Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Legăturile Basarabiei Ţariste cu Principatele româneşti şi România (1812 - 1918)

 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie


Am mai arătat că, în ciuda opreliştilor de tot felul ridicate de autorităţi, în realitate contactul Basarabiei cu restul ţării nu a fost întrerupt niciodată. Numeroase mărturii vin să confirme acest lucru, chiar dacă pentru istoriografia sovietică părea ceva de neconceput şi capitolul de faţă n-ar fi avut niciun rost. Căci iată ce se spunea despre limba basarabenilor: „Faptul că ambele limbi prin componenţa lor lexicală şi structura gramaticală nu se deosebesc între ele prea mult, încă nu înseamnă că ele nu pot fi considerate mijloace de comunicare aparte a două naţii de sine stătătoare, adică limbi naţionale ale popoarelor moldovenesc şi român.” (1)

Suntem nevoiţi să contrazicem din nou pe aceşti bizari istorici, şi o vom face prezentând faptele de mai jos. Arătam că ruşii, nereuşind să stăpânească sufletul basarabeanului, nu au avut niciodată Basarabia. Sufletul basarabeanului a rămas neatins, la fel de român ca oricare român din celelalte părţi ale teritoriului naţional. De aceea, el n-a considerat niciodată Prutul ca reprezentând o graniţă, ci doar ca o vremelnică linie de demarcare ce-l separa de fraţii săi pentru motive mai presus de înţelegerea obişnuită a omului. „Din punctul de vedere al schimbului populaţiei, cu drept cuvânt se poate spune că Prutul n-a putut fi graniţă în secolul de robie al Basarabiei.” (2) Legăturile cu ceilalţi români nu au dispărut niciodată, ele fiind doar mai intense sau mai superficiale, în funcţie de succesiunea evenimentelor istorice.

În primii ani de după răpire, legăturile au fost mai strânse, ruşii crezând că prin intermediul basarabenilor vor atrage de partea lor întregul popor. Astfel, au existat strânse legături cu principatele în perioada mişcării eteriste (1821-1823). În plus, au avut loc foarte importante „mişcări de schimb” cu principatele. Din Moldova au trecut în Basarabia numeroşi intelectuali, printre care mitropolitul Veniamin Costache, episcopul Meletie al Huşilor, vestitul pravilist Andronache Donici, poetul Beldiman, scriitorii Conachi, Hrisoverghi sau Constantin Negruzzi, iar din Basarabia au trecut Prutul Alecu Donici, Alecu Russo, D.C. Moruzi, State Dragomir, Victor Crăsescu, B.P. Haşdeu, Zamfir Arbore sau Constantin Stere.

Cele mai strânse contacte vor avea loc însă în anii 1828-1834 şi 1853-1856, când ruşii au ocupat ţările române, desfiinţând graniţa Prutului. Practic în acele momente Basarabia se reunea cu ţara. Circulaţia între regiunile româneşti era nestingherită. Avem informaţii potrivit cărora în perioada ocupaţiei ruseşti în principate din 1828-1834 gazetele care apăreau aici, precum Curierul românesc al lui Ion Eliade Rădulescu sau Albina românească a lui Gheorghe Asachi se bucurau de o mare răspândire în Basarabia. Iar faptul că basarabenii citeau ziare cu asemenea titluri era explicat în 1837 de un călător din Ragusa: „Basarabia care se învecinează cu Moldova şi nu este separată de ea decât de Prut, este la fel locuită de valahi de origine romană.” (3) Chiar şi în 1840, la mulţi ani după restabilirea graniţei, scriitorul Constantin Stamati colabora la revista Dacia literară a lui Kogălniceanu.

Legăturile nu s-au întrerupt nici în timpul revoluţiei de la 1848. Revoluţionarii democraţi români nu au uitat niciun moment Basarabia, pe care o doreau integrată în viitorul stat naţional independent şi unitar al tuturor românilor. La 31 iulie 1848, cancelarul rus Nesselrode arăta: „Revoluţionarii valahi vor să constituie sub denumirea de Regatul Român un nou stat, la formarea căruia ei îi invită şi pe fraţii lor din Moldova, Bucovina, Transilvania şi Basarabia.” (4)

După înăbuşirea revoluţiei şi reocuparea principatelor de armata rusească în 1853, relaţiile s-au intensificat din nou. Trupele de teatru ieşene mai ales jucau la Chişinău şi în alte oraşe piesele lui Alecsandri şi Negruzzi, prilejuind înălţătoare manifestări naţionale. Au fost în Basarabia cele mai remarcabile trupe de teatru româneşti, având în frunte actori celebri: Matei Millo, Theodorini, P.S. Alexandrescu, N. Luchian, Bobescu, C. Bălănescu, fraţii Vlădicescu, Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu. Sub influenţa lor, basarabeni precum V. Hartia sau Gheorghe Madan au încercat chiar să constituie trupe proprii de teatru, dar acest lucru, fireşte, era şi el imposibil.

În 1868, la deschiderea Academiei Române, preşedintele acesteia a primit din Bălţi o scrisoare de la Alexandru Constantin Bodescu, care, „dorind ca toţi românii de a contribui la încurajarea învăţăturii în România”, oferea o importantă donaţie. (5)

După 1870, mânăstirea Noul Neamţ reprezenta marele curent de cultură, trezită în Moldova prin mişcarea lui Paisie. Totodată, în cele mai multe mânăstiri basarabene se scriau cărţi cu mâna, scoţându-se numeroase copii de pe cărţile tipărite în România.

Prin reintegrarea colţului de sud-vest al Basarabiei în graniţele României între 1856-1878, acesta a ajuns sub înrâurirea directă a culturii româneşti. În 1856 a fost înfiinţată la Ismail eparhia Dunării de Jos, românii putându-şi regăsi viaţa religioasă dinainte. Şi din punct de vedere şcolar s-au făcut progrese mari. Autorităţile române au înfiinţat un liceu complet la Bolgrad, un gimnaziu la Ismail, şapte şcoli urbane şi 124 rurale, în total 145 de şcoli pentru cele trei judeţe. (6)

Pe lângă români, regiunea era locuită şi de numeroşi colonişti bulgari, risipiţi în 43 de sate. Privilegiile acestora au fost conservate şi chiar lărgite de statul român prin două legi, din 1858 şi 1861, făcând din ele un adevărat stat în stat.

Autorităţile ruseşti, care stăpâneau în continuare cea mai mare parte a Basarabiei, erau pe drept cuvânt alarmate de noua situaţie. După cum spunea Batiuşkov, după 1856 „din partea Basarabiei cedată Moldovei, care este puţin favorabilă Imperiului rus, propaganda încurajată de autorităţile moldovene a început să se răspândească în provincia noastră Basarabia.” (7)

Constituirea statului naţional român modern prin unirea Moldovei cu Muntenia în 1859 a fost un punct de sprijin pentru toţi românii asupriţi, care au găsit la fraţii lor liberi refugiu şi ospitalitate. Prin formarea nucleului statului român se deschideau perspectivele unirii întregului popor. Imediat după dubla sa alegere la Iaşi şi Bucureşti, Alexandru Ioan Cuza, vizitând judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, dădea la 19/31 octombrie 1859 o „Proclamaţie către locuitorii din Basarabia”, în care se arăta: „Locuitori din Basarabia, venim printre voi ca domn şi ca părinte, ca să vă aducem bucurie şi vindecarea rănilor de care aţi pătimit până acum. Din ziua în care partea Basarabiei locuită de voi s-a lipit de vechea ei tulpină, ea s-a împărtăşit de toate bântuielile şi nevoile ce de mai mulţi ani au năvălit în această Ţară a Moldovei, atât de bună şi frumoasă! Însă şi pentru noi, ca şi pentru toţi, va răsări în curând ziua dreptăţii, după multele nedreptăţi despre care aţi avut a vă plânge… Patria noastră a intrat pe o cale de îmbunătăţiri care vor revărsa asupra tuturor fiilor ei, fără osebire. Nu trebuie însă a pierde din vedere că bunurile cu greu se adună şi că numai prin înţelepciune şi răbdare vom putea dobândi împlinirea dorinţelor noastre.” (8)

La rândul său, marele patriot Alexandru Haşdeu îi trimitea tot atunci lui Alexandru Ioan Cuza „urări de bine din partea Basarabiei, pentru care sunt scumpe şi pline de însemnătate viitoarele destine ale României unite, Patria-Mamă.” (9)

Totuşi, ruşii au răpit din nou sud-vestul Basarabiei în 1878, după ce România, acum independentă, le dăduse un ajutor consistent în războiul cu turcii. Această lovitură banditească a încrâncenat întregul popor român. Acest lucru era remarcat şi de observatorii străini. De exemplu, după o vizită făcută în România în 1879, locotenent-colonelul austriac Sembratowicz scria: „În timpul prezenţei mele, tema Basarabia şi Dobrogea era discutată pretutindeni, iar ţarul era acuzat de călcare a cuvântului dat, deoarece Convenţia din 1877 – privind garanţia teritoriului român – n-a fost respectată, iar România, drept răsplată pentru jertfele aduse, a trebuit să sufere pierderea Basarabiei. Ofiţerii celor două armate se aflau în relaţii foarte încordate, nici nu se salutau reciproc.” (10) Durerea românilor la pierderea acestui teritoriu a fost foarte mare şi ea nu a scăzut deloc odată cu trecerea timpului. Peste mulţi ani, în 1914, ministrul Belgiei la Bucureşti, baronul Beyens, avea să noteze: „Rusia mai deţine o provincie românească, Basarabia, a cărei pierdere, în 1878, după un război victorios dus împreună cu ruşii, împotriva Turciei, a pricinuit multe lacrimi de mânie românilor.” (11)

Deşi a fost pentru a doua oară anexată la Rusia, zona respectivă a continuat să rămână românească. Realitatea a fost de altfel constatată la faţa locului de către rusul Tihomirov: „Avansând spre sud, vedem încă un mic teritoriu vecin României şi care nu este nicidecum rusesc. Ambiţia ţarului a creat în această regiune o sursă de complicaţii internaţionale pentru Rusia.” (12) După 1878, ruşii au păstrat aici până şi împărţirea administrativă în cele trei judeţe, efectuată de Kogălniceanu. Prinţul Urusov nota relativ la aceasta: „Acest ţinut face excepţie în organizarea administrativă; probabil va aştepta până la reforma întregii noastre administraţii, dacă prin vreo combinaţie internaţională nu va trece la România, care îi întinde braţele materne peste Prut.” (13)

Slabele efecte ale rusificării îi făceau pe ruşi tot ma intoleranţi faţă de limba şi cultura Basarabiei. Astfel, în Basarabia era complet interzisă propagarea literaturii române. În 1895, la vama de la Reni, jandarmii ruşi au confiscat de la ţăranii transilvăneni care veneau în Basarabia cărţi de rugăciuni româneşti. În 1885 l-au expulzat pe marele violonist Lemiş din judeţul Iaşi, care cânta la nunţi şi la alte sărbători melodii populare aranjate pentru orchestră, sub pretext că era „agent român” care îşi manifesta sentimentele naţionaliste. În faţa acestui val de teroare, încă în 1882 istoricul Nacco credea că Basarabia „era deja rusificată.” (14)

Oamenii de cultură nerusificaţi din Basarabia au trebuit să emigreze în România. Iată-i pe câţiva dintre ei: Alecu Donici, fabulist; Alecu Russo, unul dintre marii scriitori români; Petrino, poet; B.P: Haşdeu, unul dintre marii savanţi români, scriitor, istoric, filolog, filosof, membru al Academiei Române şi al unor Academii străine; Vasile Stroescu, mare patriot român care, neputând deschide şcoli româneşti în Basarabia, a donat milioane în acest scop în Transilvania şi România; Zamfir Arbore, istoric, publicist şi scriitor; Constantin Stere, profesor, scriitor, om politic; Iosif Naniescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei; D.C. Moruzi, romancier şi publicist; Victor Crăsescu, nuvelist; V. Buşilă, profesor etc. La începutul secolului al XX-lea s-au mai refugiat din Basarabia Gavril Musicescu, Axentie Frunză, Alexandru Nour, Vasile Conta, dr. Petre Cazacu etc. Mulţi dintre ei erau revoluţionari urmăriţi de ohrană, precum A. Frunză, Z. Arbore, C. Stere sau Nicolae Zubcu-Codreanu, care a fost unul dintre eroii războiului de independenţă.

În faţa iureşului rusesc, din Basarabia soseau tot mai multe apeluri la ajutor cultural din partea României. În 1895 un locuitor din judeţul Soroca îi scria astfel unui librar din Iaşi: „Acuma puteţi şti că cărţile didactice şi literatura română intră-n Rusia, cum se vede, acuma-s mai puţine dificultăţi.” Iar în 1900 Ion Halippa, directorul comisiei Arhivelor Statului din Chişinău, îi scria compozitorului Gavril Musicescu din Iaşi: „Comisiunea vă roagă să-i veniţi în ajutor cu feliu de susţinere (în formă de sacrificiu de cărţi, manuscripte), care va fi mai lesne. Credem că d-voastră nu ni-ţi lăsa fără atenţiune acest sincer rugământ.” Musicescu adăuga la aceste rânduri: „Ţăranii basarabeni nici până azi, de la 1812, n-au învăţat ruseşte, din contra, au silit adeseori pe preotul rus să înveţe moldoveneşte, înlesnindu-l şi cu cărţi bisericeşti adeuse din Moldova.” (15)

Totodată, după cum spunea Pantelimon Halippa, fratele celui sus-citat, „izvor de idee naţională în Basarabia nu era numai biserica, dar şi legăturile neîntrerupte între moldovenii din Basarabia şi cei din dreapta Prutului. Câţi din moldovenii basarabeni nu se duceau la Iaşi, la hramul Sfintei Paraschiva, ca să se închine cu evlavie moaştelor ei? Câţo basarabeni nu se duceau la Iaşi ca să-şi îngrijească sănătatea în clinicile vestiţilor profesori universitari, doctori la spitalul Spiridoniei: Russu, Negel şi Lambrior – internişti şi Sculi şi Botez – chirurgi?” (16) Iar boierul Nicolae Casso dona chiar societăţii „Junimea” de la Iaşi o tipografie, pentru a înlesni tipărirea apreciatelor Convorbiri literare. De altfel, se ştie că în Basarabia erau mulţi abonaţi la această remarcabilă publicaţie pentru toţi românii.

Cărţile ajungeau greu în Basarabia. Unii revoluţionari trimiteau, pe lângă cărţi de propagandă, şi numeroase scrieri româneşti. Astfel, Zubcu-Codreanu a izbutit să trimită lucrări de Alecsandri, Bălcescu, Bolintineanu etc. şi chiar manuale şcolare. Iar Pavel Gore spunea că basarabenii comandau cărţi româneşti la Odesa, unde soseau de la Bucureşti prin Paris! Iată cât de mare era dragostea de cultură românească a basarabenilor!

 

Vezi şi...

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici...

 

Note:
1    Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 69.
2    Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 73.
3    Ion G. Pelivan, Les droits des Roumains sur la Bessarabie, Paris, 1920, p. 9.
4   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 120.
5    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 261.
6    Petre Cazacu, O sută de ani de robie, Iaşi, 1912, p. 13.
7    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 21.
8    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 401.
9    Ion Nistor, op. cit., p. 261.
10 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol. I, Bucureşti, 1983, p. 100.
11  Ibidem, p. 430.
12 Ştefan Ciobanu, La Bessarabie. Sa population – son passé – sa culture, Bucarest, 1941, p. 13.
13  Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 97.
14  Ion G. Pelivan, op. cit., 1919, p. 39.
15  Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Cluj, 1926, p. XLVIII-XLIX.
16  Pantelimon Halippa, Basarabia noastră, Bucureşti, 1941, p. 18.

 


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta etnică a guvernămîntului Basarabiei, 1941
Harta etnică a guvernămîntului Basarabiei, 1941
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md