Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Canalul Suez în contextul relaţiilor internaţionale din perioada 1870-1947 (1870 - 1947)

Canalul Suez a devenit una din cele mai active strmtori maritime artificiale din lume începând cu anul 1869, excepţie făcând ultimii ani ce au urmat după Primul Război Mondial, când numărul şi capacitatea navelor ce traversau canalul Suez depăşea indicatorii respectivi vis-a-vis de canalul Panama.

Nominal, canalul Suez, aparţinea Egiptului, deoarece se afla pe teritoriul acestui stat, însă era exploatat de Compania Internaţională a canalului Suez, care a obţinut concesie asupra lui din partea conducerii egiptene, pentru o durată de 99 de ani, considerând începutul exploatării canalului, anul 1869. Campania comercială a canalului Suez, reprezinta o întreprindere financiară cu un capital de 200 mln. lire sub formă de acţiuni. Pentru fiecare tonă de mărfuri transportată se plătea de la 7 la 10 lire, obţinând venituri colosale. Astfel că veniturile companiei la 1938 au atins suma de 9644 mii lire egiptene. De-a lungul perioadei cuprinse între anii 1870 pînă la 1932, venitul net al companiei a constituit, 137,8 mln. lire, iar cursul acţiunilor a crescut timp de 75 ani peste 100 ori. Din totalul veniturilor, doar 15% reveneau bugetului de stat al Egiptului, iar 81% reveneau deţinătorilor de acţiuni, 2% conducerii companiei şi 2% erau pentru întreţinerea personalului tehnic, în componenţa căruia nu se permiteau pînă în 1936 lucrători egipteni. În perioada interbelică, Compania canalului  Suez, a trecut în mâinile francezilor, deoarece ⅔ din consiliul administrativ, după regulament, era constituit din francezi şi doar ⅓ erau englezi, practic însă, putem spune, că deţinătorul acţiunilor era Anglia, fapt ce-i permitea să controleze asociaţia. Era destul de curios şi faptul că acţiunile engleze erau concentrate în mîinele guvernului englez, pe cînd, cele franceze, erau concentrate în mîinele acţionarilor întreprinzători. Anglia deţinea influenţa covârşitoare şi asupra organizării consiliului de acţionari şi nimeni nu putea fi ales ca membru al acestuia, fără acordul Angliei. De aceea administratorii francezi primind sume colosale de bani, rămâneau fideli guvernului englez, care îi folosea ca adevăraţi piloni în dependenţă de circumstanţe. Pentru dominarea lui, s-a luptat în special, imperialismul german, atît în primul, cît şi în al doilea război mondial, considerând că, pierderea controlului de către Anglia asupra canalului, ar distruge întreg sistemul imperial. Ideologul german, Paul Rarbah, scria:„Anglia poate fi atacată şi distrusă pe teritoriul Europei, atacând doar într-un singur loc, în Egipt”. Odată cu pierderea Canalului Suez, ar sosi şi sfîrşitul dominaţiei britanice în India, Orientul Îndepărtat şi ar mai pierde şi posesiunile sale din Africa Centrală şi de Est.

În 1915, cînd canalul Suez devine teatrul operaţiunilor militare şi era supus atacurilor din partea turcilor, Anglia îşi concentrează în zonă peste 300 mii soldaţi, iar în canal, nave militare. Cu toate că Anglia şi-a transferat o parte din potenţialul naval în regiunea capului Bunei Speranţe, continuând să primească sprijin prin intermediul canalului Suez, după finisarea războiului mulţi militari englezi menţionau că canalul nu are o importanţă vitală pentru Anglia, că calea pe la capul Bunei Speranţe a devenit mult mai eficientă, datorită creşterii numărului de nave maritime cu viteză mare şi a posibilităţilor de apărare mai eficientă în comparaţie cu canalul Suez, unde se pot concentra submarinele germane.

Necătînd la aceasta, Anglia, continuă să întărească după finisarea primului război mondial zona canalului plus căile de acces spre canal (Haif- Palestina, Cipru din Marea Mediterană, Perim în Marea Roşie, Aden din apropierea strâmtorii Bab-el-Mandeb).

În urma războiului cu Abisinia din 1935, Italia a înaintat pretenţii asupra canalului Suez, determinând apariţia unor neînţelegeri cu englezii. În această perioadă, canalul Suez era utilizat de italieni în scopuri agresive, deoarece prin intermediul lui, se întreţinea traficul necontenit cu nave italiene şi trupe militare destinate pentru războiul din Etiopia.  Multe dintre cercurile democratice ale statelor europene, încercau să pună întrebarea de a închide canalul pentru navele italiene, înaintând sancţiuni Italiei. Guvernul englez nu s-a grăbit să întreprindă careva măsuri împotriva agresiunii Italiei. De fapt, relaţiile anglo-italene au început a se înrăutăţi, pe măsură ce operaţiunile militare ale imperialismului italian aveau o amploare tot mai mare pe teritoriul Etiopiei, însoţite şi de o concentrare accentuată a unităţilor militare la hotarul libiano-egiptean. Penetrarea teritoriului Etiopiei de către italieni a deschis în faţa lor posibilitatea unui atac de pe flancul de est asupra Egiptului şi Sudanului. După cucerirea Etiopiei de către Italieni, încep pregătiri de război tot mai acerbe în cadrul bazinului Mării Mediterane, atît din partea Italiei cât şi cea a Angliei.
Canalul Suez s-a dovedit a fi punctul slab al imperiului ceea ce a neliniştit cercurile înalte ale societăţii britanice, organele de conducere ale Angliei. Începând cu anul 1936 pînă în anul 1940 pe întreg teritoriul Egiptului s-au dus lucrări de construcţie ce aveau scop în primul rând de a fortifica linia apărării canalului Suez. Pe parcursul acestei perioade pe ţărmul mediteranean al Egiptului au fost construite platforme noi pentru artilerie, din beton şi reconstruite cele vechi. În ţară au fost construite multe aeroporturi, reconstruite porturile, s-au asfaltat şosele şi construite căi ferate. Mersa-Martuh, care pînă în 1934 era o localitate puţin importantă, este transformată acum într-o bază militară cu depozite pentru muniţii şi alte tipuri de armament. Guvernul egiptean suportând pentru lucrările în cauză peste 6 mln de lire sterline. În acest sens s-a construit o cale ferată ce lega localitatea Mersa-Martuh cu Alexandria. În partea de S-V a Egiptului s-au construit  întărituri pentru apărarea barajului Aden. Înaintea anului 1939, Anglia construieşte în zona canalului Suez, un punct de sprijin, care conform presei egiptene a costat guvernul în jur de 60 mln. dolari.

Dar cu cît poziţia Angliei se întărea pe teritoriul Egiptului, cu atît mai mult insista Italia cu cerinţele ei asupra canalului Suez, prin intermediul căruia ar putea acapara Etiopia. Începând cu anul 1937, în presa italiană începe o campanie de propagare a unor idei conform cărora, Italia cerea în primul rând câteva locuri în consiliul de conducere a canalului Suez, în al doilea rând, micşorarea taxelor pentru tranzitarea canalului de către navele comerciale italiene, precum şi dreptul de participare la apărarea canalului. Presa italiană scria de asemenea că problema canalului Suez trebuie să fie rezolvată sub plan politic dar şi cu unele aspecte ale intereselor proprii unor state şi că Italia nu se mulţumeşte cu obţinerea 2-3 locuri  în consiliul administrativ. Evenimentele au demonstrat ca intenţiile Italiei asupra canalului Suez erau mult mai largi şi deci ei aveau prioritate în ceea ce priveşte politica imperială. În toamna anului 1939, cerinţele Italiei au fost expuse în mod deschis în faţa parlamentului şi a demonstranţilor.

Participarea Italiei în război contra Angliei din iunie 1940 şi derularea acţiunilor militare pe teritoriul Egiptului au demonstrat faptul că canalul Suez a devenit unul din obiectivele majore ale planurilor de acaparare promovate de  imperialismul italo-german.

Începând cu primele zile de război, Canalul Suez  s-a transformat în principala bază militară a armatelor anglo-franceze. Printre altele, atît conducerea Angliei cît şi a Franţei, nu tindeau numai să elimine statele fasciste, dar se gândeau şi la un viitor conflict cu Uniunea Sovietică. Din această cauză, aici s-a format armata lui Weigan, destinată pentru acţiunile militare din regiunea Caucazului. În continuare în zonele portuare debarcau navele engleze şi americane pentru aprovizionarea trupelor din regiunea Orientului Apropiat. În 1943, canalul Suez a fost tranzitat de 9 mii de nave, comparând cu 6 mii care au trecut în anul 1937. Înainte de a se începe acţiunile militare din Africa (10.06.1940), trecerea canalului Suez, accesul spre porturile Suez şi Port-Said au fost închise pentru toate navele, afară de cele engleze. Cu toate că oficial, această interdicţie a fost anulată la 31 iulie 1940, de serviciile canalului puteau beneficia doar Anglia şi aliaţii săi.
După al doilea război mondial, contradicţiile dintre statele imperialiste, ce se rezumau asupra canalului Suez, au început din nou să se înăsprească din cauza expansiunii SUA în Orientul Apropiat. SUA achiziţionând acţiunile companiei canalului Suez de la Vatican, impunându-şi astfel reprezentanţi mai mulţi în consiliul administrativ, dorind să-şi întărească poziţiile în această zonă.

 

Bibliografie (surse)

http://www.ax.md/?p=460

 

Dacă doriţi să îmbunătăţiţi textul sau să adăugaţi imagini noi la acest articol transmiteţi varianta dvs pe istorialumii@gmail.com . Textul îmbunătăţit îl solicităm în format MS Word (.doc) sau Notepad (.txt). Important: indicaţi în mesaj denumirea articolului de redactat  Scrie-ne acum noi detalii pentru a îmbunătăţi acest articol !


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta Ţinutului Tigheci (Chigheci), Codrul Tigheciului şi Ţinutul Codru, sec.XV-XIX, autor: Bacalov S.
Harta Ţinutului Tigheci (Chigheci), Codrul Tigheciului şi Ţinutul Codru, sec.XV-XIX, autor: Bacalov S.
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md