Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Cultura bisericească în Basarabia Ţaristă (1812 - 1918)

 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie


Dar care a fost rolul bisericii româneşti în păstrarea fiinţei etnice a locuitorilor Basarabiei? Iată cum răspundea la această întrebare istoricul bisericii basarabene, protoiereul Ioan Stoicov: „Când se vorbeşte de biserica românească, se vorbeşte de neamul românesc, pentru că biserica la noi a fost în strânsă legătură cu neamul. Bucuriile neamului, după câte o biruinţă a voievozilor asupra păgânilor şi nesăţioşilor vecini se cântau între zidurile bisericilor noi, cu glasurile duhovniceşti, şi poporul în frunte cu preoţii lor mulţumeau lui Dumnezeu, iar când se abătea vreo furtună de vifor mare, năvălirile puternice ale barbarilor asupra hotarelor noastre, toţi strămoşii îşi îndreptau nădejdea lor spre «Domnul cel tare în război» şi în calea pribegiei ei purcedeau laolaltă cu aceiaşi duhovniceşti părinţi ai lor ca să le întărească inimile şi braţele cu sfintele cuvinte din cărţi şi porunci dumnezeieşti.” (1)

E cunoscută însemnătatea bisericii în viaţa poporului nostru, confirma publicistul ardelean Ion Mateiu, refugiat la Chişinău spre sfârşitul primului război mondial. Ea n-a fost numai păstrătoarea credinţei strămoşeşti, ci şi mângâietoarea caldă în suferinţele ce le-am îndurat de-a lungul veacurilor şi povăţuitoarea înţeleaptă pe cărările vieţii noastre istorice…

Prin ea ne-am apărat până în ziua de azi limba şi naţionalitatea împotriva duşmanilor. Dacă poporul românesc a fost în stare să trăiască neîntrerupt de două mii de ani fără a fi nimicit, vrednicia este a bisericii, care ne-a fost totdeauna scut şi acoperământ nebiruit. Fără biserică sau cu o biserică înstrăinată, neamul nostru e osândit să piară.” (2)

Limba română era la fel de strâns legată de biserică, cu ajutorul căreia s-a conservat. O spunea foarte clar şi marele poet basarabean Alexei Mateevici, preot totodată, în capodopera sa şi a Basarabiei, Limba noastră:

                                    „Limba noastră-i o comoară
                                    În adâncuri înfundată,

dar, în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură,

                                    „Limba noastră-i vechi izvoade,
                                    Povestiri din alte vremuri.
” (3)

Limba noastră e biserica noastră şi e istoria noastră!

Mitropolitul Chişinăului şi Hotinului Gavriil Bănulescu-Bodoni
Mitropolitul Chişinăului şi Hotinului Gavriil Bănulescu-Bodoni

Primul lider religios a fost în Basarabia anexată ardeleanul de origine Gavriil Bănulescu-Bodoni, o personalitate de prim rang în viaţa provinciei din acea perioadă. El era practic întâia persoană a Basarabiei, sau, cum spunea Kasso, „singurul om al provinciei care avea o autoritate morală”, (4) şi tocmai de aceea pentru el ţarul Alexandru I avea un respect special şi deplină încredere.

Printre marile sale realizări a fost şi deschiderea în 1813 la Chişinău a unei tipografii pentru editarea cărţilor bisericeşti necesare în întreaga regiune. Această „tipografie eparhială moldovenească” a avut o importanţă covârşitoare în răspândirea cărţilor religioase atât în Basarabia, cât şi peste Nistru, şi chiar peste Prut, practic în toate zonele unde a existat dintotdeauna o numeroasă populaţie românească. Activitatea tipografiei eparhiale a fost foarte rodnică, în special în primii ei ani, numai între 1813-1821 tipărindu-se în jur de 20.000 de exemplare de cărţi în limba română. (5) Aici au apărut în româneşte Catehismul, Molitvelnicul, Psaltirea, Mineul, toate traduse din limba rusă sub îngrijirea mitropolitului Gavriil însuşi. Iar în 1817, anul când s-a început zidirea bisericii catedrale din Chişinău (care va fi terminată în 1836), în tipografia românească apărea Noul Testament. Mai târziu vor apărea cărţi „despre datoriile preoţilor”, adică Bucoavne, precum şi Triodul, Evanghelierul, Nomocanonul, Antologia, Octoihul etc. Unele dintre ele au fost foarte des reeditate, ajungându-se până la 13 ediţii. (6)

În 1819 era tipărită la Petersburg chiar o Biblie în limba română. Ea a fost copiată după Biblia de la Bucureşti a lui Şerban Cantacuzino din 1688, şi s-a bucurat de o mare răspândire în Basarabia, ajungând extrem de populară şi de căutată şi în Moldova din dreapta Prutului.

Mitropolitul Gavriil a avut o activitate foarte fructuoasă şi în domeniul învăţământului bisericesc. Primele şcoli româneşti de după 1812 au apărut tot cu ajutorul bisericii. În 1813 a fost deschis la Chişinău Seminarul teologic, în 1816 pe lângă Seminar a apărut şi un pension, iar apoi au fost deschise şcoli parohiale la Chişinău, Bălţi, Ismail, Hotin şi Tighina. După cum spunea şi Onisifor Ghibu, „într-o vreme, în care la Iaşi seminarul românesc tânjeşte în mod deplorabil, iar cultura greacă se bucură de o nouă înflorire, la Chişinău, mitropolitul, ardelean de origine, Gavriil Bănulescu-Bodoni, deschide în anul 1813 în condiţii incomparabil superioare un Seminar, care în timp de şase ani de zile ajunge la o organizare deplină, prin înfiinţarea succesivă a claselor: pregătitoare, gramatica, sintaxa, poezia, retorica, infima, filosofia şi teologia.” (7) Cărţile necesare elevilor au fost aduse din Transilvania, de la Blaj, dintre cele tipărite de marele Gheorghe Şincai.

Reprezentând cea mai înaltă autoritate morală a provinciei, ar fi fost normal să se dea întotdeauna ascultare glasului mitropolitului, care era cel mai bun cunoscător al situaţiei locale. Dar n-a fost întotdeauna aşa. De exemplu, în 1813 Gavriil cerea să fie numit guvernator al Basarabiei boierul moldovean Ilie Catargiu, fapt despre care cercetătorul rus Jmakin avea să spună: „Guvernul rus din nefericire n-a ţinut deloc seamă de recomandarea făcută de un om încercat – mitropolitul Chişinăului, şi prin aceasta şi-a făcut rău şi lui, şi provinciei basarabene.” (8)

Până la moartea sa timpurie din 1821, mitropolitul român a organizat toate instituţiile bisericeşti ale provinciei, păstrându-le caracterul românesc, şi a luptat şi a susţinut cauza moldovenească şi autonomia Basarabiei, în limitele impuse de stăpânirea rusească.

Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a murit la 30 martie 1821, fiind înmormântat cu mare jale la mânăstirea Căpriana. Pe mormântul său a fost pusă următoarea inscripţie: „Numele lui va trăi între neamuri, înţelepciunea sa o vor recunoaşte-o oamenii şi lauda lui o va mărturisi-o biserica.” (9)

Iată cum îl caracterizează pe Gavriil istoricul Popovschi: „Credem că faptele ne îndreptăţesc să spunem că această problemă a patriotismului se pune greşit cu privire la întâiul arhipăstor al Basarabiei. Mitropolitul Gavriil n-a fost patriot în înţelesul obişnuit al acestui cuvânt; conceptul de cultură a neamului, de conştiinţă naţională nu exista pentru el. E adevărat, în dispoziţiunile sale Gavriil repeta, nu o dată, unele măsuri luate încă în trecut de domnitorii români; de asemenea, se ridică de multe ori în apărarea poporului moldovenesc din Basarabia, precum şi a vechilor lui datini. Dar tot el stăruia să îndeplinească poruncile stăpânirii ruse cu cea mai mare stricteţe şi nu sta la îndoială să scoată din slujbă, chiar din propria-i iniţiativă, elementele locale băştinaşe, înlocuindu-le cu altele străine, care păreau a fi mai potrivite pentru atingerea scopului principal: introducerea vieţii eparhiale din Rusia. Pe de altă parte, apărarea locuitorilor moldoveni era în spiritul şi vederile politicei de atunci a guvernului ţarist faţă de Basarabia. E cunoscut rolul, cu totul neînsemnat, al limbii moldoveneşti în programul Seminarului de pe vremea lui Gavriil. Binele naţional pentru el se reducea la condiţiunile exterioare ale vieţii poporului, şi odată ce imperiul puternic al ţarului asigura popoarelor ce-i erau supuse o viaţă mai liniştită, Gavriil dorea, cu toată sinceritatea, să aducă sub sceptrul ţarului tot neamul românesc.” (10)

A urmat în scaun Dimitrie Sulima, despre care marele istoric Ion Nistor scria: „Noul arhipăstor al Basarabiei, deşi rus de felul său, n-a încercat să despoaie biserica basarabeană de străvechiul ei caracter moldovenesc şi nici nu s-a abătut de la calea bătătorită de marele său înaintaş.” (11)

Sub oblăduirea lui au continuat să apară numeroase cărţi bisericeşti. În 1835, la insistenţele sale, dicasteria duhovnicească din Chişinău a fost transformată în consistoriu bisericesc, având atribuţii administrative, judecătoreşti şi de control. Controlul se referea mai ales la actele stării civile, preoţii îndeplinind în Basarabia şi funcţia de ofiţeri ai stării civile. Erau de asemenea desfiinţate vechile protopopiate moldoveneşti, eparhia împărţindu-se în opt protoierii sau decanate, având în frunte câte un protopop sau blagocin. Dimitrie a scris chiar şi nişte „Instrucţiuni pentru blagocini”, arătând drepturile şi îndatoririle acestora.

În 1837 au fost desprinse de arhidieceza basarabeană ţinuturile româneşti de peste Nistru, fiind cuprinse în noua arhidieceză a Odesei şi Hersonului. Prin aceasta s-a dat o grea lovitură românilor transnistrieni, care şi-au pierdut astfel legăturile seculare bisericeşti cu românii basarabeni şi au fost expuşi direct la rusificarea prin biserică.

Dimitrie Sulima a murit la 4 august 1844, fiind înmormântat în biserica soborului (catedrala) din Chişinău, terminată în 1836, în timpul arhipăstoriei sale.

Urmaşul său, Irinarh Popov, îndeplinise anterior misiuni îndelungate în Italia şi Grecia, însuşindu-şi multe elemente din cultura acestor ţări. În Basarabia, el petrecea cu predilecţie la vechea mânăstire Hârjauca, de unde a fost mutat la 17 martie 1858 ca arhiepiscop al Cameniţei.

Irinarh a fost un apărător călduros al drepturilor locuitorilor români. De exemplu, el ordona de „a obliga pe părintele Muranevici să dea explicaţii catihetice în limba moldovenească, dacă parohienii lui nu înţeleg pe cea rusească.” Tot el scria oberprocurorului Sinodului rus: „Majoritatea populaţiei (Basarabiei) sunt moldoveni, pentru care serviciul divin se face în limba moldovenească şi astfel absolvenţii seminariilor mai îndepărtate nu pot fi întrebuinţaţi aici cu folos, din cauză că ei nu cunosc limba moldovenească.” (12)

După plecarea lui a început cu adevărat greul şi pentru biserica basarabeană. Culmea asaltului rusesc a fost dată în anii 1871-1882, când în fruntea bisericii din Basarabia a fost adus episcopul (avansat apoi ca arhiepiscop) Pavel Lebedev. Pentru activitatea sa aici, majoritatea ruşilor n-aveau decât cuvinte de laudă, precum Batiuşkov: „Activitatea sa a fost foarte utilă pentru provincia Basarabiei după tratatul de la Berlin (1878), prin care a revenit la Imperiul rus acea parte a Basarabiei de unde pătrundea între noi românizarea; ea (activitatea) a fost indiscutabil utilă nu numai Departamentului sinodal, ci la fel şi «părţii laice şcolaro-pedagogică» a provinciei.” E clar, nu? Sau cum ne lămurea scriitorul Zozulinov, că Pavel a fost „cel mai bun propagator al limbii şi spiritului rusesc în viaţa clerului şi forţa cea mai puternică pentru rusificarea provinciei.” (13) Din cauză că preoţii nu ştiau ruseşte, Pavel a închis nu mai puţin decât 336 de biserici de la sate. (14) Cu aceeaşi râvnă a combătut şi „schisma lipoveană” din zona Ismailului, luptând cu ardoare împotriva „vechii ortodoxii.”

Dar faptul că Pavel a trecut la arderea cărţilor româneşti era criticat şi de unii scriitori ruşi, precum Durnovo, care îl caracteriza ca un „act de vandalism grosolan şi fără pereche.” (15) Iar despre scoaterea din funcţie a vechilor preoţi români, Ion Nistor relata: „Călugări şi preoţi octogenari, gârboviţi în slujba altarului dumnezeiesc, propovăduitori ai dragostei şi bunei înţelegeri între oameni, erau izgoniţi ca nişte slugi rele şi necredincioase de la altarul Dumnezeului părinţilor noştri, pentru că nu înţelegeau să-l proslăvească în altă limbă, decât în cea strămoşească, plăcută lui Dumnezeu şi îngerilor din cer.” (16)

Iată cum îl caacteriza pe Pavel Lebedev acelaşi Nicolae Popovschi: „E lucru cert că arhiepiscopul Pavel a fost un agent credincios al stăpânirii ţariste şi-n privinţa aceasta, el, în fond, nu se deosebea prea mult de înaintaşii săi – Antonie, Irinarh şi chiar de mitropolitul Gavriil: cu toţii au fost arhipăstori devotaţi Rusiei, căreia i-au slujit cu credinţă, fără nicio şovăire. Deosebirea însă era aceea, că pe când la unii (Gavriil) acest devotament rămânea într-o formă vagă, într-un spirit nebulos-romantic, specific epocii de atunci, iar la alţii (Irinarh) se manifesta printr-un îngust program practic, la Pavel, mulţumită împrejurărilor timpului, acest devotament a ajuns să ia forma unei întregi concepţii politico-sociale cu temeinice baze ideologice, care atingeau în cuprinsul lor chiar şi raporturile internaţionale…

Astfel că, între arhiepiscopul Pavel şi predecesorii săi aflăm o singură deosebire: aceea că el proceda cu mai multă energie, mai hotărât şi mai consecvent. Şi acest fapt se datoreşte, în primul rând, timpului său, care cerea tuturor o voinţă tare şi o atitudine militantă, însă nu mai puţin el se datoreşte şi însuşirilor lui personale: un temperament de luptător aprig şi de înfocat patriot rus. De aici şi renumele lui de cel mai crud împilator al moldovenilor basarabeni, – pe când alţi chiriarhi, tot atât de rusificatori, au rămas cu renumele de arhipăstori blânzi, unii chiar cu aureola nemeritată de patrioţi români.” (17)

Situaţia s-a mai ameliorat abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. După 1900, sub Iakov Peatniţki, au apărut deja broşuri şi cărţi religioase în limba română, inclusiv o ediţie a operei monumentale „Vieţile sfinţilor”. În octombrie 1900, în răspunsul său la memoriul episcopului, Sfântul Sinod încuviinţa să se editeze la Chişinău şi broşuri cu conţinut religios şi moral „în limba moldovenească cu litere chirilice, paralel cu textul rusesc, ba şi fără el, după ce mai întâi manuscriptele vor fi înaintate spre cercetare cenzorilor.” (18) Drept cenzori au fost numiţi profesorul de seminar Constantin Popovici şi preotul Mihail Ceacâr.

Noi paşi s-au făcut în vremea episcopului Vladimir Simkevici, care a luat chiar hotărârea de a-i scoate pe moldoveni din „întunericul şi umbra neştiinţei.” Ca urmare, el a învăţat limba română şi a reintrodus, după o îndelungată absenţă, studiul ei în Seminarul din Chişinău, plătind pe profesorii acestei discipline din propriul său buzunar. El obţinu aprobarea Sfântului Sinod pentru a tipări cărţi liturgice şi rituale în româneşte, spunând: „Dorinţa clerului de a-şi avea tipografia sa este şi dorinţa mea; mă voi bucura din tot sufletul când voi vedea îndeplinită această dorinţă.” El mai arăta că slujba bisericească trebuia făcută fiecărui popor în limba sa maternă, şi nu ca la catolici, unde se face numai în latină. După deschiderea tipografiei, Vladimir îşi exprima următoarea speranţă: „Cărţile ce se vor tipări în această tiparniţă să se răspândească cât mai repede în popor, doar s-ar mai risipi întunericul cel mare, în care zac moldovenii.” (19)

Nici această fericire n-a ţinut mult, căci în Basarabia a fost trimis episcopul Serafim, în realitate Leonida Ciceagov, fost ofiţer în armata rusă şi strănepotul amiralului de la 1812. Despre acesta, Durnovo îi scria lui Pavel Gore: „Preasfinţitul Serafim este un nemernic în adevăratul sens al cuvântului şi un vrăjmaş al neamului românesc; el l-a doborât pe episcopul Vladimir.” De altfel, Serafim spunea că: „Basarabia şi poporul moldovenesc sunt pământ şi populaţie de guvernământ rusesc. De aceea trebuie să urmărească scopurile statului şi unificarea popoarelor prin limba rusească.” De aceea, nu este de mirare că o ţărancă basarabeancă îi spunea acestuia: „Dumnezeu care hrăneşte păsările se va ocupa şi de noi; sfinţia voastră a uitat însă că pe lângă trup noi mai avem şi suflet.” (20)

Părerea lui despre români reiese clar dintr-un raport al său înaintat către Sinod în 1910: „Partidul românofililor din Basarabia este compus numai din 15-20 preoţi, dar spre părere de rău, din cei mai talentaţi, puternici, muncitori, cu influenţă în eparhie. Lupt contra partidului separatist, care tinde să înveţe pe moldoveni limba cultă românească. Românofilismul în Basarabia are oarecare putere, precum şi bază. El provine din conştiinţa preoţilor că poporul nu ştie limba rusească; şcolile au dat un procent neînsemnat de ştiitori de carte rusească; masa mare a poporului nu înţelege limba rusească bisericească, de aceea când slujba se făcea pe slavoneşte, românii stăteau în biserică neînţelegând şi apoi au început să se dezveţe să meargă la biserică şi în sfârşit s-au oprit cu totul în dezvoltarea religioasă, au început să cadă în vicii şi superstiţii.” (21)

Aşa era, după cum remarca în 1913 şi doctorul Kaţovski: „Cât priveşte analfabetismul şi lipsa de cultură a masei populare – aceste condiţii au o influenţă imensă asupra ivirii diferitelor epidemii psiho-religioase. Basarabia, după cât se ştie, nu se poate lăuda cu abundenţa de şcoli. În sfârşit, aş fi vrut să atrag atenţie încă asupra unei condiţii importante care a uşurat ivirea inochentismului – rusificarea energică a clerului. Foarte deseori se dau parohii persoanelor care nu ştiu deloc limba română. Masa poporului, lipsită de legătura sufletească cu preotul, în mod natural se duce acolo unde-şi poate găsi această legătură şi cade sub influenţa lui Inochentie, Theodosie, Gherasim.” (22)

Iată cum îl descria Nicolae Popovschi pe Serafim: „În toate manifestările sale, Serafim a fost un aprig centralist, un patriot rus înflăcărat şi un luptător neîmpăcat contra «păgânismului nou, care stăruie să surpe ortodoxismul»… Serafim – nu vom tăgădui – era un om capabil, poate chiar şi sincer în aspiraţiunile lui, însă cu toate aptitudinile şi sinceritatea lui, nu era în stare să privească destinele statului în perspectivă istorică, nu pricepea idealurile înalte ale bisericii lui Christos, şi cu toate cuvântările lui, rostite cu mult avânt şi pline de idei frumoase, totuşi, în realitate, el n-a trecut în năzuinţele şi activitatea lui mai departe de tendinţele şi scopurile patrioţilor din «Asociaţia adevăraţilor ruşi».” (23)

Întotdeauna biserica românească s-a preocupat de înălţarea prin cultură a poporului. În Basarabia, nenumărate şcoli funcţionau pe lângă biserici. În continuare selectăm la întâmplare câteva mărturii despre ce a însemnat biserica pentru şcoala românească, asigurând cititorul că situaţia era aceeaşi în întreaga regiune. N. Ciachir spunea: „Părintele Zaharia, voind să scoată pe parohienii săi din întunericul ignoranţei la lumina cărţii şi a-i îndruma pe calea deşteptăciunii, fără vreun imbold din partea cuiva, a deschis în casa sa proprie şcoala începătoare. Fiind inspirat numai din dragoste către aproapele, el întotdeauna găsea timp, pe lângă ocupaţiunea sa directă de păstor şi cea de bun gospodar, pentru ca să-i înveţe pe doritorii de carte fără vreo recompensă materială.” În analele parohiei Chipercenii de Jos se putea citi: „În Chipercenii de Jos, de mult timp există şcoală primară bisericească, pentru a învăţa carte pe copiii sătenilor cu concursul clerului local. Oamenii mai bătrâni ai satului toţi ştiu carte, ştiu să citească şi cu greu scriu moldoveneşte.” Despre un preot din judeţul Hotin se comunica precum că acesta, prezentându-se la parohie „în unul din cele mai ignorante sate”, primul lucru pe care îl făcu a fost deschiderea unei şcoli, în casa sa proprie şi cu mijloace proprii. Şi în analele parohiale şi bisericeşti din judeţul Tighina se confirma la fel faptul că clerul parohiei cutare chiar de la începutul existenţei respectivei parohii a avut grijă de a organiza o casă de rugăciuni şi odată cu aceasta o şcoală pentru a învăţa pe copii carte şi rugăciuni. În „Notiţele unui preot de la ţară” se arăta că în Basarabia în primul timp de după răpirea ei de către Rusia, „dascălii” fiind primiţi şi tocmiţi ca nişte oameni cu carte, erau obligaţi totodată să desfăşoare şi o muncă pedagogică, învăţând pe copii Bucoavna, citirea Psaltirei şi terminând cu cântarea diferitelor versuri de compunere proprie, dedicate pentru zile mai însemnate şi zile de sărbătoare.

Iar o circulară a Ministerului instrucţiunii publice a imperiului din 1884 specifica: „Clerul de la prima înjghebare a statului rus, s-a pus în capul răspândirii instrucţiei în popor… până la începutul anilor 1860, clericii au fost aproape unicii învăţători în şcolile primare şi nu numai că învăţau copiii, dar şi susţineau şcolile cu mijloacele lor modeste.” (24)

Într-adevăr, în deceniul al şaptelea s-au deschis şi în Basarabia şcoli dieceziene susţinute de stat, dar în ele limba de predare era exclusiv cea rusească. Prima şcoală dieceziană de acest tip a fost deschisă în 1862 la Chişinău, pentru fiii preoţilor şi viitoarele soţii de preoţi. Altă şcoală dieceziană s-a deschis în 1868 la Bălţi, fiind transferată în 1872 la Ediniţa. A treia s-a înfiinţat în 1879 la Ismail, în locul fostei şcoli româneşti.

În 1837 se aplica şi în eparhia Chişinăului regulamentul învăţământului primar, clerul din parohii fiind chemat „să înveţe poporul carte”, printr-un ukaz special al Sinodului. (25) Se cerea deschiderea şcolilor de băieţi pe lângă mânăstirile de călugări şi a şcolilor de fete pe lângă mânăstirile de maici. Iar prin ukazul sinodal din 1852, şi arhiereii erau obligaţi să aducă la fiecare doi ani la cunoştinţă Sinodului programele acestor şcoli pentru a fi referite apoi ţarului. Dar deşi şcoala devenea exclusiv rusească, clerul şi elevii continuau să nu cunoască această limbă. În 1887 ruşii descopereau că „în comuna Călăraşi, judeţul Soroca… preotul bătrân deloc nu vorbeşte limba rusă.” În biserica comunei Cioreşti, dintre cărţile bisericeşti în limba slavonă a căror deţinere şi utilizare era obligatorie, exista numai un liturghier, celelalte cărţi fiind în „limba moldovenească.” Arhiepiscopul Pavel Lebedev constata că „mânăstirile sunt pline cu clerici de origine moldovenească. Mulţi dintre ei sunt făcuţi preoţi, neştiind nici ruseşte, nici slavoneşte. Aceasta este pricina pentru care, afară de mânăstirea Hârbovăţ, unde slujba se făcea şi în româneşte şi în slavoneşte, în celelalte ea se făcea (numai) în româneşte.” (26)

La rândul său, arhiepiscopul Serghei Lapidevski a fost nevoit să asculte în bisericile din Prăjina, Nisporeni şi Malcoci slujbe în limba română. Iar actele parohiale erau tipărite aici în româneşte şi nu în ruseşte. El constata: „Preotul din Şipoteni nu ştie nicio vorbă rusească.” De asemenea, în comuna Bălăureşti „s-a vorbit despre necesitatea învăţământului (rusesc), dar locuitorii au rămas reci la această propunere. Preotul nu ştia ruseşte.” Iar în comuna Bărboeni „înfiinţarea şcolii (ruseşti) parohienii au respins-o, din lipsă de mijloace. Preotul nu ştie ruseşte.” (27)

Şi aceasta după ce la 1845 existaseră 326 de şcoli primare bisericeşti în Basarabia. Dar în 1858 un număr de şcoli au fost scoase de sub administrarea preoţimii, fiind înfiinţate şi îngrijite de către stat, primind noul titlu de şcoli primare ministeriale. Pe lângă acestea, în 1869 au apărut şi şcoli ale zemstvelor. (28) Ca urmare, deja în 1855 mai funcţionau doar 27 de şcoli bisericeşti. (29)

În ciuda prevederilor stricte cu privire la rusificare, situaţia nu se modifica. În 1867, inspectând Basarabia, procurorul suprem al Sinodului rus, contele Tolstoi, a descoperit la rândul său că „în multe biserici… oficierea se face în româneşte, şi în şcolile (religioase) învăţământul se face în româneşte.” (30)

Din 1884, Sinodul condus de oberprocurorul Pobedonosţev a început o activitate intensivă printr-un sistem întreg de măsuri care aveau drept scop să acopere tot teritoriul imperiului cu o reţea de şcoli bisericeşti. Tot atunci, la Chişinău apărea un Consiliu eparhial şcolar, cu membri Parhomovici, Ghepeţki, Ganiţki, Saharnov şi Lozanovski, profesori seminariali. Ca urmare, deja în acel an erau 25 de şcoli bisericeşti parohiale. (31)

Congresul eparhial din 1884 a hotărât: „Învăţământul în şcolile bisericeşti parohiale să fie numai în limba rusă; dar fiindcă poporul Basarabiei se compune din mai multe naţionalităţi: ruşi, ucrainieni, bulgari, moldoveni şi găgăuzi, – este necesar ca explicarea cuvintelor neînţelese să fie în limba locală.” (32) Alte congrese s-au mai ţinut în anii: 1885, 1889, 1892, 1908, 1909, 1910 etc.

În anii 1887-1888 erau 57 de şcoli parohiale. Se adăugau 15 şcoli elementare („gramotî”), al căror număr în 1897 era deja de 296. Pe lângă acestea, mai erau şi şcolile mânăstireşti. Acestea toate însă nu erau de niciun folos pentru locuitorii autohtoni şi majoritari ai Basarabiei, cum de asemenea nu îi ajutau bibliotecile bisericeşti deschise la Cahul, Chilia, Hotin, Spascoe, Caragaci, Tatar-Bunar şi Belousovca. Toate aceste instituţii erau exclusiv ruseşti. (33)

Totuşi, deschiderea acestor şcoli reprezenta un evident progres faţă de situaţia anterioară, când învăţătura nu pătrundea deloc în masa poporului. Urmările deschiderii şcolilor bisericeşti au fost surprinse astfel de Runkevici: „Trezirea poporului şi nemaipomenita până atunci dezvoltare de binefaceri au fost o vădită apariţie şi înălţare a moralei în Basarabia. Ideea religioasă, în înţelesul propriu al cuvântului, şi sentimentele poporului au început să se lumineze şi să vieţuiască; aceasta pe lângă un şir întreg de fapte pozitive ca o puternică tendinţă a poporului spre luminarea sufletului, tot astfel şi spre însăşi activitatea spirituală mărturiseşte evlavia ridicată la slujbele bisericeşti şi îndeplinirea obiceiurilor strămoşeşti şi ţinerea cu stricteţe a tradiţiilor bisericeşti, pelerinaj, şi altele.” (34)

În încheiere, să spunem câteva cuvinte despre presa bisericească românească. În 1867 foaia eparhială din Chişinău începea să apară şi în româneşte, sub îngrijirea românului Grigore Gallin, inspector al Seminarului. În articolele publicate în paginile sale, se recunoştea că „limba moldovenească se întrebuinţează în Basarabia”, că aceasta era „limba de loc”; se pomenea despre nemulţumirile ţăranilor de după 1812, care au trebuit să fie potolite de Gavriil Bănulescu-Bodoni cu „gramată de liniştire tipărită pe limba moldovenească”; de asemenea, se făcea referire la cărţi care erau „jumătate ruseşte, jumătate moldoveneşte.” (35)

Dar după patru ani aceste timide texte româneşti au fost suprimate. O nouă revistă bisericească în limba română a putut apărea abia în 1908, în vremea mai favorabilă a episcopului Vladimir. Este vorba de Luminătorul, a cărei redactare a fost încredinţată protoiereului Constantin Popovici şi ieromonahului Gurie Grosu, care va fi peste câţiva ani primul arhiepiscop şi mitropolit al Basarabiei de după Marea Unire. Vladimir binecuvânta astfel noua întreprindere: „În sfatul frăţimii Naşterii lui Christos, chem blagoslovenia lui Dumnezeu şi din suflet doresc să blagoslovească Domnul, cu roade bune, ostenelele acestora, care iau râvna de a se osteni în lucrul luminării turmei noastre. Lumina lui Christos să lumineze pe toţi.” (36)

Primul număr al Luminătorului lăuda în articolul de fond râvna şi interesul episcopului Vladimir pentru luminarea poporului în limba sa maternă. Urma poezia „Să fie lumină”, nu lipsită de conştiinţă naţională:

                                    „Din Prut şi Dnipru pân’ la mare
                                    Strămoşii noştri au purtat
                                    Această sfântă luminare –
                                    Prin ea, cu duşmani s-au luptat.

                                    Şi ce-i mai scump în omenire
                                    Şi mai bogat, mai de folos,
                                    Ei ne-au păstrat ca moştenire
                                    Pământ şi legea lui Christos.
” (37)

Însuşi episcopul Vladimir, pentru a da pildă clericilor ruşi, predica în româneşte la biserica soborului din Chişinău, „spre uimirea cucernicilor religioşi.” (38) Dar în septembrie 1908 a trebuit să plece la Rostov, părăsind pentru totdeauna Basarabia recunoscătoare.

 

Vezi şi...

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici...

 

Note:
1    Ioan Stoicov, Istoricul învăţământului primar bisericesc în Basarabia sub dominaţia rusă (1812-1917), Chişinău, 1933, p. 3.
2    Ion Mateiu, Renaşterea Basarabiei. Pagini din lupta pentru unitatea naţională, Bucureşti, 1921, p. 61-62.
3    Nicolae Popovschi, Românismul în Basarabia şi unirea, Iaşi, 1922, p. 8.
4    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 28.
5    Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 489.
6    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 228.
7    Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Cluj, 1926, p. XXVII.
8    Nicolae Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931, p. 122.
9    Ion Nistor, op. cit., p. 228.
10  Nicolae Popovschi, op. cit., p. 120-121.
11  Ion Nistor, op. cit., p. 228.
12  Ioan Stoicov, op. cit., p. 20-21.
13  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 23.
14  Ibidem, p. 24.
15  Ion Nistor, op. cit., p. 231.
16  Ibidem, p. 232.
17  Nicolae Popovschi, op. cit., p. 228, 230.
18  Ion Nistor, op. cit., p. 233.
19  Ibidem, p. 234.
20  Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 136-138.
21  Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei, Bucureşti, f.a., p. 33.
22  Ibidem, p. 36.
23  Nicolae Popovschi, op. cit., p. 471-472.
24  Ioan Stoicov, op. cit., p. 11-13.
25  Ibidem, p. 22.
26  Ibidem, p. 24.
27  Ibidem.
28  Ibidem, p. 25.
29  Ibidem, p. 30.
30  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 21.
31  Ioan Stoicov, op. cit., p. 43.
32  Ibidem, p. 44.
33  Ibidem, p. 47-48.
34  Ibidem, p. 76-77.
35  Nicolae Iorga, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, 1918, p. 31.
36  Ion Nistor, op. cit., p. 235.
37  Ibidem.
38  Ibidem.

 


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta principatelor româneşti, 1856-1859
Harta principatelor româneşti, 1856-1859
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md