Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Organizarea Basarabiei - Nobilimea (1812 - 1918)

 
Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie


Din păcate, elementul care a suferit în cea mai mare măsură procesul de rusificare a fost boierimea din Basarabia, elita societăţii pe parcursul întregului secol al dominaţiei ruseşti. Dacă asupra celorlalte elemente pomenite rusificarea a fost mai mult sau mai puţin incompletă şi ineficientă, în schimb aici nimeni nu poate tăgădui: clasa nobiliară a trecut cu totul în tabăra ocupanţilor şi în decursul a două-trei generaţii aproape totalitatea familiilor nobiliare româneşti au devenit familii ruseşti.

Dar la început situaţia nu stătea deloc aşa. Într-un inventar făcut de Gheorghe Bezviconi pentru perioada anilor 1812-1821, ani de relativ liberalism şi cu vădite tendinţe de afirmare a autonomiei provinciei, dintre cele 275 de familii boiereşti din Basarabia, neromâne erau numai 25 de familii, adică: şapte ruseşti, şase ucrainiene, patru poloneze, trei germane, două armene şi câte una turcească, bulgară şi olandeză. În rest deci, imensa majoritate a nobililor primului deceniu de stăpânire rusească a fost constituită din români. Iată spre lămurire şi câteva nume ale acestor familii româneşti: Adam, Alecsandri, Andriaş, Anghel, Armaş, Bădărău, Balş, Bantâş, Başotă, Bobeică, Bocancea, Bodescu, Bogdan, Boteanu, Botez, Botezat, Bran, Braşovanu, Bucşănescu, Buhăescu, Buzdugan, Buzescu, Caplescu, Căminescu, Chirica, Clucerescu, Codreanu, Coroi, Costin, Cotruţă, Creţulescu, Cristian, Cujbă, Cuza, Dabija, Darie, Dicescu, Dracul, Duca, Ene, Feştilă, Gane, Ghica, Hâjdeu, Hâncul, Hârţescu, Iancu, Isăcescu, Kogălniceanu, Lazu, Leon, Leu, Lupu, Măcărescu, Manu, Matei, Miclescu, Munteanu, Murguleţ, Neculce, Negruzzi, Nicolae, Nimişescu, Păun, Pogor, Prăţescu, Pruncul, Purcel, Radu, Răşcanu, Roman, Roşca, Rusu, Scorţescu, Soroceanu, Străjescu, Străşculescu, Stroescu, Suruceanu, Tăutu, Tufescu, Ursul, Văcărescu, Varzaru, Voinescu, Zugrav etc. (1) De abia după încheierea acestei prime subperioade a stăpânirii ruseşti, nobilimea va începe să se rusifice, atât prin nume, cât şi prin sosirea a noi „întăriri” de peste Nistru. În curând, din  punct de vedere al compoziţiei etnice, ea va fi foarte eterogenă. Dar, lucru care merită consemnat, vor rămâne şi destule familii româneşti, dintre care unele chiar îşi vor conserva şi cultiva pe ascuns şi sentimentele naţionale.

Din statistica prezentată în acelaşi an de Alexandru Boldur reiese că în 1818 peste 95% din totalul nobililor erau moldoveni. În schimb, peste aproape un secol, în 1912, erau 137 de moldoveni, 198 de funcţionari străini şi încă 129 de ruşi şi patru de alte naţionalităţi. Realizând procentajele, rezultă că în 1912 numai 30% dintre boieri mai erau români, iar restul nu erau de provenienţă autohtonă (funcţionarii formau 42% şi ceilalţi 27%, adică 69% din totalul nobililor). (2)

Dar şi dintre boierii români, marea lor majoritate nutreau sentimente filoruse şi foarte puţini ar fi putut să critice starea de fapt existentă. În orice caz, lor li se potriveşte cel mai bine afirmaţia pesimistă a lui Onisifor Ghibu: „Avem suficiente motive să afirmăm că în împrejurările date, toate clasele sociale (din Basarabia) se simţeau mai bine sub oblăduirea împărăţiei pravoslavnice, decât în nesiguranţa devenită cronică a Moldovei înhăitate veşnic din toate părţile. Aceasta cu atât mai vârtos că în Moldova rămasă după 1812 şi până la 1821 tot sub domnia fanariotă, viaţa era în toate privinţele mai precară decât în Basarabia.” (3)

Pentru a-l contrazice pe Ghibu, care este oricum poate cel mai obiectiv istoric al Basarabiei, să reamintim protestele faţă de anexarea rusească pomenite de noi într-un capitol anterior şi să relatăm şi o nouă întâmplare.

În acei primi ani, funcţionarul rus Vighel a întocmit un memoriu către viceregele Voronţov, care îşi avea reşedinţa la Odesa, în care defăima societatea moldovenească a Chişinăului şi cerea prin urmare introducerea şi în Basarabia a legilor ruseşti. Ca urmare a acestui fapt, boierii moldoveni au reacţionat, cerând imediata îndepărtare a lui Vighel din provincie, „ca vrăjmaş al poporului moldovenesc.” Reacţia a fost atât de puternică, încât Vighel însuşi mărturisea că împotriva lui era „întreaga naţiune.” (4)

Dar Voronţov îi lău partea acestui tulburător al ordinii. Într-o adresă a sa el comunica nobililor basarabeni că memoriul lui Vighel nu conţinea nimic necorespunzător cu religia, morala şi regulile monarhice, şi că fiecare are dreptul de a-şi exprima părerile sale. Din acel moment, oficialităţile româneşti îl boicotau pur şi simplu pe Vighel, care se simţea foarte jenat. Totuşi, Voronţov avea să-l numească chiar viceguvernator al Basarabiei în 1825, dar el nu a putut rămâne decât şase luni în această funcţie şi apoi a părăsit definitiv Basarabia.

Tot dintre nobili se recrutau şi ispravnicii ţinuturilor şi poate merită să stăruim puţin asupra lor. La început, ispravnicii se alegeau de către nobilime, cum a fost cazul în 1818 sau 1821. Comparând însă persoanele alese acum cu cele de pe listele din 1808 şi 1810, se constată că dintre vechii ispravnici nu a mai fost ales nimeni, deşi cel puţin o treime dintre ei au rămas în Basarabia. În curând însă, Voronţov va renunţa la principiul eligibilităţii ispravnicilor, în favoarea principiului de numire directă de către coroană, în urma recomandărilor din partea administraţiei superioare a provinciei (1824). Principiul eligibilităţii a fost restabilit numai după o lungă perioadă de timp, în 1859.

În subordinea ispravnicilor se aflau: sameşul, adică secretarul isprăvniciei, care era totodată şi administratorul financiar al ţinutului; ocolaşii, care aveau la sate câte un reprezentant special, hargat sau dvornic; căpitanii de mazili şi căpitanii de târguri. Pe lângă ispravnic mai exista şi un organ de deliberare şi o isprăvnicie zemstvială („tribunal zemstvial”). Pentru judecăţi exista „tribunalul judeţului”, iar pentru supravegherea poliţinenească a oraşelor, poliţiile orăşeneşti. Pentru administrarea oraşelor vor lua fiinţă dumele (sfaturi) orăşeneşti, birourile meseriaşilor şi comisiile de cvartiruire. După introducerea pe pământul statului a împărţirii în voloste, au fost înfiinţate la sate primăriile volostelor (volostnoe pravlenie) şi primăriile săteşti (prikaz selski).

Prin numirea nobililor în toate aceste posturi şi prin alte numeroase privilegii, statul a căutat şi a reuşit să îi atragă de partea sa. Procesul era în plin curs de desfăşurare în secolul al XIX-lea şi numeroşii martori, precum Xenopol, nu puteau face altceva decât să asiste neputincioşi la desăvârşirea lui: „Aşa se deznaţionalizează astăzi nobilimea română din Basarabia, devenind rusă, şi cea din Bucovina, devenind germană, pe când poporul a rămas pretutindeni aproape neatins.” (5) Germanul Zucker observa şi el acest lucru încă din 1834: „Clasele superioare ale societăţii (basarabene) sunt formate din funcţionari ruşi şi boieri basarabeni. Cei dintâi în ultimii ani au câştigat ca număr şi influenţă, în acelaşi timp este vizibil cum limba şi obiceiurile ruse iau tot mai mult întâietatea, predominând peste firea moldovenească de mai înainte.” (6)

Aşadar, pe parcursul a câteva decenii, nobilimea a fost rusificată şi completată cu venetici din imperiu de cele mai felurite naţionalităţi: greci, armeni, ruşi, polonezi, bulgari, germani, evrei etc. Între familiile româneşti rusificate se enumeră Abaza, Bantâş, Krupenski, Purişkevici, Kruşevan, Bulaţel etc. Dar nobilimea română rusificată a dat imperiului un mare număr de înalţi funcţionari şi personalităţi de marcă. Între demnitarii superiori se remarcă Leon Kasso, ministrul instrucţiunii, Dumitraşcu, ministrul lucrărilor publice, Bantâş-Kamenski, guvernatorul general de la Irkuţk, Ianuşevici, guvernatorul general de la Stavropol, Grigore Cristi, guvernatorul Moscovei, Sturdza şi Katakazi, guvernatori ai Basarabiei, Ursu, guvernatorul Voronejului etc. Dintre generalii ruşi de origine română se remarcă: Sturdza, Ochincă, Ilie Catargi, Dem. Cantacuzino, Nicoriţa, Canta, Tufescu, Donici. Dintre mitropoliţi şi înalţi prelaţi: Bănulescu-Bodoni, Gavril Vesti, Arsenie de Novgorod etc. Scriitori şi savanţi au fost: Petru Manega (legislator), Venelin (Guţă Venelovici, slavist), Nacu (istoric), Grosu (teolog şi profesor la Academia din Kiev), Gredescu (jurist şi profesor la Petersburg), Buzescu (istoric, profesor la Harkov), Cheltuială (literat, profesor la Petersburg), Stadniţki (istoric), Iaţimirski (istoric, slavist şi filolog), Kasso (jurist, istoric, profesor la Moscova), Sârcu (istoric şi filolog), Nicolae Laşkov (istoric). Numeroşi dintre ei au fost şi oameni politici ai imperiului: Krupenski, Purişkevici, Gredescu, Kruşevan, Bulaţel etc.

Dar cei mai mulţi dintre ei au uitat sărmana Basarabie, patria lor de origine. Unii chiar s-au aliat cu inamicii poporului român, precum Krupenski, Kruşevan, Purişkevici, Ghepeţki, care, ca deputaţi ai Basarabiei în Duma imperială de la începutul secolului al XX-lea trebuiau în mod normal să lupte pentru introducerea limbii române în şcolile şi bisericile moldoveneşti, dar nu au făcut-o. Dimpotrivă, mult trâmbiţatul „separatism basarabean” era pentru ei o ocazie de a-şi crea avantaje, de a-şi consolida propria situaţie şi a înăspri administraţia provinciei pentru a „reîntări în Basarabia spiritul rusesc.

Dar rusificarea aceasta atât de deplină a nobilimii basarabene nu trebuie să înşele pe observatori, întrucât ea nu a avut nici pe departe acelaşi succes în masa poporului. Dintre toate clasele sociale, doar boierimea a sfârşit prin a deveni rusificată. Această situaţie este de altfel valabilă pentru toate naţiunile subjugate, şi nu numai pentru cele din cadrul Imperiului rus. Este o regulă ca ocupantul să câştige de partea sa elita socială a ocupatului, pentru a-l putea mai uşor conduce şi a-l lipsi cu desăvârşire de însufleţirea idealului naţional. De exemplu, în Transilvania nobilimea s-a maghiarizat în întregime. Cazuri şi mai grave au fost în Bulgaria şi Serbia, unde, în momentul deşteptării naţionale, nu mai exista nicio familie nobilă neturcificată şi care să fie capabilă să preia stindardul luptei pentru libertate. În Serbia şi Bulgaria nici nu s-au putut alege principi autohtoni din cadrul familiilor boiereşti. În Bulgaria a fost adus ca rege germanul Alexandru de Battenberg, iar dinastiile sârbeşti Obrenović şi Karađorđević erau departe de a avea o origine nobilă.

Nemaiavând nicio legătură cu provincia din care proveneau, boierii basarabeni îi neglijau cu totul tendinţele de afirmare şi progres. Nici de administrarea propriilor moşii nu se preocupau deloc, cum spunea şi Zamfir Arbore: „Solul fertil, câmpiile întinse, veniturile bune ce dau moşiile exploatate fără multă bătaie de cap, fac ca proprietarii să nu consimtă a cheltui capital pentru îmbunătăţirea averii lor. De aceea, arareori se pot vedea pe la moşiile boierilor acarete bune, magazii, grânare etc. Toate construcţiunile sunt şubrede, ruinate.” În plus, a apărut arendarea moşiilor. La rândul lor, arendaşii aduceau multe daune marilor proprietăţi. Arbore a consemnat şi zicătoarea populară conform căreia „arendăşia pierde moşia.” (7)

Cât despre clasa burgheziei, ea a lipsit aproape cu desăvârşire în Basarabia. Basarabia era o ţară agricolă, în care industria era foarte puţin dezvoltată şi nu reunea, în cele mai bune momente, decât cel mult 9.000 de lucrători, iar în perioada primului război mondial, după cum s-a văzut, şi mai puţini. (8) Pentru aceştia existau în provincie câteva fabrici. De aceea, majoritatea clasei mijlocii din Basarabia o constituiau comercianţii. Principalele produse comercializate în Basarabia erau: cerealele, vitele, peştele, pieile, vinul, lâna etc. Dar şi acest început de burghezie era multinaţional (evrei, români, greci, armeni, ruşi etc.) şi nici el n-a putut fi de niciun folos cauzei naţionale în provincie.

Din păcate deci, rezistenţa naţională trebuia dusă fără ajutorul clasei nobiliare. Aceasta a fost o pierdere enormă, pentru că era pătura cea mai înstărită şi cultivată, care n-a putut fi de nimeni înlocuită. Dar, prin rusificare, boierimea a fost şi a rămas pierdută pentru Basarabia.

 

Vezi şi...

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici...

 

Note:
1  Gheorghe Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, vol. II, Bucureşti, 1943, passim.
2    Alexandru Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 70.
3   Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Cluj, 1926, p. XXV.
4    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 87.
5   Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. III, Bucureşti, 1987, p. 220.
6    I.H. Zucker, Basarabia, Chişinău, 1932, p. 10.
7    Zamfir Arbore, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, p. 470.
8    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 43.


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta Etnică a părţii Europene a Imperiului Rus pîna la Primul Război Mondial
Harta Etnică a părţii Europene a Imperiului Rus pîna la Primul Război Mondial
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md