvârşire rusesc. Având şi competenţe administrative, funcţionarii ţinutali („zemski-nacealnici”) erau recrutaţi numai dintre nobilii ruşi, persoane care nu aveau studii speciale sau bătrâni ofiţeri. Ei ignorau limba poporului, ca şi legile. Ca urmare, cei care erau săraci şi nu ştiau ruseşte nu îşi puteau găsi nici măcar un avocat. De multe ori ei se pomeneau condamnaţi şi nici măcar nu cunoşteau motivul pentru care erau condamnaţi. Ei nu înţelegeau nimic la judecată, deoarece judecătorul nu ştia româneşte, iar „interpretul”, care de drept nu exista şi deci funcţia era de fapt îndeplinită de un mic scrib, era cumpărat de adversarul mai bogat. De aceea, în scurt timp, românii şi-au pierdut toată încrederea în justiţia rusească, în popor circulând vorbe precum: „Decât să mergi la «miravoi» (judecătorul de pace), mai bine mergi să te arunci în Nistru”, sau: „Decât să mergi la «zemski», mai bine te duci la toţi dracii.” (2) Astfel era văzută dreptatea rusească.

În mare, aceeaşi a fost şi situaţia din punct de vedere militar a românilor. Imediat după anexare, guvernul rus a hotărât să îi scutească pe români de a presta serviciul militar sub steagul imperiului, probabil şi pentru faptul că autorităţile nu erau deloc sigure de loialitatea lor. Iar la 21 mai 1816, printr-un rescript al guvernului, situaţia aceasta a fost prelungită pe un termen nelimitat: „Poporul moldovenesc a avut pe timpuri un caracter războinic. Această înclinaţie pentru fapte de laudă a slăbit abia în ultimele două secole. Au existat multe motive din cauza cărora forţele lui spirituale s-au epuizat şi din cauza cărora a ajuns astăzi în starea de dependenţă existentă. Nu poţi miza pe faptul că aceste înclinaţii de cândva vor renaşte. Din aceste motive, care din prudenţă şi circumspecţie trebuiesc respectate, şi luând în consideraţie faptul că populaţia din ţinut este destul de mică la număr, împăratul a declarat că locuitorii Basarabiei sunt scutiţi a fi înrolaţi pe o perioadă nedeterminată şi Măria Sa nu şi-a schimbat încă intenţiile.” (3)

Din aceleaşi motive, pe tot parcursul stăpânirii ruseşti în Basarabia au fost cantonate importante efective ale trupelor imperiale. Dar în primii ani, ca să nu dea cumva impresia că ocupaţia militară a Basarabiei ar fi fost în dezacord cu aspiraţiile românilor de aici, în fruntea trupelor au fost numiţi comandanţi care aveau legături directe cu aceştia. Astfel, primele trupe ruseşti, cantonate la Hotin, Tighina şi Ismail, erau comandate de generalii Repninski, Harting şi Orsengo, dintre care ultimii doi erau căsătoriţi cu românce. Iar flotila fluvială de pe Dunăre era condusă de maiorul Papadopoulo, un grec cu vechi legături în Moldova.

Aceste „binefaceri” au durat însă numai câţiva ani. Basarabia reprezenta un punct strategic deosebit şi ruşii nu-şi puteau permite să menajeze prea mult populaţia. De altfel, erau convinşi că în curând vor deplasa graniţa şi mai departe în dauna turcilor şi atunci nu vor mai trebui să se sinchisească de drepturile basarabenilor pentru a ademeni privirile vecinilor lor ortodocşi. Numeroasele ocupaţii ruseşti în ţările române şi apoi în România (1828-1834, 1848-1849, 1853-1856, 1877-1878) au dovedit cu prisosinţă acest lucru. Şi dacă n-au putut muta hotarul, nu li se poate nicidecum imputa că n-au făcut tot ce a depins de ei pentru a-l muta.

În tot cursul secolului al XIX-lea armata urma întocmai evoluţia celorlalte ramuri ale puterii statului. Ea a fost unul dintre factorii de rusificare ai provinciei, de colonizare a ruşilor în Basarabia. Istoricul oficial rus Laşkov recunoştea şi el aceasta în 1912: „Velicoruşii (moscoviţii) formează în provincia Basarabiei un număr considerabil de persoane care ocupă funcţii în departamentele militar şi civil. Ceilalţi trăiesc în grupuri separate în sate şi în oraşe.” (4)

Iar în 1874, în ciuda lipsei „caracterului lor războinic”, românii începeau să fie încorporaţi în trupele ţariste. Începea acum calvarul tinerilor basarabeni. Nefericiţii, conform sistemului rusesc, trebuiau să-şi satisfacă stagiul la cele mai mari depărtări de provincia lor şi nicidecum în Basarabia. Ei ajungeau până în Polonia, Caucaz, provinciile baltice sau centrale ruseşti, şi chiar în Siberia. Acolo rămâneau trei-patru ani, fără ca să se poată vreodată întoarce la ai lor în acest lung interval de timp. Acolo erau siliţi să deprindă limba rusă şi erau supuşi unui regim necruţător. Nenumăraţi soldaţi români s-au distins ori şi-au dat viaţa în războiul ruso-japonez din 1904-1905, ca şi în primul război mondial, pentru cauze străine.

Încorporarea românilor în armata rusă fusese văzută iniţial ca un mijloc perfect de rusificare a lor. Dar, revenind acasă după satisfacerea stagiului militar, românii nu mai aveau cu cine discuta în ruseşte, deoarece în satele basarabene această limbă era cu desăvârşire necunoscută, astfel că o uitau curând şi ei.

În armata rusă, soldatul român, prin inteligenţa, zelul şi supunerea sa, era fără excepţie considerat ca unul dintre cele mai bune elemente. Iar în cavalerie românii erau consideraţi chiar cei mai buni, după cum şi vestiţii cai moldoveneşti erau printre cei mai renumiţi.

Aşadar, pe lângă administraţie, nici justiţia şi nici armata nu au reuşit să schimbe cu ceva caracterul naţional românesc al teritoriului.

 

Vezi şi...

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici...

 

Note:
1    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 139.
2    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 33.
3    Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 114.
4    Ion G. Pelivan, Les droits des Roumains sur la Bessarabie, Paris, 1920, p. 12.

 


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta ducatului polono-lituanian, 1657-1686, sursă:wikipedia.org
Harta ducatului polono-lituanian, 1657-1686, sursă:wikipedia.org
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md