Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Încercări repetate de rusificare în Basarabia Ţaristă (1828 - 1916)

 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie


A fost o mare nenorocire pentru basarabeni, arăta academicianul Ştefan Ciobanu, că ei au fost de aceeaşi credinţă ca şi ruşii, ceea ce a dus poate la o oarecare apropiere a intelectualilor cu ruşii, la indiferentismul acestor intelectuali faţă de problema naţională. În chestia deznaţionalizării ruşii au reuşit mai mult la popoarele de o credinţă cu ei; polonezii, de exemplu, popor slav, înrudit cu acel rus, şi-au păstrat naţionalitatea şi cultura mulţumită şi faptului că ei au fost catolici. Cultura românească în Basarabia a avut părţile ei slabe; ea s-a abătut de la matca ei naturală; ea şi-a rupt, graţie regimului rusesc, legăturile aproape cu desăvârşire cu ţările româneşti.” (1)

Prin urmare, dacă rusificarea şi înstrăinarea basarabenilor faţă de ceilalţi români au avut oarecari urmări spre sfârşitul veacului al XIX-lea, aceasta s-a datorat în primul rând motivelor expuse mai sus, şi în niciun caz eforturilor disperate ale ocupanţilor. Deşi, după cum s-a văzut, loviturile date limbii şi culturii române au apărut de foarte mult timp. Făţiş ele au fost aplicate începând cu Regulamentul Voronţov (1828). Dar prevederile acestuia erau, pe atunci, imposibil de realizat: „Dacă legea de faţă decretează introducerea în cancelarii, ca limbă oficială, a celei ruse, în practică, mai ales la ţinuturi, limba românească a trebuit să fie folosită dacă nu în scripte, cel puţin în dezbateri, această limbă fiind singurul mijloc de comunicare, de înţelegere între funcţionari şi marele public.” (2) Pentru aceasta, existau patru translatori la tribunalul civil şi alţii pe la judecătoriile ţinuturilor Iaşi, Orhei şi Hotin, la cancelaria guvernatorului Novorusiei şi la poliţia din Chişinău.

Ca urmare, deja în 1829 locţiitorul mareşalului nobilimii basarabene „a atras luarea aminte guvernatorului general al Rusiei noi şi Basarabiei asupra neapăratei nevoi de a se permite în Basarabia persoanelor particulare să înainteze cereri în limba moldovenească, iar hotărârile noi să se publice în traducere în această limbă.” Guvernatorul general, „luând în seamă că o foarte însemnată parte a locuitorilor Basarabiei nu ştiu încă ruseşte… a dispus guvernatorului civil ca toate instrucţiunile administrative ale oblastiei să primească cererile în limba moldovenească, cu traducerea lor în limba rusă, iar toate noile publicaţiuni să fie în limba rusă şi moldovenească.” Iar în 1836 Senatul de la Petersburg a aceeptat folosirea limbii române de către moldoveni, „care nu ştiu limba rusă.” (3)

Până la 1843, deci treizeci şi unu de ani de la răpirea Basarabiei, limba românească s-a impus de forţa maselor româneşti de aci, ca limbă oficială”, remarca Leon Boga. (4) Dar şi după 1843, ea a continuat să fie folosită în biserică, şcoală şi în relaţiile particulare.

Cauzele” eliminării complete a limbii române din şcolile din Basarabia au fost menţionate în ordinul de rusificare al curatorului circumscripţiei de învăţământ Odesa din 22 ianuarie / 3 februarie 1868: „Moldovenii din Basarabia, care de mult trăiesc în Rusia, nu toţi cunosc limba rusă; în parohiile ortodoxe până acum toată slujba bisericească se face în limba moldovenească.” (5) În plus, ruşii erau înspăimântaţi la gândul că nucleul statului român, acum consolidat prin venirea prinţului Carol, reprezenta un veritabil pericol la adresa viitorului dominaţiei ţariste la gurile Dunării. Fiindcă românii îi despărţeau acum definitiv pe ruşi de protejaţii lor, slavii balcanici. Unii, ca Fonton de Veraillan, nu-şi ascundeau enervarea, spunând: „Dacă în locul acestor români ar fi trăit aici sârbi sau bulgari, cât de simplu se tranşa atunci chestia orientală sau slavă”, iar alţii, ca Batiuşkov, se străduiau să demonstreze nici mai mult, nici mai puţin, decât că românii erau la origine slavi care mai târziu au „acceptat” limba latină! (6) De altfel, după cum arăta Ion Mateiu, „în cei o sută de ani de robie, ruşii n-au făcut altceva decât să batjocorească ţara de la care a fost răpită Basarabia, spre a înstrăina de ea cu totul pe fraţii noştri moldoveni.” (7)

Avea deci dreptate un ţăran basarabean de la începutul secolului al XX-lea să-i spună lui Vasile D. Moisiu: „Cum videm noi, la dumneavoastră îi mare dilicăţie, da noi aici între hârbareţii işti de porci (ruşii) nu mai auzim dicât grohăiturile lor. Din ghizuniile noaste nu auzim dicât minciuna, că şcoli în limba moldovenească nu-s pi lumea asta şi uite ce carte adâncă este şi pe moldoveneşte.” (8)

De aceea, nu e de mirare că mulţi basarabeni au recurs la metode revoluţionare şi extremiste pentru uşurarea soartei lor. Treptat, spre sfârşitul secolului, Basarabia intra în orbita revoluţionarismului rusesc. În decembrie 1880 soseau la Chişinău revoluţionarii Frolenko, Lebedeva, Lissovskaia şi Merkulov de la Odesa, cu scopul de a fura banii statului. Ei au fost prinşi şi arestaţi într-o lună. Dar cei ca ei i-au influenţat şi pe unii români. Astfel, un elev al Seminarului teologic, P. Braha, pe motiv de socialism a fost exilat în Siberia. Alt elev, F. Codreanu, s-a dus ca învăţător la Nisporeni în scopuri de propagandă. Altul a distrus portretul ţarului Alexandru II, scoţându-i ochii. I. Zaleţchi a fost şi el exilat în Siberia pentru activitate de propagandă. Dar cu toate acestea, un revoluţionar cu adevărat „mare” nu a existat niciodată aici, deşi printre ei se numărau şi Dicescul, Arbore, Spandoni sau Maimescul. Mai mult, unii erau nevoiţi să fugă în Regat, beneficiind de azilul politic stipulat în Constituţia din 1866: I. Başotă, Haşdeu, Filip Codreanu, Zubcu Codreanu, Crăsescu, Dumitrescu, Dicescul, Gobgilă, Buşilă, Huţu, Balbareu, Chebap, Spoială, Stere, Ochişor, Madan, Cazacu, Frunză, Costin, Nour, Halippa etc. Uneori treceau în România chiar şi ruşi sau evrei socialişti, precum Alexandrov, Axelrod, Russel, Dobrogeanu-Gherea, Pekarski sau Bulâghin.

Cei rămaşi în imperiu continuau să fie exilaţi (Ion Halippa, Gurie Grosu, viitorul mitropolit etc.), alţii aveau domiciliu forţat (ca Ion Moţoc la Kandalakşa). În 1902 erau exilaţi în nordul îngheţat Ion Pelivan, Vasile Oatu şi Alexandru Grişcov, alţii fiind închişi (G. Stârcea). Şi aşa mai departe.

Paralel, rusificarea se înăsprea. Ea se făcea pe toate căile posibile şi este o adevărată minune că românii i-au putut rezista aşa cum au rezistat. Rusificarea se făcea prin administraţie: erau aduşi în Basarabia funcţionari ruşi din toate colţurile imperiului. Aceştia, cu cât erau mai şovini, cu atât erau mai preţuiţi la Petersburg.

Rusificarea se făcea şi prin şcoală. Lăsarea în întuneric şi sălbăticie a poporului făcea parte din sistemul de guvernare autocrată şi numai aşa se explică de ce la începutul secolului al XIX-lea nu existau în întreaga Rusie decât 315 şcoli primare, iar la jumătatea secolului numărul lor abia dacă se dublase! Ca urmare, în Basarabia, pe parcursul a trei decenii (1876-1906) s-au creat în medie câte două şcoli anual pentru fiecare judeţ, iar în următorii zece ani (1906-1916) câte patru! (9)

Şcolile din Basarabia aveau o îndelungată tradiţie moldovenească. În primii ani de după anexarea rusească, toate şcolile basarabene aveau ca limbă de predare limba română. Primele mari restricţii în utilizarea limbii române în şcoli au fost impuse începând cu 1836, dar, cu toate acestea, şcolile din Chişinău, Bălţi, Hotin, Soroca şi-au continuat activitatea. După 1860 a fost o nouă perioadă de renaştere, înmulţindu-se şcolile cu „citirea şi scrierea moldovenească, învăţarea rugăciunilor în moldoveneşte, gramatica moldovenească.” (10) Oficial, scoaterea completă a limbii române din programele şcolilor basarabene a avut loc între anii 1866-1871. Numai oficial, deoarece în regiunile pur româneşti, unde nici dascălii şi nici elevii nu cunoşteau limba ocupanţilor, continua să se înveţe româneşte. De exemplu, ruşii descopereau în acei ani că la Târnova, judeţul Soroca, „copiii moldovenilor nu înţeleg ruseşte”, ceea ce denota că „desigur învăţătura s-a predat în limba moldovenească.” (11)

Statul rus nu a sprijinit niciodată şcoala românească. Nu exista nicio lege care să stipuleze cel puţin obligativitatea învăţământului primar. În plus, la şcolile ruseşti aproape toţi dascălii erau şovini. Cărţi româneşti de învăţătură nu existau. În şcolile ruseşti, elevii români erau terorizaţi de dascăli şi de elevii ruşi, care îi numeau „berbec” sau „cap de bou.” Li se spunea că limba română era o limbă pentru ţărani, iar numai rusa putea fi folosită de oamenii culţi. În manualele ruseşti nu se pomenea nimic despre poporul român, iar dacă erau întrebaţi, profesorii răspundeau că acesta era un neam de ţigani sau urmaşii hoţilor romani!

Toate acestea nu puteau să nu aibă urmări negative, pe care le evidenţia şi Zamfir Arbore: „Lipsit de şcoală, înstrăinat de biserică, persecutat de o administraţiune vitregă, rapace şi avidă de a se înavuţi pe spinarea poporului lăsat pa mâna sa – românul din Basarabia este considerat de ruşi ca brută şi imbecil, ca popor fără limbă, popor necuvântător (beziazâka).” (12)

În 1892 a fost elaborat un vast proiect cu privire la deschiderea unui număr de noi şcoli în Basarabia, pentru care statul urma să ridice edificii şi să le înzestreze cu material didactic şi mijloace de întreţinere. Toţi rusificatorii au salutat acest proiect pe motivul că (Batiuşkov): „Proiectul acesta este astfel alcătuit, încât se poate spera că generaţiunea tânără moldovenească din Basarabia se va educa în spiritul pur rusesc şi organiceşte se va contopi cu patria noastră comună, Rusia.” (13) Şi descriind aceasta, Arbore concluziona: „În Basarabia, de la 1812 şi până în zilele noastre (1898), guvernul rus a oprit într-un mod riguros tipărirea cărţilor româneşti; mai mult decât atât, orice carte românească a fost şi rămâne oprită de a trece Prutul. Niciun ziar românesc, nicio broşură românească nu sunt libere a trece în Basarabia…” (14)

În sfârşit, rusificarea se mai făcea şi prin armată. Soldaţii erau nevoiţi să înveţe ruseşte, fiind împrăştiaţi pe toată suprafaţa imperiului şi trebuind să lupte în cele mai felurite războaie pentru cauze străine. Dar, întorcându-se acasă de la oaste, ţăranii români uitau rapid limba ocupanţilor. Numai astfel se explică şi faptul, destul de picant, că ţarul Alexandru II, trecând prin Basarabia cu ocazia războiului ruso-româno-turc din 1877, s-a adresat către locuitorii acestei provincii în limba română!

În legătură cu acest război, se ştie că România a fost aliată cu Imperiul rus şi a adus o contribuţie hotărâtoare la obţinerea victoriei. România a devenit independentă, dar Rusia cotropea din nou sud-vestul Basarabiei, trădându-şi fostul aliat, în ciuda înţelegerilor şi convenţiilor încheiate. Avea deplină dreptate Fr. Engels să scrie în 1888: „Căderea ţarismului, nimicirea acestui vis rău care apasă peste Europa întreagă, iată, după noi, cea dintâi condiţie pentru dezrobirea naţiilor din mijlocul şi din răsăritul Europei… Afară de aceasta, d-voastră românii trebuie să fi cunoscut ţarismul; aţi suferit îndestul prin Regulamentul organic al lui Kiseliov, prin înăbuşirea răscoalei de la 1848, prin răpirea de două ori repetată a Basarabiei, prin năvălirile fără număr în România, ca şi cum ţara ar fi fost un simplu popas rusesc pe drumul spre Bosfor; prin siguranţa că neatârnarea naţională a României va înceta pe dată ce s-ar împlini visul ţarismului – cucerirea Constantinopolului. Până atunci, ţarismul vă momeşte, arătându-vă Transilvania românească pe mâinile maghiarilor, pe când tocmai ţarismul o ţine despărţită de România; dacă mâine despotismul din Petersburg ar cădea, poimâine n-ar mai fi în Europa nicio Austro-Ungarie.” (15)

În 1871 începea şi dezastrul bisericii româneşti basarabene. În acest an a fost numit episcop în Basarabia rusul Pavel Lebedev, care şi-a desfăşurat aici „activitatea” până în 1882. El a fost trimis special de la Petersburg, pentru a grăbi rusificarea bisericilor româneşti. Abia ajuns în Basarabia, a constatat că din cele 18 mânăstiri existente, în 13 serviciul divin se făcea numai în româneşte, iar în celelalte cinci (Hârjauca, Hârbovăţ, Jabca, Curchi şi Călărăşeuca) era şi câte o „strană rusească.” Ca urmare, începea lunga prigoană împotriva a tot ceea ce era românesc. În 1873-1874 dădea dispoziţie ca strana rusească să se înfiinţeze în toate mânăstirile. La fel, bisericile erau rusificate masiv. Totuşi, în 1882 se mai făcea slujbă românească în 207 biserici, faţă de cele 608 slavoneşti şi 211 mixte (româneşti şi slavoneşti). (16) La Ialpugeni, Căinari, Cărbuna, Gangura, Colencăuţi etc., Pavel a găsit numeroşi preoţi care nu ştiau ruseşte. Inclusiv în parohiile cu populaţie rusească erau preoţi care oficiau în româneşte. Chiar Pavel arăta aceasta: „Chiar în multe parohii în care clericii ştiu bine ruseşte, registrele se fac în româneşte.” (17) Ca urmare, din 1873 toate actele bisericeşti nu se mai întocmeau decât în rusă.

Mai marii imperiului apreciau „performanţele” lui Pavel, aşa cum făcea Batiuşkov: „Până la 1871, când pe scaunul episcopal veni P.S. Pavel, în unele mânăstiri şi biserici slujba dumnezeiască se făcea în graiul moldovenesc.” (18)

Catedra de limba română de la Seminarul teologic din Chişinău a fost desfiinţată, împreună cu toate celelalte şcoli duhovniceşti, vinovate de acelaşi „păcat” (între care şi Şcoala eparhială de fete, înfiinţată în 1859). De asemenea, a fost închisă tipografia eparhială moldovenească (1883), întemeiată încă în 1813 de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. În plus, au fost închise 336 de biserici româneşti şi au fost goniţi din Basarabia toţi preoţii care nu au învăţat ruseşte în doi ani. Ei au fost scoşi fără excepţie din parohii şi surghiuniţi la mari depărtări. Este cazul unor preoţi precum Vasile Zubcu, Ioan Untu, Dimitrie Tutunaru, Ion Popovici sau Grigore Gallin. Acum diaconii şi cântăreţii din biserici dădeau examen numai în limba rusă. Iar copiii clericilor, fireşte, învăţau şi ei numai în ruseşte.
Vorbind despe români, Pavel se adresa astfel bulgarilor de la Bolgrad:”Dispreţuiţi exemplul de nerecunoştinţă al acelora care plătesc cu ură adâncă poporului rusesc binefacerile săvârşite pentru neatârnarea şi libertatea dăruită lor, pentru sângele vărsat de poporul rusesc pentru izbăvirea lor de jugul greu, pentru independenţa lor (!).” (19)

În aceste condiţii, nu este de mirare că arhiepiscopia din Chişinău a cerut în mod imperativ tuturor bisericilor absolut orice carte religioasă românească. Fără excepţie, Bibliile, Catehismele, Molitvelnicele, Psaltirile, Mineele, Evanghelierele, Octoihurile etc. au fost date focului! Acest spectacol apocaliptic era descris astfel de către Durnovo: „Toate cărţile sfinte de pe la bisericile moldoveneşti, tipărite cu litere chirilice în limba română, au fost depuse la mitropolia din Chişinău, unde arhiepiscopul Pavel, în curgere de şapte ani, le-a ars, încălzind cu ele palatul mitropoliei.” (20) Şi, continuându-şi ideea, Durnovo menţiona despre situaţia generală a românilor din Basarabia: „Poporul din Basarabia, mulţumită rusificării zilnice, e transformat într-o hoardă de robi muţi şi ignoranţi. Acestui popor i s-a interzis să înveţe în limba sa maternă în şcoli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinţilor săi; sute de mii de desetine din pământul său au fost împărţite coloniştilor ruşi, bulgari şi germani, şi aceasta în scop de a-i sili să-şi părăsească ţara. Numai într-un an, 855 de familii ţărăneşti au trebuit să plece în Siberia pentru a o coloniza. Bieţii oameni îşi lasă holdele roditoare, pentru că nu mai pot trăi în ţara lor.” (21) Şi, pentru a întregi această idee, să mai notăm că în anul 1897, din totalul populaţiei Basarabiei, 81,8% bărbaţi şi 96% femei erau analfabeţi. Iar din numărul analfabeţilor, majoritatea erau români. (22)

Despre situaţia românilor, Zotov scria: „Populaţia moldovenească era străină nu numai de cultura spirituală a Rusiei, ci chiar şi de felul ei de viaţă civică şi administrativă. Rusificatorii neîndemânatici au făcut ca ţăranul, venind la oraş, să se simtă ca într-o pădure întunecoasă şi necunoscută. În orice birou lor le era permis să nu-l înţeleagă pe acel ţăran. Justiţia, şcoala, biserica, administraţia – toate pentru el erau străine.” (23)

În toţi aceşti ani, autorităţile continuau să fie alarmate, căci rusificarea nu progresa nici pe departe în ritmul pe care îl doreau ele. Acest lucru rezultă foarte clar din raportul înaintat de Batiuşkov în 1890 ţarului Alexandru III: „Noi spunem hotărât că nu numai în fundul Basarabiei, unde populaţia a rămas întreagă românească, dar chiar la Chişinău am întâlnit moldoveni care nu ştiau un cuvânt ruseşte. Dacă voim ca populaţia rusească să nu se românizeze, dacă voim ca Basarabia să nu ajungă obiectul dorinţelor şi agitaţiilor românofile, atunci trebuie ca prin intermediul şcolilor să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ţăranii moldoveni să devină ruşi.” (24) Acest lucru însă nu era tocmai uşor, deoarece ruşii nu constituiau nicio atracţie pentru românii basarabeni. În 1863 deja Zaşciuk remarca faptul că „în caracterul unui moldovean simplu se observă timiditate, slugărnicie, fire închisă, antipatie faţă de ruşi şi dispreţ faţă de militari.” (25) Şi ce încheiere mai potrivită s-ar putea găsi acestei prezentări a opiniilor despre români decât excelenta sintetizare a basarabeanului Ion Pelivan?

În patru secole, turcii păgâni nu au putut săvârşi în Moldova şi Valahia atâtea mişelii, câte au făcut pravoslavnicii ruşi în Basarabia, timp de 106 ani.

Dacă turcii ne-au prădat rodul muncii noastre, dacă ei ne-au impus birul sângelui nostru, ruşii nu s-au mulţumit numai cu aceasta, ci au căutat să ne pângărească sufletul, să ne batjocorească limba şi să ne omoare însăşi fiinţa noastră etnică.” (26)

Despre aceasta vorbesc şi faptele următoare.

În anul 1905, câţiva emigranţi basarabeni, între care Z. Arbore şi P. Cazacu, au tipărit cu litere latine, la Geneva, un ziar numit Basarabia, care apoi era expediat în plicuri pe diferite adrese, atât din România, cât şi, mai ales, din Basarabia. Iată ce scria acest ziar în nr. 6: „Ar părea că fiind moldoveni, adică români, noi am dori să ne unim cu fraţii noştri de peste Prut! N-ar fi nimic straniu în această dorinţă a noastră; suntem de acelaşi neam, avem aceeaşi limbă, aceeaşi lege şi obiceiuri. Dar pe lângă că această unire nu se poate face, nici nu ne vine la socoteală nouă, moldovenii din Basarabia. Ce am câştiga noi?” (27) Iar ideea naţională nu a făcut mari progrese nici după revoluţia din 1905. Ziarul Basarabia, care a apărut în 1906-1907, era editat de câţiva tineri revoluţionari, faţă de care poporul conservator şi mistic, cu sufletul învăluit de îndoieli şi bunătate, nu se putea manifesta prea entuziast. Poporul acesta prefera să se gândească mai degrabă la o viaţă zugrăvită de Evanghelia lui Christos cel blând şi nu de cea a lui Karl Marx.

Dar, dacă s-a reuşit în bună măsură înstrăinarea basarabenilor faţă de restul poporului român, aceasta nu înseamnă că ei deveneau mai receptivi faţă de spiritualitatea rusească. Polonezul S. Krzyzanovski a remarcat foarte bine: „Rusia originară nu are forţe culturale şi morale pentru asimilarea tuturor periferiilor. Acest lucru istoveşte nucleul naţional rus.” (28) Faptul acesta îl recunoşteau şi istoricii Academiei de ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti: „În judeţul Hotin, numărul moldovenilor a scăzut din cauza afluenţei mari a ucrainienilor veniţi din Bucovina şi, mai ales, din guberniile Volâniei şi Podoliei, precum şi a asimilării de către ucrainieni a unor sate cu populaţie moldovenească din nordul şi nord-estul judeţului. Un fenomen analog putea fi observat şi în judeţul Cetatea Albă. Concomitent, în alt judeţ de la sud – Ismail – ponderea moldovenilor a crescut până aproape la 40%, iar în sate – chiar până la 47%.” În acelaşi timp, ei formau 91,6% din populaţia judeţului Chişinău, 80,9% la Orhei, 71% la Bălţi, 66,4% la Soroca şi 52,5% la Tighina. (29)

 

Vezi şi...

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici...

 

Note:
1   Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 34.
2  Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 17.
3    Ibidem, p. 17-18.
4    Ibidem, p. 19.
5    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 403.
6    Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei, Bucureşti, f.a., p. 40.
7  Ion Mateiu, Renaşterea Basarabiei. Pagini din lupta pentru unitatea naţională, Bucureşti, 1921, p. 47-48.
8    Vasile D. Moisiu, Ştiri din Basarabia de astăzi, Bucureşti, 1915, p. 94.
9  Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice. Înfăptuiri româneşti, Chişinău, 1942, p. 25-26.
10  Leon T. Boga, op. cit., p. 21.
11  Ibidem, p. 22.
12  Zamfir Arbore, Liberarea Basarabiei, Bucureşti, 1915, p. 49.
13  Idem, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, p. 527.
14  Ibidem, p. 531.
15  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 419.
16  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 147.
17  Ibidem, p. 149.
18  Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 143.
19  George Popa-Lisseanu, Basarabia. Privire istorică, Bucureşti, 1924, p. 24-25.
20  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 403.
21  Ibidem.
22  Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 147.
23 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 12/1991, p. 83.
24  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 404.
25  Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 122.
26  Ion G. Pelivan, Basarabia de sub oblăduirea rusească, Bucureşti, f.a., p. 3.
27 Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Cluj, 1926, p. LVIII.
28  Aleksandr Soljeniţân, Căderea imperiului comunist sau cum să reîntemeiem Rusia, Bucureşti, 1990, p. 9.
29  Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 37.

 


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta principatelor româneşti pe timpul domniei lui Mihai Viteazul, 1600
Harta principatelor româneşti pe timpul domniei lui Mihai Viteazul, 1600
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md