Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Învăţămîntul în Basarabia Ţaristă (1812 - 1918)

 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie


De gradul de instruire a populaţiei depindea şi rezistenţa ei în faţa rusificării. De aceea, ruşii au făcut tot ce a depins de ei pentru a suprima cu totul şcoala românească a Basarabiei. În general, guvernul rus nu agrea deloc educarea populaţiei prin şcoli, dar mai ales el nu dorea ca aceasta să se facă în limba română.

Şi aceasta cu toate că, în momentul răpirii Basarabiei, aici exista deja o tradiţie a şcolii româneşti. Deşi istoricii ruşi neagă cu îndârjire acest fapt, este un lucru absolut cert că primele şcoli în Basarabia au apărut încă pe vremea Principatului Moldovei. Erau atât şcolile care funcţionau pe lângă mânăstiri, cât şi cele deschise din iniţiativa unor domni luminaţi. Ca o dovadă a acestei afirmaţii, să arătăm că, imediat după anexare, târgoveţii români din Chişinău cereau mitropolitului Gavriil să redeschidă vechea lor şcoală moldovenească, promiţând că vor da pentru întreţinerea ei „ceva ajutor şi mai vârtos venitul cotului târgului, care mai înainte era afierosit şcolii obşteşti ce se zicea domnească aici în Chişinău.” (1) Această şcoală fusese înfiiţată la Chişinău în 1766, şi pe lângă ea mai activau din acelaşi an alte 22 de şcoli, între care şi cele de la Greceni, Lăpuşna, Orhei şi Soroca. Ca urmare, Gavriil aprobă cererea târgoveţilor, trimiţând pe „dascălul Gheorghe Popovici învăţător la copii la biserica Sfântu Prooroc Ilie”, pentru care orânduire aflăm că târgoveţii „nu puţin s-au bucurat” (decembrie 1812). (2)

Mai târziu însă, în clădirea şcolii s-a instalat Seminarul duhovnicesc. De aceea, în mai 1815 târgoveţii se plângeau mitropolitului din nou că „cu totul împotrivă li este a vedea pe fiii lor lipsiţi de hrana învăţăturii limbii moldoveneşti.” (3) Aceeaşi nerăbdare de a redeschide vechile şcoli moldoveneşti se manifesta şi în alte părţi, la Orhei, Soroca etc. Dar abia Aşezământul din 1818 prevedea „aşezarea de şcoli pentru norod”, şi în urma acestei măsuri vor putea apare primele şcoli, începând din 1819, la Hotin, Cetatea Albă şi Briceni.

La rândul său, mitropolitul Gavriil, susţinând necesitatea deschiderii Seminarului în 1813, arăta că moldovenilor le este indispensabilă pentru aceasta „limba naţională moldovenească cu scopul ca cei ce o învaţă să poată propovădui cuvântul lui Dumnezeu şi buna morală, precum şi limba latină, fiindcă din ea se trage şi se poate îmbogăţi cea naţională.” (4)

Paralel se înmulţeau şcolile parohiale şi comunale, în care rolul de dascăl era jucat de preoţi. Ei predau, bineînţeles, numai în limba română. În 1842, în întregul ţinut Iaşi nu se aflau decât doi preoţi care cunoşteau şi limba rusă. Această concluzie era trasă de rusul Mihail Sineacevski, episcopul de Iaşi, care scria totodată în raportul său: „Moldovenii preferă învăţământului primar gratuit în limba rusă, învăţământul plătit în moldoveneşte, cu practicanţi independenţi în afara şcolii.” (5)

De aceea, statul nici nu a sprijinit înfiinţarea de şcoli pentru luminarea maselor. În Basarabia, şcolile erau mai ales parohiale, cele mai numeroase fiind în deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, adică aproximativ 300. Trebuie menţionat însă că acestea nu acopereau nici pe departe nevoia de învăţătură a maselor.

Nici celelalte populaţii ale provinciei nu erau prea favorizate. Grecii de exemplu cereau ca să se admită şi limba greacă în şcolile lancasteriene. Dar cererea lor a fost respinsă de guvernator pe motivul că „proiectul înalt întărit pentru înfiinţarea şcolilor lancasteriene în Basarabia prevede că predarea trebuie să se facă numai în două limbi, rusă şi moldovenească.” (6) Iată deci că ruşii oprimau celelalte naţionalităţi ale Basarabiei în numele românilor!

Arhiepiscopul Dimitrie Sulima înfiinţase mai multe şcoli după metoda învăţământului mutual sau lancasterian (după numele pedagogului englez Lancaster, care o iniţiase). El adresă în acest scop o chemare către locuitori, arătând că ţarul, „dorind ca copiii părinţilor celor săraci, atât a moldovenilor cât şi a rosienilor şi a altor locuitori de aici, din însăşi copilărie să poată a cunoaşte pe Dumnezeu şi a împlini sfintele porunci ale lui, aşează în Chişinău şi Tighina şi pe la alte târguri a acestei oblastii şcoli, întemeindu-se pe sfânta învăţătură a lui Christos.” (7) Prima şcoală de acest fel, gratuită şi în limba română, a fost deschisă în 1822 la Chişinău, sub conducerea dascălului Hâncu, originar din Ovidiopolul de peste Nistru. În acelaşi an, el alcătuia un „Izvod pentru învăţământul mutual după sistemul de Lancaster.” Mai târziu, el avea să ajungă profesor la Seminarul duhovnicesc din Chişinău, apoi la catedra de limbă română înfiinţată la Universitatea din Petersburg, unde a fiinţat între 1848 şi 1858.

În 1824, dascălul Kuniţki deschidea o şcoală primară la Bălţi, iar în 1827 dascălul Bobeică şcoala de la Tighina. În anii ce au urmat se înfiinţară şcoli asemănătoare la Cetatea Albă, Cahul, Soroca, Orhei, la mânăstirile Dobruşa şi Hârjauca şi chiar pe la unele sate: Rezeni, Mereni, Volcineţ, Nisporeni, Hârtop etc. Toate aceste noi şcoli erau puse sub oblăduirea arhiepiscopului Basarabiei, iar în 1828 s-a înfiinţat pentru buna lor supraveghere o direcţie specială pentru şcolile primare ale provinciei.

Conform altei opinii, introducerea şcolilor lancasteriene în Basarabia s-ar fi datorat vizitei făcute de ţarul Alexandru I în 1818. În acest caz, prima ar fi fost şcoala deschisă la Bolgrad în 1820, urmată de două şcoli la Chişinău (1824), şcolile din Bălţi şi Ismail (1824), din Hotin (1827) şi Tighina (1828). Referitor la şcolile lancasteriene, arhiepiscopul Dimitrie a spus: „Şcolile acestea sunt astfel alcătuite, încât copiii foarte lesne, foarte repede, cu voie bună şi cu bucurie vor învăţa a citi, a scrie şi a număra în limba moldovenească şi în cea rusească, fiecare după cum va voi.” (8) El însuşi a tradus numeroase cărţi bisericeşti în româneşte şi a alcătuit un dicţionar ruso-moldovenesc. De asemenea, a ordonat preoţilor „că şi preoţimea moldovenească nu e scutită de îndatorirea de a se îndeletnici în parohiile ei moldoveneşti cu învăţătura începătoare a copiilor în limba moldovenească, deoarece şi sătenii moldoveni au nevoie, după cum se vede din acest raport, de ştiinţă pentru a învăţa pe copii carte moldovenească.” Şi tot el, dând dovadă de o energie nebănuită, îi scria la 3 martie 1828 mitropolitului Serafim de la Novgorod: „În şcolile primare de aici, succesele în învăţarea limbii ruse, cu toate sforţările depuse din partea Direcţiunei respective, nu pot progresa repede, aşa cum se petrec lucrurile la aceleaşi şcoli în eparhiile din interiorul Rusiei; aceasta se explică prin faptul că mai toţi copiii clerului basarabean şi ai poporului sunt moldoveni de naştere; diferenţa este deci inevitabilă până la un timp oarecare.” (9) De aceea, el făcea slujba atât în rusă, cât şi în română, cerând acelaşi lucru de la toţi preoţii satelor moldoveneşti.

Elevii instituţiilor religioase învăţau după o prelucrare a gramaticii lui Lomonosov, tradusă în 1819 sub titlul Scurtă gramatică rusească, cu tălmăcirea în limba moldovenească. În 1827 apărea la Petersburg o nouă Gramatică rusească şi românească închipuită de Ştefan Margella. Autorul ei, Ştefan Mărgeală, era un român basarabean, care mai târziu se va afla la Paris, împreună cu alţi tineri români din principate.

În 1822 apăru la Chişinău o Bucoavnă, adecă începătoare învăţătură pentru cei ce voesc a învăţa carte moldoveneşte, tot o traducere a unei Bucoavne ruseşti, cu ediţii noi în 1842, 1844 şi 1861. A cincea ediţie a fost cea a lui I. Doncev din 1863.

Pe lângă acestea, s-au mai tipărit un Abecedar anonim (prin 1830-1840), Gramatica şi Hristomatia de limbă valaho-moldovenească a lui Iacob Hâncu (1840), Cursul primitiv de limbă moldovenească de I. Doncev (1865), citit şi folosit de intelectualii moldoveni până în 1905, Abecedarul român de Doncev (1865) şi cărţile lui Gheorghe Codreanu: Abecedar (1897), Dicţionar scurt pentru convorbiri ruso-moldoveneşti (1898), un nou Abecedar (1904) şi Proverbe moldoveneşti (1906). În 1908 apăreau la Chişinău Pilde şi poveţe, întâia carte moldovenească de citire de Rejep, apoi alte cărţi româneşti de C. Popescu, arhimandritul Gurie, preotul Ciachir etc. Între 1844-1861, cărţile erau tipărite la Petersburg, iar înainte şi după acest interval, la Chişinău (cu excepţia Gramaticii lui Mărgeală, apărută la Petersburg în 1827).

Dar, repetăm, cu toate acestea răspândirea învăţăturii în popor nu era deloc pe placul autorităţilor. Înşişi ruşii aveau tot interesul de a păstra incultura populaţiei. În 1828, ministrul învăţământului public din imperiu, Şişkov, spunea că răspândirea ştiinţei în rândul maselor „ar aduce mai multă pagubă decât folos.” (10) Iar în 1824, viceregele Voronţov ordona că „învăţătura în şcolile lancasteriene (din Basarabia) se va face înainte de toate şi preferenţial în rusă şi nu învaţă moldoveneşte decât elevii care doresc să deprindă această limbă pe lângă rusă.” (11)

Dacă totuşi limba română a fost tolerată ca obiect de învăţământ, aceasta s-a făcut, după cum recunoştea şi Comisia arhivistică rusească, numai din cauza necesităţii formării unui cadru de oameni şi de funcţionari utili, care să cunoască perfect atât româna cât şi rusa, căci fără a cunoaşte limba română, ruşii nu puteau să se înţeleagă cu ţăranii moldoveni.

Dar cu toate acestea, în 1833 inspectorul şcolar Şevţov nu putea decât să constate că: „Elevii posedă foarte slab limba rusă.” (12) De aceea s-au făcut noi paşi pe drumul rusificării şcolii.

În 1833 se înfiinţa şi un liceu rusesc la Chişinău, la care se preda totuşi şi în limba română până la 1873. Acolo a fost profesor I. Doncev. El spunea că „cea mai frumoasă latură a sufletului nostru este limba.” (13) Iar în 1835 se înfiinţa lângă liceul din Chişinău şi un pension al nobilimii, cu scopul de a pregăti „pentru ţară oameni capabili şi folositori şi funcţionari cunoscători temeinici ai limbii ruseşti şi moldoveneşti.” (14) Numărul şcolilor secundare fără limba de predare română a ajuns în Basarabia la 56 în 1912. (15) Absolvenţii acestor şcoli îşi puteau continua studiile, în condiţiile lipsei cu desăvârşire a învăţământului superior în provincie, doar la Universităţile ruseşti de la Odesa, Kiev, Harkov, Dorpat, Moscova sau Petersburg, numai extrem de rar şi cu multe greutăţi putând ajunge la Iaşi sau Bucureşti.

Deja în 1839 mareşalul nobilimii basarabene, Dimitriu, cerea curatorului de învăţământ din Odesa introducerea limbii române în şcolile regionale şi lancasteriene, dar fără niciun rezultat. Demersul însă a fost repetat la 21 septembrie 1841 de noul mareşal, Ioan Sturdza, care constata tristele rezultate ale învăţământului pe care el l-a „verificat prin propria sa experienţă.” (16) El cerea: numirea de profesori buni de limba română în şcolile regionale şi cumpărarea din Moldova şi Muntenia a cantităţilor necesare de manuale şcolare româneşti, cumpărare care să se facă pe costul nobilimii. Ca rezultat al acestui energic demers, limba română a fost introdusă în câteva şcoli regionale. Cât despre cumpărarea cărţilor din principate, ministrul rus nu a răspuns nimic nici atunci şi nici mai târziu.

În schimb, Consiliul suprem al provinciei a considerat chestiunea mareşalului Sturdza ca legitimă şi a declarat în răspunsul său din 21 martie 1842 către guvernatorul Feodorov că se cuvenea „a se permite învăţământul în limba română în şcolile regionale, în limba română care va fi mai necesară decât celelalte pentru tineretul moldovenesc de aici.” (17)

În orice caz, constatările şi solicitările mareşalului Sturdza vor rămâne mereu actuale, limba română fiind mereu neglijată în şcolile publice, deşi ea era „limba maternă literară” a elevilor, iar „şcolile ţinutale sunt lipsite de profesori de limba moldovenească, de cărţi şi material didactic pentru acest obiect.” (18) Şi trebuie de asemenea reţinută iniţiativa generoasă şi patriotică a tagmei dvorenilor, care se oferea să adune ea însăşi mijloacele pentru plata învăţătorilor şi cumpărarea cărţilor româneşti.

Datorită faptului că nici aşa rusificarea nu progresa deloc, guvernul rus a hotărât să strângă şurubul şi mai tare. Cele mai drastice măsuri antiromâneşti au fost luate în 1867: reducerea numărului şcolilor bisericeşti şi laice; membrii corpului profesoral erau recrutaţi dintre cei mai şovini ruşi sau rusofili; învăţământul în limba română a fost interzis complet; în biblioteci nu se mai găsea nicio carte românească.

Deci, în 1866-1867 limba română era scoasă complet din şcolile basarabene, pe motivul că: „Elevii cunosc această limbă în mod practic, iar predarea ei nu mai are niciun rost.” (19) Cinismul autorităţilor ruseşti într-adevăr nu mai avea pereche. Limba română nu a mai rămas în niciunul dintre cele trei tipuri de şcoli: ale statului, subordonate Ministerului instrucţiunii publice din Petersburg; eparhiale, subordonate arhiepiscopului din Chişinău; şi şcolile zemstvelor, subordonate conducerii acestora. Prin rusificarea completă a şcolilor, această măsură de o brutalitate fără precedent, românii erau îndepărtaţi din şcoli. În 1912 în Basarabia existau 1.709 şcoli primare, dintre care nici măcar una singură în limba română!!! (20) Prin urmare, analfabetismul s-a extins vertiginos în rândurile populaţiei româneşti. Iată care era procentajul ştiutorilor de carte în rândul principalelor naţionalităţi ale Basarabiei la sfârşitul perioadei stăpânirii ruseşti: germani 63%, evrei 50%, ruşi 40%, bulgari 31%, români 10%! (21)

Românii continuau însă să caute cu disperare păstrarea limbii şi culturii naţionale. Într-o scrisoare particulară a unui student român de la Kiev, scrisă cu litere latine, se arăta în 1864: „În scrisoarea n-l 1 tu-i ceti că eu am uitat limba română. Nu crede, frate, pentru că sângur poţi să judeci: Am uitat-o eu, ori nu? Eu socot că nu. Tu cum socoţi?” Nu, fireşte, răspundea Nicolae Iorga, care publica aceste rânduri emoţionante. (22)

Ca o dovadă în plus la păstrarea conştiinţei naţionale, să notăm că şi după reanexarea din 1878, basarabenii din sud continuau să îşi trimită copiii să înveţe la şcolile din Galaţi!

 

Vezi şi...

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici...

 

Note:
1    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 250.
2    Ibidem.
3    Ibidem.
4    Ibidem, p. 249.
5    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 20.
6   Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice. Înfăptuiri româneşti, Chişinău, 1942, p. 26.
7    Ion Nistor, op. cit., p. 250-251.
8   Ioan Stoicov, Istoricul învăţământului primar bisericesc în Basarabia sub dominaţia rusă (1812-1917), Chişinău, 1933, p. 19.
9    Ibidem, p. 19-20.
10  Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 493.
11  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 18-19.
12  Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 128.
13  Ion Nistor, op. cit., p. 255.
14  Ibidem, p. 256.
15  Ibidem.
16  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 19.
17  Ibidem, p. 20.
18  Ion Nistor, op. cit., p. 253.
19  Anton Crihan, op. cit., p. 131.
20  Ion Nistor, op. cit., p. 254.
21  Ibidem.
22  Nicolae Iorga, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, 1918, p. 32.

 


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta Republicii Democratice Moldoveneşti (1918) suprapusă cu R.A.S.S.M.(1924) şi Republica Moldova (1991)
Harta Republicii Democratice Moldoveneşti (1918) suprapusă cu R.A.S.S.M.(1924) şi Republica Moldova (1991)
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md