Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Circulaţia cărţilor bisericeşti în Basarabia Ţaristă (1812 - 1918)

 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie


O mare importanţă pentru întărirea rezistenţei preoţeşti în faţa rusificării au constituit-o neîntreruptele legături ale elitei basarabene cu Moldova şi apoi cu România. Aceste legături derivau atât din însuşi trecutul istoric, prin care Basarabia era indestructibil legată de Moldova, cât şi din relaţiile locuitorilor de pe amândouă malurile Prutului după 1812, în ciuda tuturor opreliştilor ruseşti. Dar basarabenii găseau destule ocazii ca să îşi reîmprospăteze forţele de la izvorul rezistenţei naţionale din dreapta Prutului. Biserica a fost cea care a mijlocit toate aceste legături.

Chiar şi după trecerea a 20-30 de ani de la răpirea Basarabiei, construind sau reconstruind biserici în această provincie, autorităţile ruseşti continuau să utilizeze vechea formă şi stilul arhitectural moldovenesc. Astfel, cu greu ne-am putea da seama că biserica Mazarachi din Chişinău, sau Sfântul Nicolae din Chilia, sau Sfântul Dimitrie din Orhei, sau Sfântul Gheorghe din Chişinău, ar fi construite sau renovate în perioada stăpânirii ruseşti.

Abia de pe la 1840 a început să fie importat, mai ales cu ocazia construirii de biserici la oraşe, un tip de clădire de stil ruso-bizantin. Acesta însă nu diferea în mod izbitor faţă de stilul autohton. Iar noile biserici nu formau în niciun caz o categorie aparte, fiind frecventate tot de locuitorii autohtoni majoritari şi preoţii utilizând tot limba română în oficierea liturghiei. Ca şi restul bisericilor Basarabiei, şi acestea au fost înzestrate de preoţi cu numeroase cărţi, icoane şi obiecte bisericeşti româneşti, care fie proveneau din alte biserici vechi, dipărute, fie erau chiar aduse din Moldova de peste Prut.

Dar, înainte de orice, preoţii basarabeni au continuat să rămână români. Generaţiile de clerici, şi în primul rând cei de la ţară, în prima jumătate a secolului al XIX-lea se serveau numai de cărţi bisericeşti româneşti, pe care le-au găsit în 1812 în bisericile lor şi pe care le-au păstrat cu multă grijă. Preoţilor le era greu să se acomodeze cu limba rusă, mai ales că mulţi dintre ei abia ştiau ceva carte şi, cum spunea arhiepiscopul Gurie, „cu greu puteau să iscălească numele şi să citească într-o Evabghelie necunoscută lor.” (1) Prin urmare, cu atât le era mai greu preoţilor să facă slujba în limba rusă, pe care credincioşii nici nu o înţelegeau.

Vizitând în 1856 regiunea de sud a Basarabiei, care prin pacea de la Paris care a urmat războiului Crimeei s-a reunit cu Moldova, poetul George Sion mărturisea că a întâlnit acolo un preot bătrân care slujea la trei sate, dar care era la fel de neatins de aripa rusificării ca în prima zi de după anexare: „Atât era de român, încât nu putu în patruzeci de ani, sub domnia ruşilor, să înveţe limba lor,” constata cu emoţie poetul. (2)

Prin urmare, câţiva ani mai târziu, cunoscutul arhiepiscop Pavel Lebedev avea toate motivele să tune şi să fulgere împotriva preoţimii basarabene. Toate călătoriile sale de documentare prin regiune se soldau cu aceleaşi rezultate descurajante. Mergând la Ialoveni, trebuia să constate că preotul acelui sat era „neştiutor al limbii ruse, moldovean”; la Căinari descoperea că „nimeni din clerici nu ştie ruseşte”; la Colencăuţi, preotul, deşi era absolvent al Seminarului, „s-a sălbăticit într-atâta în parohia lui moldovenească, încât vorbeşte ruseşte rău.” Şi aşa mai departe. (3)

De aceea, Pavel dădu dispoziţie ca în toate mânăstirile Basarabiei să se introducă strana rusească. Fireşte, această decizie a fost rău primită în lumea bisericească a Basarabiei. Cât despre introducerea şcolilor bisericeşti ruseşti, însuşi arhiepiscopul consemna în 1877: „Dar aproape în toate mânăstirile, (şcolile ruseşti) au fost întâmpinate cu foarte multă reavoinţă de către fraţii cei mari, inculţi, grosolani, necunoscători ai limbii ruseşti şi duşmănoşi învăţământului rusesc.” (4)

Nu era deloc de mirare că s-a întâmplat aşa, fiindcă şi la sfârşitul perioadei stăpânirii ruseşti călugării erau aproape în exclusivitate români. Vizitând în 1919 mânăstirile Basarabiei, arhimandritul Visarion Puiu scria: „Mânăstirile sunt locuite în cea mai covârşitoare parte numai de «moldoveni», cărora mai mult dintr-un imbold de imitare decât prin porunci oficiale, li s-au schimbat puţin doar croiala hainelor şi li s-a introdus în slujbe cântarea corală cu cuvinte ruseşti, ei încă păstrând şi citirea în cântarea orientală veche, şi graiul naţional în viaţa de toate zilele.” Iar la mânăstirile de călugăriţe, acelaşi vizitator observa că „nu este absolut nicio deosebire” faţă de cele din restul teritoriului românesc, cu practicarea aceloraşi sfinte slujbe, „şi-ndeosebi cu acelaşi grai moldovenesc întru nimic alterat de fosta stăpânire rusească.” (5) De altfel, la sfârşitul primului război mondial, majoritatea stareţilor mânăstirilor erau români. Din 20 de mânăstiri existente atunci, numai şase aveau şi stareţi nemoldoveni. (6)

Prin intermediul cărţilor bisericeşti, limba română s-a păstrat şi în noile biserici construite sub stăpânirea ruşilor. Mai mult, ea era folosită şi în punerea inscripţiilor de pe pietrele de mormânt din jurul acestor biserici. Relevant este în acest sens cazul cimitirului „Malina” din Chişinău. Acolo, în cimitirul ortodox, existau peste o sută de pietre de mormânt scrise în româneşte în perioada anilor 1820-1878, amintind de persoane cu diferite ocupaţii şi de stări sociale diferenţiate. Unele inscripţii erau redactate într-o formă aleasă, existând chiar şi epitafuri în versuri. Dar cel mai interesant este faptul că aceste inscripţii româneşti nu acopereau doar mormintele unor români. Ele erau utilizate şi de numeroşi străini, mai ales ruşi, bulgari şi greci, ortodocşi şi ei ca şi românii. În sfârşit, demn de remarcat este faptul că unele dintre aceste epitafuri româneşti erau scrise chiar cu litere latine. (7)

Printre familiile nobile româneşti din Basarabia care îşi puneau inscripţii funerare în limba lor, iar unele chiar cu alfabet latin, până la 1917, se numără boierii patrioţi Ralli, Stamati, Costin, Suruceanu, Cazimir, Donici, Răşcanu, Catargiu etc., unii dintre ei rugând ca la înmormântarea lor să se cânte numai în româneşte. Spre sfârşitul perioadei, unii boieri îşi creau biblioteci celebre, precum cunoscutul iubitor de cultură I.C. Suruceanu sau patriotul Pavel Gore, unde erau ţinute la loc de cinste preţioase cărţi româneşti, atât laice cât şi bisericeşti.

Rezerva de cărţi a Basarabiei era încontinuu împrospătată de ajutorul cultural dat de ceilalţi români. Astfel, între anii 1829-1832 s-a stabilit la Chişinău fostul mitropolit al Ungro-Vlahiei (Muntenia), Grigorie IV. Constatând setea de cultură a Basarabiei, el îi scria de acolo mitropolitului de la Bucureşti, Neofit, cerându-i numeroase cărţi „spre folosul sufletesc” al basarabenilor, lipsiţi de „ştiinţa bisericească, mai vărtos cei ce nu înţăleg limba rusească.” De asemenea, şi arhiepiscopul Basarabiei, Dimitrie Sulima, cerea pentru acelaşi lucru aprobarea ministrului de finanţe al imperiului, cărţile fiind cerute „pentru bisericile moldoveneşti şi mânăstirile din Basarabia şi mai ales pentru biblioteca Seminarului.” Cererea fiind aprobată, un masiv transport de cărţi a trecut Prutul, astfel că ele au putut fi împrăştiate „în tot cuprinsul Basarabiei.” (9)

Dar nu întotdeauna autorităţile ruseşti se arătau la fel de primitoare când era vorba de cărţi româneşti. În 1823, soţia unui căminar din Moldova, Zoiţa Paleolog, nu a putut trece peste graniţă în Basarabia decât cu 15 din cele 24 de cărţi pe care dorea să le ducă acolo, obţinând cu greu o aprobare şi pentru atât. (10)

Existau numeroase procedee prin care se puteau introduce cărţi în Basarabia, astfel încât nimeni care avea cât de cât o legătură cu această regiune nu uita să trimită acolo şi asemenea obiecte de preţ. De pildă, când în Principatele Unite, Cuza a început reformele de împroprietărire (1860), numeroşi monahi de la mânăstirea Neamţului din Moldova au trecut în Basarabia, fondând acolo mânăstirea Noul Neamţ. Primii au fost Andronic Popovici, Teofan Cristea etc., dar până la 1864 numărul lor se va ridica la aproape 50. Or, este neîndoielnic că pentru fondarea unei noi mânăstiri era nevoie şi de cărţi bisericeşti, pe care cu siguranţă le-au adus cu ei din Moldova. (11)

Pe atunci chiar şi pescarii lipoveni de la Dunăre cumpărau în România cărţi pentru conaţionalii lor.

Alt bun prilej era cu ocazia deselor procesiuni, unele anuale, care se ţineau la Suceava, de ziua Sfântului Ioan cel Nou, şi îndeosebi de la Iaşi, de ziua Sfintei Paraschiva, ale cărei moaşte erau expuse timp de câteva zile la mitropolie. Odată cu vizitele basarabenilor, ei se întorceau cu diferite obiecte de cult şi mai ales cu cărţi bisericeşti, tipărite în vechiul regat în tot decursul secolului al XIX-lea.

O zonă mai privilegiată a fost sud-vestul Basarabiei, reîncadrat în 1856 statului român. Cărţile bisericeşti româneşti au pătruns fără oprelişti în judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad în perioada 1856-1878, când Rusia a reîncorporat teritoriul respectiv. În noiembrie 1874 autorităţile române au creat la Ismail episcopatul Dunării de Jos, în frunte cu învăţatul episcop Melchisedec Ştefănescu. Din 1879 sediul acestui episcopat a trebuit să fie mutat la Galaţi.

În tot cursul secolului al XIX-lea, din toate centrele unde se tipăreau cărţi bisericeşti româneşti (Iaşi, Neamţ, Bucureşti, Râmnic, Sibiu, Buda etc.) se aduceau cărţi în Basarabia, unele dintre ele fiind folosite până la sfârşitul primului război mondial. Utilizarea lor era constatată şi în sudul Basarabiei, în fosta mitropolie a Proilavei, unde preoţii erau români, deşi unii chiriarhi erau greci, şi în judeţul nordic al Hotinului, fostă raia turcească, iniţial cu altă dependenţă bisericească decât restul Basarabiei, care ţinea în special de episcopia Huşilor.

În sfârşit, cărţile româneşti treceau în Basarabia şi prin intermediul rudelor de pe cele două maluri ale Prutului, care se vizitau reciproc şi întreţineau relaţii strânse, în ciuda graniţei care tăia Moldova în două.

În jurul preotului era închegată întreaga rezistenţă naţională a românilor încă din primii ani ai ocupaţiei ruseşti. Un caz evident în această direcţie se cunoaşte din raportul mitropolitului Gavriil către guvernatorul provinciei, prin care arăta cum locuitorii satului moldovenesc Şaba de lângă Cetatea Albă fugiseră din cauza soldaţilor ruşi şi numai în urma intervenţiei preotului, care a rămas pe loc din ordinul mitropoliei, s-au reîntors o parte dintre fugari.

Circulările mitropolitului Gavriil şi cele ale arhiepiscopului Dimitrie se făceau atât în limba rusă, cât şi în română; actele oficiale ale protopopilor din timpul lor erau redactate numai în româneşte; în parohii limba română s-a menţinut până la sfârşitul dominaţiei ruseşti, folosindu-se şi pentru o parte a slujbei bisericeşti. Iar registrele şi corespondenţa bisericească se făceau până la 1870 aproape totdeauna în româneşte.

În plus, pe lângă tipărituri, în Basarabia circulau şi manuscrise bisericeşti. De exemplu, la mânăstirea Noul Neamţ, Ştefan Ciobanu a găsit o întreagă colecţie de manuscrise ale arhimandritului Andronic, cu privire la viaţa religioasă şi călugărească din Moldova şi Basarabia între 1863-1890.

Folosirea cărţilor româneşti era înlesnită, mai ales în prima jumătate a secolului al XIX-lea, de învăţarea limbii naţionale prin şcoli. Acestea existau în Basarabia încă înainte de anexare şi se aflau de obicei alipite de mânăstiri sau biserici. Iar mitropolitul Gavriil a deschis şi tipografia eparhială, pentru care a fost adus un iscusit tipograf de la mânăstirea Neamţului, împreună cu tot materialul necesar. După deschiderea care a urmat aprobării Sinodului din 31 mai 1814, cărţile tipărite aici erau copii ale unor exemplare româneşti şi mult mai rar erau traduceri ale unor ediţii ruseşti apărute la Moscova sau Petersburg.

Astfel, continuitatea spirituală românească a fost asigurată pe toată durata stăpânirii ruseşti în Basarabia.

 

Vezi şi...

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici...

 

Note:
1   Petre Constantinescu-Iaşi, Circulaţia vechilor cărţi bisericeşti româneşti în Basarabia sub ruşi, Chişinău, 1929, p. 4.
2    Ibidem, p. 5.
3    Ibidem.
4    Ibidem, p. 6.
5    Ibidem, p. 7.
6    Ibidem, p. 6.
7    Ibidem, p. 7.
8    Ibidem, p. 11.
9    Ibidem.
10  Ibidem, p. 12.
11  Ibidem.

 


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta Etnică a Românilor din Transnistria
Harta Etnică a Românilor din Transnistria
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md