Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Organizarea Basarabiei - Ţărănimea (1812 - 1918)

 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie


În afară de mazili şi răzeşi, grosul populaţiei rurale a Basarabiei îl formau ţăranii propriu-zişi. Ei formau aproape întreaga populaţie a provinciei. Această populaţie rurală a rămas aproape neschimbată în tot cursul veacului stăpânirii ruseşti. Aici s-au conservat cel mai bine limba română, obiceiurile, credinţele, tradiţiile şi dragostea sinceră şi fidelă faţă de patrie. Nici invaziile populaţiilor migratoare ale Asiei, nici suferinţele de sub diferitele stăpâniri străine nu au putut să zdruncine în ţăranul român convingerea că el este adevăratul proprietar al pământului pe care îl locuieşte de peste 2.000 de ani. Cine altul, dacă nu acest ţăran român, rămas mereu neclintit în mijlocul invaziilor şi ororilor, a conceput superba zicală conform căreia „apa trece, pietrele rămân”?

Până la anexarea din 1812, ţăranii români aveau garantată libertatea lor individuală. Ei nu erau veritabili sclavi, cum se întâmpla cu ţăranii din Rusia, unde ei puteau fi cumpăraţi, vânduţi, torturaţi şi ucişi după bunul plac al stăpânilor lor. Ţăranii români, după cum recunoşteau şi observatorii ruşi (Zaşciuk, Laşkov etc.), au format din cele mai vechi timpuri clasa „lucrătorilor liberi”. Ei lucrau terenul care nu le aparţinea însă, fiind parte a domeniului boierilor. De aceea, ei trebuiau să achite boierilor ca o compensaţie o parte a recoltei şi să muncească pentru boieri un număr de zile pe an. Dar după ce se achitau de aceste obligaţii, nu foarte grele, ei erau absolut liberi.

După anexare, guvernul rus a încercat în 1816 să aducă la acelaşi nivel cu şerbii din Rusia o parte a ţărănimii române (argaţii). Dar, deşi o parte a marilor proprietari de pământ basarabeni au fost de acord cu această măsură, exodul cu miile al ţăranilor români peste Prut la aflarea acestui proiect a determinat abandonarea sa completă.

Altă tentativă de restrângere a drepturilor ţăranilor a fost încercată în 1819 de Consiliul suprem al Basarabiei. Proiectul de „Statut asupra raporturilor reciproce dintre ţărani şi proprietari”, redactat de acest Consiliu, prevedea între altele „apărarea absolută pentru ţărani de a trece de la un proprietar la altul, cu excepţia cazului când terenul ar fi insuficient.” (1) Dar proiectul nu a fost aprobat de locotenentul plenipotent Bahmetiev şi nu a intrat în vigoare.

Mai târziu, guvernul rus a promulgat „Regulamentul cu privire la ţăranii dependenţi sau la proprietarii de pământ liberi din regiunea Basarabiei” (24 ianuarie 1834), prin care a încercat să determine raporturile dintre ţărani şi proprietari, obligând ambele părţi să recurgă la contracte benevole. Dar ţăranii, în mare parte, au evitat semnarea acestor contracte. În legătură cu acest Regulament au izbucnit tulburări în unele localităţi, precum Ciuciuleni (1836) şi Izbeşti (1837). Alţi ţărani au semnat înţelegeri cu moşierii, refuzând apoi să le aplice (la Dângeni, Grinăuţi, Corjinăuţi etc.).

Ca urmare, guvernul s-a văzut obligat să redacteze la 27 martie 1846 „Contractul normal”, prin care erau fixate şi stabilite drepturile proprietarilor, ca şi obligaţiile ţăranilor stabiliţi pe proprietăţile lor şi respectarea reciprocă a intereselor celor două părţi. Iar prin legea din 21 septembrie 1845 erau determinate sau confirmate vechile raporturi dintre proprietarii din oraşe şi orăşele şi locuitorii acestora.

Subliniind importanţa adoptării „Contractului normal”, Zamfir Arbore constata: „Oricum, rămâne netăgăduit acum, după toate actele ce se păstrează de pe acele timpuri în arhiva de la Chişinău, că guvernul rusesc, contrar obiceiului său de a robi pe ţărani, dăruind sate întregi cu pământ şi locuitori cinovnicilor şi generalilor săi, n-a voit a face acelaşi lucru tocmai la hotarele imperiului şi a lăsat slobodă ţărănimea română din Basarabia. Cauza acestei dispoziţiuni a fost îngrijorarea de a nu pierde această populaţiune muncitoare, care ar fi fugit cu mic cu mare, dacă în Basarabia s-ar fi introdus robia muscălească.” (2)

Totuşi, nici prevederile „Contractului normal” nu mulţumeau întru-totul pe ţărani. În legătură cu semnarea lui au avut loc noi tulburări, în special la Mazâri în septembrie 1846. Din acelaşi motiv, alţi ţărani preferau migrarea în masă spre Caucaz (cei din Fântâna şi Peliţa în octombrie 1846, cei din Şerpeni în aprilie 1847 etc.). În vara anului 1847 în tot judeţul Soroca nu exista niciun ţăran care să fi semnat „Contractul normal”. (3) La rândul său, şeful zemstvei din Bălţi raporta guvernatorului provinciei că ţăranii din majoritatea satelor judeţului au refuzat de asemenea semnarea. (4) Ţăranii din Bujor au cerut să fie mai bine încorporaţi în oastea de cazaci din Basarabia. Iar în vara lui 1848 au izbucnit noi tulburări la Nisporeni.

Ca urmare, în 1863 ţăranii au fost eliberaţi de noi constrângeri, care de atunci înainte nu puteau fi aplicate decât în virtutea unei sentinţe judiciare. Dar această hotărâre nu va fi de fapt respectată de administraţia rusească. Ţăranii se aflau în continuare într-o situaţie grea, remarcată şi de Afanasiev-Ciujbinski, care spunea că poporul Basarabiei „e exploatat de străinii veniţi din lumea întreagă, care absorb toată vlaga provinciei”; „prosperitatea Basarabiei e mai mult pe hârtie şi în dările de seamă ale administraţiei”, continua el. „Moldovenii nu pot învăţa să scrie şi să citească, fiindcă limba lor e interzisă”, iar „amatorii pentru a învăţa limba rusă lipsesc aproape cu desăvârşire.” (5)

Marele act eliberator din 19 februarie 1861 nu a avut pentru Basarabia, cu ţăranii săi liberi, aceeaşi importanţă ca în provinciile centrale ale Rusiei. Acest act a schimbat doar statutul unui mic număr de ţigani care erau argaţi la boierii basarabeni şi a pus capăt afluxului de refugiaţi ruşi care veneau din centrul imperiului de spaima de a cădea pradă sclaviei practicate în regiunile lor. În 1861 ţăranii ruşi au fost împroprietăriţi cu câte 1,5 desetine de pământ fiecare. (6)

O mare importanţă pentru Basarabia a avut-o abia legea din 14 iulie 1868, care a transformat „agricultorul liber” de până atunci în proprietar de pământ, acolo unde era stabilit şi pe care îl muncea. Această mare reformă, prin care se atribuiau între 8 şi 13,5 desetine pe cap de locuitor, şi care era mult mai radicală decât în Rusia, (7) a fost făcută fără consimţământul marilor proprietari, care de altfel şi reuşiseră amânarea aplicării ei timp de opt ani.

Dar reforma ţărănească avea ca scop să asigure păstrarea proprietăţii nobiliare în stat şi să o scape de primejdia prăbuşirii în urma vreunei explozii sociale. Totodată, ţărănimea nu a fost pusă în stare de progres. Ţăranul a rămas sărac şi în dependenţă economică faţă de fostul său moşier. Ţăranilor le-a fost luată cu prilejul acestei reforme 18,1% din suprafaţa pământului pe care îl cultivau înainte, (8) iar operaţiunea de răscumpărare trebuia să aducă moşierilor o primă nejustificată peste costul real al pământului. Redactarea legii fiind foarte ambiguă, le permitea proprietarilor să comită multe abuzuri. Arbore arăta: „Satele erau umplute de oameni care le torturau. Bieţii ţărani fără bani nu puteau face faţă noilor aranjamente şi pentru a le stoarce banii sau a le smulge consimţământul de răscumpărare benevolă… se foloseau vergile.” (9) Astfel, proprietarii au stors de la ţărani preţuri apreciate de Ion Pelivan ca fiind de trei-patru ori mai mari pentru terenurile expropriate decât le permitea legea. Zaşciuk era însă de altă părere: „Ţăranul român plăteşte aproape totdeauna de cinci ori mai mult decât este dator să plătească.” (10)

De asemenea, prin reformă a fost păstrată posesiunea comună a ţăranilor (obşcina sau mir), deoarece, dată fiind dispariţia (pe hârtie) a puterii moşierilor asupra ţăranilor, se credea că pentru conducerea ţărănimii trebuia să fie creată o nouă mână forte. Obşcina ca organizaţie a fost socotită comodă pentru a primi investigaţii şi a se supune presiunilor din partea guvernului şi a aparatului poliţienesc. Dar această măsură a făcut să întârzie evoluţia normală a economiei agrare ţărăneşti, reţinându-i unele particularităţi învechite. Ca urmare, situaţia materială a ţărănimii nu s-a îndreptat, iar unii statisticieni ruşi renumiţi, ca Ianson, s-au străduit să dovedească că ţărănimea trăia în timpul iobăgiei mai bine din punct de vedere material decât după desfiinţarea ei. Dar nici nobilimea nu a prosperat, neputându-se adapta la noile forme de economie, la munca salariată liberă în locul celei gratuite a iobagilor ruşi. Nobilimea a început să piardă pământul, care trecea în mâinile comercianţilor şi ale păturii ţărăneşti mai înstărite. Nobilimea rusă mergea necontenit spre ruinare. Totodată, în Rusia a început să ia amploare spiritul revoluţionar, având principala revendicare în transformarea Rusiei într-o monarhie constituţională şi democratică, având un parlament de tip occidental.

Aşadar, situaţia ţărănimii basarabene a rămas tot grea şi după legea agrară din 1869. În acelaşi an, ţăranii trimiteau o delegaţie la Tighina, unde era aşteptat ţarul Alexandru II, dar în cele din urmă acesta nu a mai venit. Atunci ei au trimis, la 20 septembrie 1869, o petiţie guvernatorului general de la Odesa, arătând că moşierii îi asupreau prin stoarcerea de dări, dijme, plata pentru pământ, zilele de muncă etc., încât ei sufereau ca şi iobagii din trecut. „Excelenţă, se spunea în continuare, daţi atenţie lacrimilor care se varsă şi noaptea şi ziua, eliberaţi-ne de dări moşierilor, daţi-ne loturi pentru a plăti statului şi nu moşierilor, care se călăuzesc de arbitrariul lor.” Petiţia era semnată de reprezentanţii a 134 de sate. (11) Alte petiţii asemănătoare au fost trimise de reprezentanţii a 16 sate, apoi ai altor 15 etc., şi abia atunci s-au luat unele măsuri de îmbunătăţire a situaţiei. (12)

Pe ansamblu, sărăcia şi neajunsurile continuau să domine viaţa satului basarabean. Vizitând provincia, Mihailovski-Danilevski spunea că nu a întâlnit niciun sat în drumul său, „pentru că nu se poate de o asemenea numire câtorva colibe sărace, care ici şi colo erau aşezate de-a lungul drumurilor.” (13) Iar perspectivele oglindite în zvonurile care bântuiau provincia erau şi mai negre. Dar ele erau astfel văzute de Batiuşkov: „De la 1812 s-au răspândit prin Basarabia o mulţime de trădători moldo-vlahi, care răspândesc vorba precum că întregul norod din ţară, care plăteşte dări pe cap către stat, va fi dat în robie proprietarilor, precum sunt ţăranii din Rusia.” (14)

În orice caz, situaţia le dădea dreptul acestor „trădători moldo-vlahi” (formulă care în fapt desemnează pe toţi locuitorii autohtoni ai Basarabiei) să se aştepte la aşa ceva. Efectele reformei agrare au fost în acest sens mai mult decât convingătoare. În preajma primului război mondial, pământul Basarabiei aparţinea în proporţie de numai 56,5% micii proprietăţi, deţinând suprafeţe mai mici de 100 ha, restul aparţinând marii proprietăţi (35,3%) şi statului (8,2%). (15)

Aceasta era situaţia ţărănimii basarabene la sfârşitul perioadei de care ne ocupăm. Dacă adăugăm la aceasta cele 166 de întreprinderi industriale care dispuneau la un moment dat de 5.900 de lucrători, dar care în timpul primului război mondial vor fi aproape toate închise, (16) avem imaginea întregii pături de jos a populaţiei regiunii. Şi credem că au putut fi înţelese toate aspectele oprimării masei poporului, care pot explica cu uşurinţă cauzele înapoierii economice şi sociale a Basarabiei, înapoiere atât de vizibilă la începutul secolului al XX-lea.

 

Vezi şi...

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici...

 

Note:
1    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 46.
2    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 218.
3    Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 456.
4    Ibidem.
5   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 12/1991, p. 67.
6    Ion Nistor, op. cit., p. 219.
7    Ibidem.
8    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 152.
9    Ion G. Pelivan, op. cit., p. 47.
10  Ion Nistor, op. cit., p. 221.
11  Alexandru Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 107.
12  Ibidem.
13  Leon Kasso, Rusia şi bazinul dunărean, Iaşi, 1940, p. 281.
14  Zamfir Arbore, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, p. 94.
15 Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice. Înfăpturi româneşti, Chişinău, 1942, p. 32.
16  Ibidem.

 


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta principatelor româneşti pe timpul domniei lui Mihai Viteazul, 1600
Harta principatelor româneşti pe timpul domniei lui Mihai Viteazul, 1600
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md