Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Revoluţia din 1905 în Basarabia Ţaristă şi urmările ei (1905 - 1906)

 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie


Intoleranţa ruşilor nu mai cunoştea margini. Ea a început să se manifeste sub cele mai monstruoase forme, şi nu numai împotriva românilor. Un exemplu clar în acest sens îl reprezintă pogromul antievreiesc de la Chişinău.

Pogromul a avut loc în zilele de Paşti (6-7 aprilie) ale anului 1903. Un martor ocular, istoricul Alexandru Boldur, îşi amintea: „Grupuri de pogromişti de la mahalalele oraşului, cu ciomege, umblau prin tot oraşul, spărgeau geamurile magazinelor evreieşti, forţând uşile caselor furau obiectele casnice ale evreilor, loveau în ei şi, în sfârşit, îi ucideau.” (1) Rezultatul a fost de 41 de morţi. Despre originile pogromului nu a putut fi stabilit cu precizie adevărul, existând mai multe păreri. Se ştia în genere că sufleteşte pogromul a fost pregătit de ziarul lui Kruşevan, ajutat cu largheţe de aşa-zisa Ligă a adevăraţilor ruşi, o organizaţie şovină şi xenofobă, condusă de antreprenorul de profesie Pronin. Dar şi guvernul central era vinovat. Însuşi prinţul Urusov recunoştea că guvernul purta „vina unei politici înguste naţionaliste, mioape şi brutale după metode, faţă de marginile statului şi alogeni.” (2) Dar şi mai vinovat era Levendal, şeful siguranţei locale. De altfel, evreul basarabean Sluţki arăta că şi ţarul Nicolae II era antisemit, iar principalii organizatori ai pogromului au fost ministrul de interne Pleve şi directorul departamentului poliţiei Lopuhin, primul său ajutor. În schimb, unii, precum Kruşevan sau Bezviconi, îi acuzau pe înşişi evreii de acest „truc”, organizat de „stânga revoluţionară”, care intenţiona să folosească „pseudo-patriotismul antisemit” spre a ridica populaţia la o revoltă, încercare nereuşită însă. Totuşi Boldur, ca martor ocular la acel eveniment, respingea orice bănuieli de participare a revoluţionarilor la iniţiativa provocării pogromului. „E o interpretare cu totul fantezistă, ce nu are niciun temei în realitate”, conchidea el. (3)

Participanţii la aceste grave dezordini au fost judecaţi şi condamnaţi, dar la pedepse nu prea aspre. Ca urmare, alte pogromuri au bântuit Basarabia în octombrie 1905. Unele cifre, poate exagerate, arătau că la noul pogrom de la Chişinău s-au înregistrat 60 de morţi şi 200 de răniţi, iar la cel de la Călăraşi 60 de morţi şi 80 de răniţi. (4) Alte pogromuri s-au desfăşurat la Cetatea Albă, Bairamcea, Ismail şi Străşeni. Ca urmare, la Chişinău a trebuit să fie aduse trupe, care au utilizat armele de foc pentru împrăştierea extremiştilor.

Cu toată grija autorităţilor ruseşti ca opinia publică internaţională să nu ia cunoştinţă de situaţia internă, ştiri despre politica poliţienească a Rusiei au răzbătut totuşi dincolo de hotarele ei. Astfel, în ţările europene şi în S.U.A. opinia publică a protestat contra marilor pogromuri antievreieşti, care au avut loc la Chişinău. Însuşi preşedintele S.U.A., Theodore Roosevelt, a dat publicităţii un protest solemn, în care se spunea: „Se comit uneori crime atât de monstruoase, încât ne întrebăm atunci dacă nu este de datoria noastră expresă să ne manifestăm reprobarea faţă de opresori şi simpatia faţă de victime.” În continuare, se preciza că poporul american „consideră deci de datoria lui să-şi exprime oroarea aflând de masacre atât de oribile ca cele de la Chişinău.” (5)

De asemenea, opinia internaţională cunoştea cât de crunt era reprimată în Imperiul rusesc lupta naţională de eliberare a popoarelor asuprite. De aici şi denumirea ce a fost atribuită acestui imperiu, de „închisoare a popoarelor”, cu mult mai cumplită decât cea austro-ungară.

Ca urmare, revoluţia burghezo-democratică din Rusia, izbucnită în 1905, în condiţiile înfrângerii din războiul ruso-japonez din Manciuria, a prilejuit o puternică afirmare a principiului naţionalităţilor. Manifestul imperial din octombrie 1905, promiţând importante modificări în legislaţia statului către democratizare, a fost urmarea intensificării mişcării revoluţionare în întreg imperiul. În Basarabia, această mişcare a avut un profund caracter social-politic şi naţional sub influenţa intelectualilor. La un miting care a avut loc la Chişinău, revoluţionarii proclamau deja că „noi am învins pe Nicolae al doilea, cel sângeros şi cel din urmă.” (6)

Fruntaşii luptătorilor pentru drepturi naţionale erau aici Constantin Stere, Emanoil Gavriliţă, Alexandru Botezat, Ion Pelivan, Ion Inculeţ, Alexandru Nour, Neculai Alecsandri, Neculai Bivol, Vasile Oatu, Vasile Stroescu, Pantelimon Halippa etc. Lupta românilor se referea la emanciparea naţională, cerând reforme economice, reforma agrară, reintroducerea limbii române în şcoli, biserici şi în instituţiile publice.

Ca urmare, au început să se ţină întruniri, să apară societăţi, să se oficieze româneşte în biserici. S-a reînfiinţat catedra de limba română la Seminarul teologic şi la Şcoala eparhială de fete din Chişinău, s-a redeschis tipografia eparhială, iar alegerile pentru Dumă vor redeştepta viaţa politică.

În general, în mişcarea naţională din Basarabia se înregistrau trei tendinţe diferite. Cei mai activi şi mai radicali erau studenţii români ai universităţilor ruseşti. Activitatea lor era ceva mai veche. De exemplu, studenţii de la Dorpat se organizaseră pe criteriul naţional încă din 1898, sub conducerea lui Ion Pelivan. Tot acolo, „în 1899… a luat fiinţă o asociaţie de studenţi basarabeni, care organiza conferinţe şi serate literare.” (7) Iar în 1900-1902, studenţii de la Dorpat au început să agite chestiunea drepturilor naţionale, culturale şi politice ale românilor din Basarabia. Ca urmare, 14 dintre ei au fost închişi (Vasile Oatu, Gheorghe Chicu, Vasile Maho, Constantin Goian, Teodor Loghin, Nicolae Siminel, Grigore Cemerină, Alexandru Hrişcă, Alexandru Oatu, Nicolae Hâncu, Alexandru Polianschi, Ştefan Usinevici, Alexandru Groapă, Ion Pelivan). Trei vor ajunge şi mai rău, fiind exilaţi în gubernia Arhanghelsk, de la Marea Albă, dincolo de cercul polar: I. Pelivan la Mezeni, V. Oatu la Pinega şi Al. Hrişcă la Onega.

De asemenea, la începutul secolului al XX-lea, şi studenţii basarabeni din Kiev erau organizaţi în Societatea „Deşteptarea”, cu un nume atât de simbolic. Între ei se evidenţiau studenţii Daniel Ciugureanu, Simion Murafa, Ştefan Berechet, Ştefan Ciobanu, Alexei Mateevici. În jurul acestui nucleu s-au strâns apoi şi alţii, precum Mariaşev, Cazacliu, Bogos, Dumitraşcu, Dumbravă, Bocancea etc.

Reveniţi acasă, studenţii români au început din 24 mai 1906 să scoată prima gazetă românească naţional-democratică, numită Basarabia, fiind de asemenea pregătiţi ca, în caz de suspendare a acesteia, să poată publica ziarele Viaţa Nouă (sub direcţia lui N. Bodi) şi Lumina (sub cea a preotului N. Bivol). În jurul Basarabiei s-a strâns toată pleiada studenţimii naţionale şi democratice: I. Pelivan, I. Gândul, P. Halippa, N. Popovschi, I. Inculeţ, Th. Inculeţ, V. Hartia, V. Oatu, G. Stârcea, Şt. Usinevici, M. Vântu, Al. Mateevici, S. Cujbă. Gruparea naţional-democratică şi-a publicat în acest ziar programul în care se cerea recunoaşterea „naţiunii române, predominatoare în această provincie, dreptul la propăşire liberă şi neîmpiedicată”, de asemenea că „limba românească trebuie introdusă, ca şi la 1812, în dregătoriile publice şi în şcoli”, iar „românii trebuie să aibă drepturi depline a alcătui orice întrunire şi tovărăşie, ce ar urmări păstrarea, întărirea şi dezvoltarea limbii, literaturii şi culturii naţionale.” (8)

În întâiul său număr, ziarul Basarabia scria: „Până astăzi, basarabenii au fost lipsiţi, ca şi ceilalţi cetăţeni ai Rusiei, nu numai de un drept a sta la cârmuirea ţării, a petrece nişte dorite legi pentru binele poporului, dar au fost opriţi şi de o învăţătură şi de o ştiinţă în limba lor strămoşească.

Stăpânirea ţării, punându-i piedică la tot pasul basarabeanului, într-un timp nu prea îndelungat a adus Basarabia la o cale, prin care ţăranul nu putea aduce nici fărmăturile de sub masa boierilor.” (9)

În acelaşi ziar, Alexandru Nour afirma: „De o sută de ani, Basarabia noastră, ţară de plugari români, a intrat în sânul popoarelor Rusiei, dar pân acuma, basarabenii n-au luat nicio parte (câştig) în mişcările lor naţionale.” (10)

În al doilea său număr din 1906, ziarul arăta: „Două milioane de locuitori ai ţării, rupţi prin voia soartei din sânul patriei lor, o ramură din marea masă a românilor, încep a se deştepta în conştiinţa lor. Fiind lipsit de îndrumarea intelectualităţii sale, poporul acesta n-a putut să se dezvolte în chip normal, n-a putut să intre în legătură cu fraţii săi de peste hotar, de aceea este înstrăinat de bogăţiile culturale universale, care au crescut pe temeliile naţionale.” (11) În continuare, în numerele 48, 49, 51, 52, 54, 57 şi 58 din 1906 se scria despre necesitatea obţinerii autonomiei Basarabiei, iar în numerele 3, 5 şi 6 din acelaşi an erau articole cu privire la viitoarea unire cu România.

Acest program a fost primit cu destulă însufleţire de locuitorii Basarabiei, care îşi vedeau pentru prima dată expuse dorinţele în limba lor. Mai târziu, Ion Inculeţ avea să declare în Parlamentul României: „Nu vă pot spune câtă bucurie, câtă satisfacţie aveam noi, colaboratorii acestui ziar, când vedeam la iarmaroace grupuri de ţărani care şedeau jos pe iarbă şi ascultau cum unul din ei mai cărturar le citea Basarabia.” (12)

Făcând propagandă pentru limba, şcoala şi biserica românească, tinerii din jurul gazetei luau în acelaşi timp o poziţie hotărâtă împotriva rusificării. Apăreau totodată proclamaţii, broşuri, imprimate cu conţinut istoric, naţional, agrar etc. Alte cărţi soseau clandestin de peste Prut, toate fiind citite de ţărani cu evlavie, ca nişte cărţi sfinte.

A doua tendinţă, mai moderată, era cea a grupării „vechilor moldoveni”, în frunte cu P. Dicescul, P. Gore, Vl. Herţa, M. Fiodoziu, V. Anghel, T. Suruceanu. Ei făceau parte din marea boierime încă nerusificată a Basarabiei, întemeind în 1906 Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale, sub preşedinţia lui Pavel Dicescul, o replică întârziată a Societăţii literare de la Bucureşti (1866), a ASTREI transilvănene (1861) şi a societăţilor culturale din Bucovina (1863) şi Dobrogea (1870). Mai mult, Dicescul a trimis un memoriu guvernului de la Petersburg, arătând caracterul românesc al populaţiei basarabene şi cerând ridicarea ei din ignoranţa la care a dus-o rusificarea, prin chemarea la cultură prin limba naţională şi redeschiderea şcolilor româneşti (9 decembrie 1905).

În statutul adoptat de Societatea culturală a boierilor la 3 decembrie 1905 se cerea (articolul I) „urgenta şi neîntârziata nevoie de a se introduce în şcolile primare din satele cu populaţie exclusiv sau în majoritate moldovenească din Basarabia, a limbii moldoveneşti locale.” (13)

La rândul său, boierul Aristide Casso arăta în acelaşi an: „Copiii moldovenilor, care intră în şcoli secundare în Basarabia, nu găsesc în acele instituţii predarea gramticii şi literaturii lor materne, pe când în acele instituţii se predau limbi străine. Predarea limbii moldoveneşti în şcolile secundare din Basarabia este atât de normală şi de necesară, că nu cere dovezi pentru utilitatea introducerii ei. Pentru funcţionarii din Basarabia, ştiinţa limbii locale îi va pune în situaţii mai normale.” (14)

Iar la propunerea unor boieri în frunte cu N. Botezatu şi I. Sârbu, zemstva gubernială a adoptat în sfârşit, la 11 decembrie 1905, o hotărâre care includea „necesitatea predării libere în limba maternă în şcolile primare, însă cu învăţarea obligatorie a limbii de stat.” (15)

Elevii din Chişinău ceruseră deja la întrunirea din 29 iunie 1905 introducerea limbii române în şcoli, precum şi obligativitatea şi gratuitatea învăţământului.

Ca întotdeauna, ruşii nu vedeau nimic bun în acordarea unor asemenea „drepturi” locuitorilor autohtoni. De exemplu, directorul învăţământului din Basarabia, Sâromeatnikov, se opunea hotărârii luate ca în şcolile de la ţară predarea să se facă în limba română, spunând că: „Moldovenii sunt un neam prost, ei au în limba lor abia câteva sute de cuvinte, tocmai ca samoezii, din care pricină ei nu se pot cultiva în limba lor, ei au nevoie pentru aceasta de limba rusească.” (16)

În sfârşit, ultima tendinţă era cea a boierimii rusificate, care ducea o politică reacţionară, extremistă şi obstrucţionistă. Principalii ei reprezentanţi erau Krupenski şi organizatorii pogromurilor antievreieşti Purişkevici şi Kruşevan, ultimul fiind şi conducătorul ziarului Drug. Reacţia românilor faţă de această publicaţie şi de gruparea lui Kruşevan a fost ilustrată de întrunirea reprezentanţilor muncitorilor din ramura încălţămintei din septembrie 1905, la Chişinău, care a adoptat hotărârea de a „boicota gazeta lui Kruşevan – Drug, care propagă idei canibalice şi exercită o înrâurire dăunătoare asupra muncitorilor.” (17)

La 6 ianuarie 1906, în paginile acestui ziar, Kruşevan trăgea „semnalul de alarmă”, arătând că „s-a format un cerc al cărui scop tinde la deschiderea de şcoli româneşti în Basarabia, predarea limbii româneşti, dezvoltarea gustului pentru literatura românească. Într-un cuvânt, s-a făcut primul pas care, fatal, va duce la antagonism şi separatism. Poporul are prea puţin timp ca să poată învăţa deodată carte rusească şi românească. Şi, desigur, majoritatea va prefera să înveţe în limba maternă, în cea românească. Deci înstrăinarea de Rusia e inevitabilă.” (18)

Spre deosebire de acest ziar ultraşovin, alte publicaţii ruseşti puteau fi mai lucide, precum gazeta Narodni ucitel, care scria în 1906 că „în Basarabia sunt peste 1.600.000 moldoveni, adică 16-17% din întregul neam românesc şi aproape 80% din populaţia Basarabiei, care are multă nevoie de cultură; trebuie să luptăm ca populaţia aceasta să fie ferită de rusificare silnică şi artificială, şi şcoala să contribuie la ridicarea culturii naţionale.” (19)

Mişcările ce au început au stârnit o mare nădejde în rândurile românilor din Basarabia, cu privire la eliberarea lor pe baza dreptului la autodeterminare. Tineretul a desfăşurat o propagandă naţională de pronunţată nuanţă democratică şi chiar socialistă. Ziarul Basarabia şi-a înscris în programul său ideea autonomiei Basarabiei, conturându-se astfel un partid naţional-democrat. Gruparea boierimii basarabene avea la rândul ei un ziar propriu, mai moderat, Moldovanul. El a făcut în bună măsură jocul autorităţilor, subminând unitatea de vederi a celor două grupări româneşti. Încercările de apropiere mijlocite de I. Vărzaru sau E. Purcel au eşuat. Totuşi, în anumite probleme, punctele de vedere ale grupărilor amintite se apropiau: redeşteptarea naţională, politică şi culturală a românilor basarabeni.

Efectele redeşteptării s-au făcut simţite în anul 1906. La 8 mai s-a întrunit un congres al învăţătorilor la Soroca, adoptându-se o rezoluţie ce revendica „organizarea învăţământului public în Basarabia în limba noastră naţională.” (20) La 28 mai, adunarea locuitorilor din Ismail cerea „cu stăruinţă amnistie, pământ şi drepturi naţionale.” Iar în altă adunare, ţăranii din Cojuşna, judeţul Ismail, cereau şi ei pământ şi „ridicarea luminării noastre prin obştescul fără plată învăţământ al copiilor noştri în limba părinţilor noştri.” (21)

Ca şi în celelalte provincii oprimate, şi în gubernia Basarabiei represiunea a fost cruntă: arestări, execuţii, distrugerea sediilor organizaţiilor naţionale etc. După ce în ultimul său număr din 11 martie 1907 ziarul Basarabia a publicat poezia Deşteaptă-te române!, a fost suprimat, tipografia şi redacţia arse, iar redactorii săi au fost arestaţi şi deportaţi.

În aceste condiţii, alegerile pentru Dumă (primul parlament rus), convocată pentru „dezbaterea şi votarea legilor” (o altă premieră), s-au ţinut sub o puternică teroare. În câteva luni au fost alese trei Dume. Din Basarabia nu a fost ales nici măcar un deputat român: Seffer, Ianovski, Siţinski, Kazimir, preotul Guma, Demeanovici, Wiedmer, Bogaci, Popov (la prima Dumă), Kruşevan, Purişkevici, Sveatopolsk-Mirski, Krupenski, Sinadino, Şoltuz, Demeanovici, Wagner, Melenciuk (la a doua), Purişkevici, Sinadino, Krupenski, preotul Ghepeţki, Demeanovici, Treteacenko, Karavasili, Gulikin şi Şmitov (la a treia). Pentru a patra Dumă, din 1912, episcopul Serafim, dorind să pătrundă în adunarea alegătorilor guberniali, a transformat clerul într-un instrument al luptei politice, iar bisericile au devenit locuri de miting electoral. Au fost aleşi: Blajevski, preotul Ghepeţki, Demeanovici, P. Krupenski, N. Krupenski, Sveatopolsk-Mirski, Sinadino, Senik, Surucean.

În această perioadă se ajunsese la dominaţia şovinistă a Ligii adevăraţilor ruşi în imperiu. Teroarea în care s-au desfăşurat alegerile rezultă din datele ce urmează. La Chişinău au fost arestaţi 66 de ţărani şi 17 intelectuali, printre care învăţătorul M. Bondariu din Cetatea Albă, învăţătorul Vântul din Ciocâlteni, judeţul Orhei, Bolzus şi Gălăţeanu din Comrat, Coptarencu şi Vornicu din Galileşti, judeţul Ismail etc. Nu este deci de mirare că alegerile au fost „câştigate” de reacţionari. „A reuşit o vastă conspiraţie antidemocratică, apostolii oprimării şi rusificării, prin parazitism, promisiuni şi corupţie”, scria basarabeanul refugiat Alexandru Nour în gazeta ieşeană Viaţa românească. (22)

Lovitura de stat a lui Stolâpin a avut repercusiuni grele pentru mişcarea naţională românească. Rusificarea a devenit mai apăsătoare, o serie de lideri români fiind deportaţi în Siberia, iar alţii fugind la Kiev sau la Iaşi. Acum Kruşevan îl putea ponegri nestingherit pe episcopul Vladimir fiindcă „a născocit predarea limbii moldoveneşti, tipografie, slujbă moldovenească în biserici, tocmai când românii au început propaganda românească în Basarabia, gazetele moldoveneşti revoluţionare propovăduind separatism. El a introdus slujba moldovenească şi în bisericile din Chişinău, iar aici populaţia ştie ruseşte, pe când poporul rus, care nu înţelege moldoveneşte, este lipsit de slujbă religioasă.” (23) Iată dar ce oprimaţi erau ruşii în Basarabia!

În general, cauzele eşecului acţiunii româneşti au fost: caracterul ei superficial, lipsa de unitate între grupări şi insuficienta aplecare faţă de nevoile maselor. Acestea au fost prea puţin conectate şi prea puţin lămurite asupra scopurilor mişcării.

Totuşi, mişcarea naţională din 1905-1906 a avut o importanţă deosebită. Ea a dat naştere unei mişcări de redeşteptare culturală, ce va spori pe măsura trecerii anilor. Efectele ei imediate s-au putut vedea în capitolul anterior. Cele în perspectivă vor fi şi mai eficiente, şi mai îmbucurătoare.

În 1914 izbucnea primul război mondial. Rusia, aliată cu Anglia şi Franţa, avea de luptat cu Austro-Ungaria şi Germania. România se declarase neutră. Din Basarabia au fost trimişi pe front peste 250.000 de soldaţi şi ofiţeri, în marea lor majoritate români. Mulţi au pierit pentru cauze străine naţiunii din care făceau parte, dar cei care au supravieţuit au putut asista şi participa la sfârşitul războiului la cea mai mare victorie a românilor din Basarabia.

O victorie pe care un rus lucid ca Durnovo o putuse anticipa cu mult înainte: „De restituirea Basarabiei României nu este încă momentul să vorbim; chestiunea Basarabiei se va pune când va fi definitiv rezolvată chestiunea Orientului apropiat. Ne vom hotărî noi atunci să atragem România ca pe un prieten firesc într-o alianţă cu Rusia sau vom face-o să adere la o alianţă cu Austria?” (24)

 

Vezi şi...

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici...

 

Note:
1    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 163.
2    Ibidem, p. 164.
3    Ibidem, p. 165.
4    Ibidem, p. 167.
5    C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920), Cluj-Napoca, 1983, p. 32.
6    Alexandru Boldur, op. cit., p. 168.
7    Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 556.
8    Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 170-171.
9   Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 288.
10  Ibidem, p. 289.
11  Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 138.
12  Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 268.
13 Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 25.
14  Petre Cazacu, op. cit., p. 164.
15  Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 177.
16  Basarabia, Chişinău, nr. 3/1992, p. 92.
17  Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, p. 606.
18  C. Botoran ş.a., op. cit., p. 38.
19  Petre Cazacu, op. cit., p. 169.
20  Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, p. 176.
21 Petre Cazacu, op. cit., p. 166.
22  Ibidem, p. 175.
23  Ibidem.
24 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 12/1991, p. 78.

 


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta cedărilor teritoriale ale României conform Păcii de la Paris (24 aprilie 1918 / 7 mai 1918), roşu către Austro-Ungaria, verde către Bulgaria, sursă: ro.wikipedia.org
Harta cedărilor teritoriale ale României conform Păcii de la Paris (24 aprilie 1918 / 7 mai 1918), roşu către Austro-Ungaria, verde către Bulgaria, sursă: ro.wikipedia.org
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md