Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Regimul relativei autonomii în Basarabia Ţaristă (1816 - 1825)

 
Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie


După demiterea lui Harting, ţarul a înfiinţat noul post de namestnik, locotenent plenipotent, căruia i se supunea guvernatorul civil al Basarabiei. Primul namestnik a fost guvernatorul general al Podoliei, Bahmetiev, care depindea direct de ţar. Bahmetiev a ordonat întocmirea unui regulament pentru organizarea Basarabiei, care să fie în acord cu legile şi tradiţiile locale, motivând necesitatea unei organizări speciale a Basarabiei, prin analogie cu autonomia respectată a Poloniei, Finlandei, Georgiei. La 29 aprilie 1816, ţarul îi scria că pentru Basarabia trebuia „o ocârmuire specială, în conformitate cu legile ei băştinaşe, cu moravurile şi cu obiceiurile ei.” (1)

Prin urmare, Bahmetiev a lansat la 28 iunie 1816 o proclamaţie către locuitorii Basarabiei, asigurându-i că oblastia se va guverna conform obiceiurilor ei; scutirea de dări, expirată în 1815, era prelungită până în 1817; se prevedea de asemenea şi scutirea de prestarea serviciului militar; era liber comerţul exterior cu vite şi pâine; iar pentru alte probleme, toţi locuitorii se puteau adresa guvernatorului cu jalbe formulate în limbile română sau greacă, şi nu în rusă.

Dar Bahmetiev, care, conform mărturiei lui Kasso, era un „om vicios şi foarte capricios”, (2) a fost uşor câştigat de elementele negative ale cinovnicilor ruşi, devenind purtătorul de cuvânt al dorinţelor şi tendinţelor acestora. În timpul său au continuat abuzurile, jafurile şi corupţia, patronate de chiar şeful său de cancelarie, Kriniţki. Despre acesta îi scria lui Bahmetiev contele Capodistria: „Aveţi alături de dumneavoastră un polonez, şef de cancelarie, care nu este văzut cu ochi buni.” Iar funcţionarul Longhinov îi scria viceregelui Novorusiei, Voronţov, în 1823: „Un om atât de slab ca Bahmetiev a devenit aproape un criminal, complice al nevestei sale şi al tuturor acestor polonezi, greci, armeni şi evrei cu care a populat oraşul (Chişinău) şi tribunalele Guvernământului său.” (3)

Corupţia era atât de mare, încât, spunea Nacco, „ispravnicul care n-a adunat o sută de mii de lei pe an era considerat ca inapt.” Matei Krupenski era destituit în 1823 pentru că a delapidat patru milioane de lei argint! (4) În aceeaşi corupţie era implicat însuşi guvernatorul, care a făcut afaceri necinstite, fiind îndepărtat din post. La sfârşitul domniei sale în Basarabia, după cum scria Kasso, „atmosfera s-a tulburat într-atâta în regiunea nou anexată, încât suspiciunile au atins şi pe cei chemaţi a fi exemplu de datorie; acuzaţiile l-au atins pe însuşi Bahmetiev, care a fost învinuit de contrabandă, dar achitat.” (5) Cel care l-a achitat a fost Senatul rus.

Nici Inzov, succesorul lui Bahmetiev (1820-1823), nu s-a remarcat prin vreun lucru pozitiv. El a fost numit guvernator provizoriu şi nu s-a ocupat de treburile provinciei. Tot Kasso ni-l descria şi pe el: „Bătrân, slab şi fără caracter, el nu putea lupta cu abuzurile; a fost poreclit «molaticul grădinar», poate pentru că a încercat să pună pomi în lungul drumurilor din Basarabia, din care de mult n-a rămas nimic.” (6) Pentru această perioadă, Vighel denumea Basarabia ca „o republică cu prezidentul în persoana generalului Inzov”, pentru că nobilimii Basarabiei i se deschidea acum posibilitatea puternică de influenţă asupra tuturor afacerilor din provincie. (7)

În 1817, ţarul Alexandru I îi asigura din nou pe locuitorii Basarabiei că vechile lor drepturi le vor fi respectate. Iar peste un an, vizitând Chişinăul, ţinu să promulge el însuşi legea organică din 29 aprilie 1818 pentru administrarea provinciei Basarabia, veritabilă constituţie, relativ liberală pentru vremea aceea. Intitulată oficial „Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabia”, legea organică s-a alcătuit, spunea ţarul, „din curată inimă şi dorinţă a locuitorilor oblastiei… Oblastia Basarabiei îşi păzeşte a sa închegare de norod, pentru aceea în tot priimeşte şi osăbit chip de cârmuire… Pricinile la Verhovni sfat să vor lucra în limbile rusască şi moldovenească… cu ţinerea dreptăţilor şi obiceiurilor pământului… iară pricinile de judecăţi politiceşti şi de hotărâturi să vor lucra în sângură limba moldovenească, şi giudecăţile se vor face pe temeiul legiuirilor a obiceiurilor Moldaviei…” (8) Aşezământul „întăreşte întrebuinţarea limbii moldoveneşti, pe temeiul şi spre întărirea dreptăţilor şi pronomiilor şi a legiuirilor locului, acele cu multă milostivire lăsate pentru de-a pururea oblastiei Basarabiei”, adăuga ţarul. (9)

După cum arăta mai târziu basarabeanul Ion Pelivan, regulamentul din 29 aprilie 1818 „acorda Basarabiei o autonomie naţională atât de largă, încât, dacă ea era conservată şi dezvoltată, ar fi făcut din Basarabia cea mai fericită dintre provinciile Rusiei.” (10)

Legea organică, promulgată în rusă şi română, prevedea că Basarabia nu era gubernie, ci oblastie, adică provincie cu organizare distinctă de restul imperiului, guvernându-se pe baza „obiceiului pământului moldovenesc.” De altfel, Aşezământul socotea Basarabia drept o „parte a Principatului Moldovei”; se recunoştea ca limbă a locului „limba moldovenească”, precum şi „legile” şi „obiceiurile moldoveneşti.” (11) Basarabia era împărţită în şase judeţe: Hotin, cu capitala omonimă, Iaşi, cu capitala la Bălţi, Orhei, cu capitala la Chişinău, Bender, cu capitala la Tighina, Akkerman, cu capitala Cetatea Albă, şi Ismail, cu capitala omonimă. Pe drept cuvânt putea considera deci savantul german Jelineck că ea era „un fragment de stat” cu o tradiţie străină, încorporat Rusiei. (12) Chiar şi stema provinciei cuprindea, pe lângă vulturul bicefal rus, şi un câmp auriu pe care era reprezentat străvechiul cap de bour al Moldovei, cu stelele între coarne.

Cele mai importante instituţii fixate prin regulament erau Consiliul suprem şi guvernământul provinciei. Consiliul suprem era format din şase români şi cinci ruşi. În competenţa sa intrau: afacerile administrative, executive, financiare şi economice, dosarele instanţei de apel privind chestiunile de drept penal, de instrucţie, de drept civil şi de delimitare. Sentinţele erau definitive şi reclamaţiile la adresa lor erau rezolvate numai de Consiliul de Stat din Petersburg. Toate chestiunile administrative şi judiciare se discutau în limbile română şi rusă, după legile româneşti şi cele ruseşti. Chestiunile civile se judecau numai în limba română şi după legile moldoveneşti.

Guvernământul provinciei avea două secţiuni: executivă şi judiciară. Guvernământul era compus din guvernatorul civil, viceguvernator, consilieri, trezorierul provinciei şi asesori. Secţiunea administrativă avea cinci membri, iar cea financiară şi economică – patru membri. Chestiunile se dezbăteau în două limbi (română şi rusă). Şase membri ai guvernământului erau numiţi şi trei aleşi pe câte trei ani. Faţă de hotărârile guvernământului se putea face apel la Consiliul suprem.

Tribunalul penal era compus din preşedinte, trei consilieri şi un asesor. Trei membri erau aleşi şi doi numiţi. În competenţa tribunalului intrau soluţionarea chestiunilor de drept penal şi anchetele venite de la tribunalele judeţene. Hotărârile erau aplicate după aprobarea lor de către guvernatorul civil şi de Consiliul suprem. Dosarele penale şi de instrucţie erau soluţionate după principiile legislaţiei ruseşti. Procedura se făcea în ambele limbi, dându-se totuşi preferinţă românei.

Tribunalul civil avea cinci membri: doi numiţi şi trei aleşi. În competenţa sa intrau afacerile particulare şi pretenţiile reciproce ale particularilor şi fiscalităţii. Pentru afacerile particulare, apelurile puteau fi trimise Consiliului suprem. Deciziile în afacerile de fisc erau remise guvernatorului provinciei. Procedura Tribunalului în afacerile particulare se făcea exclusiv în limba română şi conform legilor locale, „acordate pentru totdeauna provinciei Basarabiei.” Cele de fisc se făceau după legile ruseşti.

S-au înfiinţat de asemenea tribunalele judeţene şi procuraturile judeţene. Tribunalele se compuneau din preşedinte şi doi membri, toţi trei fiind aleşi de nobilime şi confirmaţi de guvernator. Ispravnicii rămâneau numai cu atribuţii administrative.

Se menţineau vechile drepturi ale tuturor claselor sociale. Boierii, pe lângă vechile privilegii, primeau şi drepturile şi avantajele nobilimii ruseşti.

Despre largele prevederi ale Aşezământului din 1818, rusul Nolde arăta: „Consiliul suprem ca curte judecătorească civilă era o instituţie esenţialmente moldovenească; afacerile litigioase civile şi cele cadastrale erau examinate numai în limba moldovenească şi judecate pe baza legilor şi obiceiurilor moldoveneşti. Era însă mai puţin moldovenesc când judeca în calitate de curte penală sau organ administrativ.” (13) Iar marele istoric român Gheorghe I. Brătianu consemna: „Consiliul acesta compus din 11 membri, dintre care şase aleşi de nobilimea provinciei, era replica fidelă a vechiului Divan al prinţului Moldovei, care-l asista pe prinţ în acelaşi fel în funcţiile sale administrative şi judecătoreşti.” (14)

Partea negativă a acestui regulament era că înlesnea venirea străinilor în Basarabia. A fost colonizată mai ales partea de sud, cu o populaţie extrem de rară după evacuarea tătarilor din timpul Imperiului otoman, astfel că în curând în Bugeac va apărea cea mai pestriţă învălmăşeală de populaţii. Valul colonizării străinilor a cuprins însă, cu o întrerupere numai între 4 iulie 1830 şi 1832, întreaga Basarabie. În legătură cu aceasta, Svinin constata „cu regret că, până astăzi, ea este cauza relelor şi a jugului ce apasă această regiune… Corvezile impuse locuitorilor pentru transportul materialelor necesare construirii caselor coloniştilor au provocat în departamentul Hotin sărăcia şi emigrarea.” (15) După date incomplete, numai între 1812-1834 au dispărut astfel 47 dintre cele 766 de sate din Basarabia. (16)

Totuşi, situaţia Basarabiei era mult mai roză decât a celor mai multe regiuni ale Rusiei. Referindu-se la aceasta, Vighel scria: „Basarabia este un ţinut care nu numai că se găseşte în condiţii cu totul particulare ca provinciile baltice şi departamentele poloneze luate de Rusia, dar care la fel ca regatul Poloniei şi marele ducat al Finlandei are o existenţă politică proprie. Iată ce o deosebeşte în special de celelalte posesiuni ale noastre: ea are propriul său Consiliu suprem, care întruneşte puterea executivă, legislativă şi justiţia.” (17)

S-a păstrat, după cum s-a văzut, şi numele judeţului Iaşi, deşi capitala acestuia era în continuare capitala Moldovei libere, aflându-se în dreapta Prutului. Abia mult mai târziu (1887) numele judeţului va fi schimbat în Bălţi, după numele noii sale reşedinţe.

În cadrul Consiliului suprem, elementele nobilimii române au predominat în întreaga perioadă a relativei autonomii a Basarabiei. Între 1818 şi 1822 el era format din guvernatorul plenipotenţiar Bahmetiev, guvernatorul civil Katakazi, viceguvernatorul Krupenski, preşedintele Tribunalului civil, Nedoba, mareşalul nobilimii, D. Râşcanu, şi deputaţii: Iancu Pruncul, Zamfirache Ralli, Vasile Rosetti-Bălănescu, Ştefănache Râşcanu şi Sandu Feodosiev. Componenţa sa a fost de câteva ori modificată, dar preponderenţa românilor s-a păstrat. Între 1822-1825 membrii erau Puncul, Iordache Donici, Petrache Catargiu, Dinu Rusu şi Panaite Cazimir; între 1825-1828, Pruncul, Donici, Nicolae Cerchez, Ieremia Ianov, Apostolache Stamo; şi în 1828, Ianov, Stamo, Constantin Stamati, Ioan Canano şi Constantin Botezatu. Aceştia au fost demişi rapid, la 6 aprilie 1828, când aparenta autonomie a provinciei fusese anulată cu totul.

De asemenea, în guvernământul Basarabiei, nobilii au ales consilieri pentru aceleaşi perioade: 1818-1822 Nicolae Cerchez, clucer, şi Dimitrie Balasachi; 1822-1825 Constantin Botezatu şi 1825-1828 Pantelimon Lazo. Iar ca asesori au fost aleşi: pentru perioada 1818-1821 Lazo, pentru 1822-1825 Constantin Millo şi pentru 1825-1828 Iordachi Barbul.

Însă în curând şi-au făcut apariţia nenumărate abuzuri ale funcţionarilor ruşi, care au făcut să dispară complet orice urmă a mult trâmbiţatei autonomii. Le vom prezenta în continuare în ordine cronologică: în 1820, la numai doi ani de la legiferarea Aşezământului, au apărut primele „rectificări”: din acest an legile româneşti au fost înlocuite cu cele ruseşti, elementele locale fiind înlăturate din instituţiile de stat. Tot în 1820 au fost introduşi încă doi membri permanenţi, numiţi de coroană spre a da preponderenţă numerică elementului funcţionăresc şi dreptul guvernatorului general de a suspenda hotărârile Consiliului, cu excepţia celor judecătoreşti, pentru a le înainta spre rezolvare ţarului. Totodată, preşedintele Consiliului suprem căpăta dreptul de veto, anulând cu totul vechea aparentă majoritate românească. În 1822 se mai înfiinţa la Petersburg şi un comitet provizoriu pentru reclamaţiile împotriva Consiliului suprem în afacerile judecătoreşti şi civile. Din 1824, şi ispravnicii judeţeni aleşi au fost înlocuiţi cu alţii, numiţi, ca şi zasedatelii zemstviali. În sfârşit, în 1825, Consiliul suprem îşi pierdea atribuţiile judecătoreşti, iar Senatul rus devenea instanţă de apel împotriva hotărârilor acestuia.

După 1818 au început să apară instituţiile provinciale ale Basarabiei, precum: Tribunalul comercial (1819) cu sediul la Reni, apoi la Ismail, iar din 1856 la Chişinău; prikazul asistenţei sociale (1834); ober-forşmaisterul regional şi doi forşmaisteri pentru păduri, comitetul controlului financiar pentru controlul gestiunilor obligatorii (1814-1817), administraţia sării, care avea în competenţa sa lacurile sărate din judeţul Cetatea Albă; biroul ţiganilor de coroană, comitetul de construcţii al Chişinăului (1827), care avea în supravegherea sa toate construcţiile, atât ale statului, cât şi ale particularilor (după cum s-a văzut, până în 1823, în afară de închisoare, nu exista în Chişinău nicio clădire a statului); comitetul statistic de pe lângă cancelaria guvernatorului civil, comitetul regional de aprovizionare, comitetul sănătăţii obşteşti, direcţiunea şcolilor oblastiei, administraţia grajdului zemstvial de la Chişinău pentru întreţinerea şi îngrijirea armăsarilor de rasă (1847) etc.

În aceşti ani, cea mai grea problemă era a coloniştilor veniţi în Basarabia din imensitatea imperiului. Chiar şi statutul din 1818 permitea stabilirea unor colonii străine, asigurându-se noilor veniţi o scutire de impozite pe timp de patru ani. Se vede clar de aici că politica de colonizări era sprijinită şi încurajată de înaltele oficialităţi ale imperiului. Pestriţa masă a noilor veniţi consta din: odnodvorţi sărăciţi, ţigani „guvernamentali”, ţărani fugiţi de pe proprietăţile din Rusia şi Ucraina (vtikaci) şi, după cum mai arătam la început, chiar ţărani români în zona de sud. Toţi aceşti colonişti formau categoria de „ţărani ai statului”, care beneficiau de mari înlesniri economice. Se pare că în total în Basarabia s-au înfiinţat o sută de aşezări de colonişti în această perioadă, urmate apoi de altele. Colonizarea a fost mai intensă în judeţele Hotin, Tighina şi Cetatea Albă, care, fiind de margine, au fost socotite ca fiind mai uşor de rusificat prin acest mijloc. De aceea, în judeţele Tighina şi Cetatea Albă „ţăranii statului” ajungeau să deţină în 1830 nu mai puţin de 21% din suprafaţa totală! (18)

Paralel au fost aşezaţi în Basarabia şi militari în retragere, împreună cu familiile lor, fiind scutiţi pe viaţă de plata datoriilor către stat. Prin acest procedeu se imitau măsurile iniţiate de romani cu 1.700 de ani mai devreme pentru deznaţionalizarea mai rapidă a popoarelor învinse.

Când Basarabia a fost inclusă în Novorusia, ea era gubernia cu cei mai mulţi colonişti din acest ţinut, care stăpâneau cele mai mari suprafeţe de pământ. Concluzia se poate trage din următorarea comparaţie finală: în timp ce în întregul Imperiu rus populaţia crescuse de două ori în 60 de ani, în Basarabia ea sporise de patru ori, în numai 50 de ani (1812-1861)! (19)

 

Vezi şi...

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici...

 

Note:
1  Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 17.
2    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 14.
3    Ibidem, p. 61.
4    Ibidem, p. 62.
5    Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 93.
6    Ibidem.
7    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 99.
8  Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 10-11.
9    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 185.
10  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 11.
11  Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 143.
12  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 399.
13 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 84.
14  Gheorghe I. Brătianu, La Bessarabie. Droits nationaux et historiques, Bucarest, 1943, p. 74.
15 Ştefan Ciobanu, La Bessarabie. Sa population – son passé – sa culture, Bucarest, 1941, p. 28.
16  Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 456.
17  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 399.
18  Istoria R.S.S. Moldoveneşti, p. 408.
19  Ibidem, p. 411.

 


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei
Harta Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md