Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Renaşterea cultural-naţională a Basarabiei în perioada Ţaristă (1839 - 1916)

 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie


Aceste cifre vorbesc din nou despre eşecul complet al deznaţionalizării Basarabiei. Ele nu puteau fi deloc de natură să încurajeze autorităţile ţariste. Scriitorul Durnovo era prin urmare îndreptăţit să constate: „Basarabia nu e numai mărul de discordie între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient… În timpul acestor o sută de ani de dominaţie rusă în Basarabia ne întrebăm, ce am făcut noi pentru poporul moldovenesc din punct de vedere spiritual? Absolut nimic…” (1) Acelaşi lucru era evidenţiat şi de basarabeanul Alexandru Nour în ziarul Viaţa Basarabiei: „Aici nici florile nu mai înfloresc şi nici păsările nu mai cântă, ne-am educat ruseşte şi am pierdut cheia de la inima ţăranului.” (2)

Şi totuşi, o mişcare de eliberare naţională a existat întotdeauna în Basarabia. Iată în rândurile de mai jos câteva evenimente care vorbesc despre existenţa ei:

În 1839 deja, trimişii domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, în Rusia, au fost strict supravegheaţi la trecerea lor prin Chişinău, unde erau atâţia români cu „devotament pentru naţie.” (3)

Existenţa acestui „devotament pentru naţie” se evidenţia la boierii basarabeni atunci când aceştia cereau extinderea şi în Basarabia a unor prevederi ale Regulamentului organic, „care există de la 1833 la fraţii noştri.” Argumentând această cerere, ei arătau: „Acelaşi neam pe ambele maluri ale Prutului, identitatea vechilor legături şi obiceiuri, asemănarea climei, a solului, a obiceiurilor şi înclinărilor populaţiei săteşti, toate favorizează această a noastră cerere.” (4)

În aceşti ani, se mai producea un fenomen edificator, evidenţiat de Leon Boga: „Mişcarea literară din Moldova găsi imitatori şi în Basarabia, se tipăriră scrieri literare, în care se constata un adânc simţământ de neam.” (5)

Încă din timpul revoluţiei române de la 1848, la Chişinău trebuia să apară ziarul Românul, iar mai târziu, în 1858, se pregătea apariţia unei reviste în limbile română şi rusă. Fireşte, viaţa acestor prime manifestări mai concludente ale românismului Basarabiei a fost extrem de scurtă.

Efectuând o vizită la Chişinău, maiorul român Nicolae Popovici a fost, în 1861, supus unei urmăriri deosebit de atente datorită numeroaselor sale contacte cu populaţia. Despre aceste contacte se redactau rapoarte de tipul acestuia: „Maiorul Popovici, în tot timpul şederii sale la Chişinău, se ducea des la boierul moldovean Pruncul şi la Alexandru Haşdeu, asemenea o dată a fost văzut şi la asesorul colegial Ioan Cuş.” (6)

Iar în 1862, boierul Cristi cerea guvernatorului Basarabiei autorizaţia pentru a deschide o tipografie cu litere latine. Cererea a fost respinsă pe motivul că „D. Cristi aparţine moldavofililor înflăcăraţi, care visează o singură Românie unită.” (7)

Mişcarea aceasta naţională unionistă a unei părţi a boierimii moldovene din Basarabia, îndată după unirea principatelor române, relevată de actele oficiale ruseşti, constituie pagina cea mai strălucită din istoria Moldovei dintre Prut şi Nistru, în decursul jumătăţii secolului al XIX-lea.” (8)

În aceste vremuri, gruparea boierimii române nerusificate era cea care aspira cel mai mult spre unire, fiind chiar în pragul formării unui partid boieresc pro-unionist. „Partidul” era condus de familiile boiereşti Cotruţă, Casso, Cristi şi Cazimir, iar în legătură cu activitatea sa, cancelaria guvernatorului general al Novorusiei de la Odesa trimitea guvernatorului Basarabiei o adresă „foarte confidenţială” la 29 mai 1863, în care se arăta: „Sunt informat că nobilimea basarabeană care se pregăteşte să redacteze o notă către suveranul împărat cu ocazia evenimentelor din Polonia este împiedicată de opoziţia partidului boierilor care visează restabilirea naţiunii moldovene în Basarabia în vederea creării condiţiilor care ar da naţiunii dreptul de a cere unirea cu Moldova.” (9) Iar după înăbuşirea revoluţiei poloneze, o altă adresă semnala guvernatorului Basarabiei că tinerii de familie bună de aici „întreţin legături cu Iaşiul şi Bucureştiul prin intermediul moldovenilor care vin din Principate la Chişinău să aducă scrisorile şi urmăresc unirea Basarabiei cu Principatele.” (10)

Autorităţile ruseşti începeau să devină tot mai alarmate de veştile sosite din Basarabia. De aceea, ministrul instrucţiunii publice a hotărât să o viziteze în 1867. Constata, însă, cu stupoare, cât de puţin răspândite erau cultura şi limba rusă în rândul românilor. În plus, tot el descoperea cu acelaşi prilej că „unirea Moldovei şi Munteniei şi formarea unui principat aproape independent şi puţin binevoitor la adresa noastră, exercită o atracţie vizibilă asupra vecinilor lor moldoveni din Basarabia.” (11)

De altfel, Rusia a fost statul care a protestat cel mai vehement împotriva realizării unirii Moldovei cu Muntenia. De aceea, într-o circulară adresată în 1870 ministerelor de externe ale ţărilor europene de cancelarul Gorceakov, erau invocate numeroase derogări de la Tratatul de pace din 1856. În primul rând era pomenit „şirul de revoluţii” din Moldova şi Muntenia, care le-a dus pe acestea „mai întâi la unire, apoi la chemarea unui prinţ străin.” Totodată, se sublinia cu mândrie legitimă că Rusia a fost singura ţară europeană care a protestat constant faţă de aceste „infracţiuni”! (12) Teama ruşilor nu era întâmplătoare.

Căci aceeaşi activă cancelarie a generalului guvernator din Odesa scria în 21 martie 1867 guvernatorului Basarabiei: „Am obţinut din Moldova o informaţie după care revoluţionarii au stabilit, între Cahul şi Chişinău, un post pentru a-şi transmite corespondenţa şi pentru a trece frontiera fără paşaport pentru trei ruble de persoană şi urmăresc unirea Basarabiei cu Principatele prin intermediul moldovenilor care vin din Principate la Chişinău aducând scrisori.” (13)

Să observăm în încheiere că totalitatea acestor „luări de poziţie” ale oficialităţilor ruseşti vorbeau despre unirea Basarabiei cu România şi nicidecum despre o încorporare la aceasta!

La începutul secolului al XX-lea, conştiinţa naţională a românilor din Basarabia a luat forme şi mai avansate. Un rol important îl aveau tinerii care, cu mari sacrificii, izbuteau să-şi facă studiile la Universitatea din Iaşi şi care la înapoierea în Basarabia se angajau într-o tot mai energică luptă împotriva ocupaţiei ruseşti, pentru apărarea fiinţei etnice a românilor şi pregătirea terenului pentru unirea cu România. Ruşii au sesizat pericolul şi de aceea au continuat să rămână inflexibili la cererile atât de justificate de a fi deschise şcoli româneşti. De asemenea, era o necesitate stringentă introducerea limbii române în bisericile din Basarabia. Iorga ne spunea şi de ce: „Era cu atât mai necesar, cu cât, după cum a arătat-o d. Ion Pelivan, reprezentantul cauzei române în Basarabia în timpul congresului de pace (1919-1920), exista cutare judeţ, ca Bălţi de pildă, unde numai doi preoţi cunoşteau limba rusă. Cât despre naţiunea însăşi, ea ignora limba oficialităţii în aşa măsură, încât preoţii puteau citi versuri din poetul ucrainean Taras Şevcenko, făcând să creadă pe credincioşi că le prezintă imagini despre Evanghelie.” (14)

Tot tinerii basarabeni au fost cei care au luat parte, alături de cei din Vechiul Regat, bucovineni, transilvăneni şi bănăţeni, la pelerinajul de la mânăstirea Putna din 1871, la mormântul lui Ştefan cel Mare, şi tot ei au propagat în Basarabia ecourile Expoziţiei Naţionale din 1906 de la Bucureşti, care devenise atunci „capitala poporului românesc”, după expresia lui Nicolae Iorga, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la urcarea lui Carol I pe tron. Atunci era lansat în ziarul Basarabia un apel plin de patriotism: „Fraţi moldoveni, munca cinstită şi rodnică a fraţilor noştri de peste Prut va fi sărbătorită printr-o mare şi înălţătoare expoziţie, care se va deschide în Bucureşti. Voi toţi, care ştiţi cum simte şi cugetă românul, vă veţi simţi mândri a veni în număr cât mai mare la această sărbătoare de renaştere naţională. Cu această ocazie veţi vedea şi chipul sfânt al marelui Voievod Regele Carol, care a ştiut să rupă lanţurile robiei şi să aducă lumină cât mai multă în inima asuprită a românilor. Veniţi, căci aceasta este sărbătoarea mare a românimii, de la care nimeni nu trebuie să lipsească şi de la care poate într-o zi va atârna şi viitorul nostru.” (15) Inutil să mai spunem că numărul respectiv al ziarului a fost confiscat de autorităţile ruseşti şi apelul de mai sus nu a ajuns niciodată la cititorii basarabeni.

Referitor la participarea foarte redusă a basarabenilor la acest mare jubileu, consulul turc la Iaşi, S. Gürdji, menţiona în 1908: „Puşi la curent de agenţii lor în legătură cu spiritul iredentismului care domneşte printre români şi pentru a preveni dorinţa de întoarcere la românism a populaţiei moldovene, semirusificată, din Basarabia, ruşii i-au împiedicat pe moldoveni acum doi ani să meargă în masă la expoziţia din Bucureşti.” (16)

După cum arătam, primii la care s-a manifestat redeşteptarea naţională au fost tinerii, îndeosebi studenţii. Majoritatea studenţilor români basarabeni erau împrăştiaţi prin universităţile ruseşti. Dar ei nu îşi uitau nicio clipă ţara şi neamul. Ei cereau într-una „cărţi de cultura şi istoria neamului nostru, mai serioase şi documentate.” Unul dintre ei scria acasă: „Foarte aş vrea să aib carte poştală cu chipul Universităţii din Iaşi; am auzit că zidirea e foarte frumoasă.” Iar altul constata: „Câţiva ani înapoi era o mirare dacă auzeai limba moldovenească pe strada Chişinăului: nimeni n-o vorbea, afară de ţăranii veniţi de la sate. Iar acuma în toate zilele aud inteligenţi (intelectuali) vorbind moldoveneşte.” (17) Intelectualii au dat tonul marilor mişcări naţionale de la începutul secolului al XX-lea. Între ele, locul de frunte a fost ocupat de revoluţia antiabsolutistă din anii 1905-1906, care pentru importanţa sa deosebită va face obiectul capitolului următor al acestei lucrări. Ea a dat naştere unei mişcări de redeşteptare culturală, ce va spori pe măsura trecerii anilor. Începând de acum, apăreau publicaţii româneşti precum Moldovanul (14 ianuarie 1907 – 15 octombrie 1908), Viaţa Basarabiei (22 aprilie – 25 mai 1907), Basarabia reînoită (1907), Făclia Ţării (un număr în 1912), Glasul Basarabiei (1913), Şcoala moldovenească (patru numere în 1917) etc. Dintre acestea, Viaţa Basarabiei, condusă de Alexandru Nour, apărea atât cu litere ruseşti, cât şi „cu litere româneşti pentru marele public inteligent al Basarabiei şi tuturor ţărilor locuite de români”, (18) motiv pentru care a dispărut după numai şase numere.

Şi masa populaţiei începea să fie conectată la ideea naţională. Conform mărturiei lui Anatolie Moraru, presa românească din anii 1906-1907 ajungea până în nordul judeţului Hotin, în localităţi ca Văncicăuţi, Noua Suliţă, Cerlena Mare, Stroeşti sau Răchita.

Un rol important în această mişcare îl avea, bineînţeles, biserica, la tipografia eparhială din Chişinău tipărindu-se numeroase cărţi religioase şi, în plus, revista lunară Luminătorul. Aceasta şi-a început apariţia în ianuarie 1908, sub direcţia protoiereului C. Popovici. În ea apăreau însă şi articole politice, scrise de Pantelimon Halippa, Theodor Inculeţ, Alexei Mateevici etc. De exemplu, în numărul din mai 1912 al Luminătorului scria: „Dacii în amestec cu puternicul şi cuceritorul norod al romanilor, care au venit mai târziu şi le-au luat ţara, amestecându-se cu dânşii, au dat naştere neamului nostru. În anul 106 după Christos, după războiul îndelungat între craiul Decebal şi împăratul Romei, Traian a supus Dacia şi a prefăcut-o în ţară romană.” (19)

Cel mai important eveniment al acestor ani îl constituie însă apariţia, în mai 1913, a ziarului Cuvânt moldovenesc, din iniţiativa tinerilor în frunte cu marele luptător Pantelimon Halippa, ajutat de N. Alecsandri, S. Murafa, D. Ciugureanu, M. Minciună, T. Roman, I. Friptu, I. Buzdugan etc. În această perioadă, publicaţiile româneşti duceau o bogată activitate culturală în domeniul moralei, istoriei, economiei etc. Fapt demn de remarcat este că până şi unele ziare ruseşti începeau să publice texte româneşti, pentru a putea rezista concurenţei impuse. Aceasta cu atât mai mult, cu cât situaţia socială continua şi ea să se agraveze. Între 1906 şi 1914 se pare că au fost strămutaţi în Siberia şi Kazahstan în jur de 60.000 de basarabeni. (20)

În aceşti ani continua lupta pentru limba naţională. La 29 septembrie 1907, preşedintele Societăţii Moldoveneşti pentru învăţământul public şi studierea ţinutului natal, Dicescul, cerea Ministerului instrucţiunii publice o şcoală românească la Ciopleni, judeţul Chişinău, dar fără rezultat. Congresul preoţimii din decembrie 1908 a hotărât introducerea limbii române în şcolile parohiale, iar ca răspuns ruşii au ameninţat că vor închide aceste şcoli. În sfârşit, o nouă propunere de introducere a limbii române în şcoli a fost respinsă de Dumă la 10 noiembrie 1910.

Dar centenarul anexării (1912) s-a sărbătorit fără participarea intelectualităţii române, semn că ideea naţională începuse să prindă rădăcini trainice. Cu acest prilej, „Liga adevăraţilor ruşi” îşi arăta indignarea pentru „indiferenţa, ingratitudinea şi lipsa de patriotism” a moldovenilor „sălbatici şi inculţi.” Iar arhiepiscopul Ciceagov şi familia de renegaţi Krupenski au inventat fantoma „separatismului moldovenesc din Basarabia.” Tocmai de aceea, centenarul a fost sărbătorit de ruşi cu mult fast la 16 mai 1912, în prezenţa ţarului Nicolae II, a ţarinei, a moştenitorului tronului şi a fiicelor ţarului. Cu această ocazie, arhiepiscopul Serafim Ciceagov, cunoscut pentru activitatea sa rusificatoare în clerul basarabean, a oficiat serviciul divin. El a rostit şi o predică consacrată evenimentului zilei, într-un spirit rusesc belicos, preamărind răpirea Basarabiei şi calificând-o ca o fericire pentru poporul ei şi chiar ca un jubileu al credinţei ortodoxe. Dar imediat, din cauza căldurii probabil, a leşinat, fapt ce l-a determinat pe Iorga să comenteze: „Dumnezeul cel drept respinge şi doboară pe acei care cutează să ridice către dânsul prinosul crimelor vechi, ca şi al crimelor noi.” (21) Cu toate acestea, a doua zi a fost pusă temelia monumentului ţarului Alexandru I în faţa Mitropoliei. Monumentul avea să fie sculptat de italianul Ximenes şi la 3 iunie 1914, tot în prezenţa ţarului şi a familiei sale, a fost dezvelit.

În România, ostentativele serbări de la Chişinău au produs multă amărăciune. Cu acest prilej, basarabeanul Petre Cazacu scria în Viaţa Românească: „Ruşii serbează acum o sută de ani de stăpânire materială asupra Basarabiei. Sufletul ei însă nu-l au şi nu-l vor avea. La serbarea ruşilor, moldovenii n-au parte decât de durere tăcută, adâncă. Întreg neamul românesc ia parte la această durere şi nu pierde nădejdea că şi Basarabia şi neamul românesc vor avea, la rândul lor, să-şi serbeze ziua izbăvirii.” (22) Iar Iorga scria: „Cuceriţii, stăpâniţii, supuşii sunt două milioane de moldoveni. Şi între dânşii nu sunt nici măcar două mii care să înţeleagă nedreptatea, jignirea, umilirea ce se ascunde pentru ei în această defilare a odăjdiilor de aur, a uniformelor, a hainelor de gală, în sunetul greoi de proslăvire al aramei din care se varsă şi tunurile.” (23)

Marele istoric nici nu bănuia măcar cât de repede îi va fi contrazisă această afirmaţie pesimistă, atât de puţin specifică firii sale!

 

Vezi şi...

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici...


Note:
1   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 12/1991, p. 77.
2   Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 25.
3  Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 28.
4    Ibidem, p. 29.
5    Ibidem.
6    Ibidem, p. 30.
7    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 401.
8    Leon T. Boga, op. cit., p. 31.
9    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 401-402.
10  Ibidem, p. 402.
11  Ibidem.
12  Ibidem, p. 406-407.
13  Ibidem, p. 402.
14  Nicolae Iorga, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, Bucureşti, 1940, p. 66.
15  Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 173.
16 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol. I, Bucureşti, 1983, p. 300.
17  Nicolae Iorga, Pagini despre Basarabia de astăzi, Vălenii de Munte, 1912, p. 13.
18 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 291.
19  Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, op. cit., p. 27.
20  Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 622.
21  Nicolae Iorga, Pagini…, p. 112.
22  Petre Cazacu, O sută de ani de robie, Iaşi, 1912, p. 21.
23  Nicolae Iorga, Adevărul…, p. 77.

 


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta etnică a guvernămîntului Basarabiei, 1941
Harta etnică a guvernămîntului Basarabiei, 1941
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2014 istoria.md