Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Aparteidul in Africa de Sud (1917 - 1990)

Autor: Naty Neaga 
 
Apartheid-ul chiar daca a fost abolit ramine totusi o problema actuala deoarece si in prezent sunt incalcate drepturile omului si exista segregare rasiala, oamenii de culoare fiind izolati si tratati mizer. Am ales aceasta tema deoarece ar trebui fi privita ca un caz prezent in viata de zi cu zi si o problema care trebuie sa fie solutionata. Injosirea populatiei de culoare se realizeaza in orice colt al lumii uneori chiar in masuri degradante.Am utilizat urmatoarele metode stiintifice si anume: inductie, deductie si istorica.

Problema apartheid-ului, aparitia, evolutia si abolirea lui a fost bine evoluata in cartea “Sfirsitul apartheid-ului in Africa de Sud” [1]scrisa de Lindsay Michie Eades. Aceasta carte incearca sa releve o ilustrare larga a factorilor politici si sociali care au influentat la sfirsirea si abolirea apartheid-ului.

 

 Istoria Apartheid-ului

Apartheidul a fost pentru prima oară amintit intr-un discurs din 1917 al celui ce avea să devină mai tirziu prim-ministru, J.C. Smuts. Acest concept a devenit insă foarte popular de abia in decursul campaniei electorale din 1948. Dar cind s-a născut de fapt Apartheidul?

Primele indicii cu privire la apariţia rasismului sud-african au apărut probabil odată cu colonizarea regiunii Cap de către membrii Companiei Olandeze a Indiilor de Est in cea de-a doua jumătate a secolului XVII. Această companie avea trei tipuri de angajaţi: aşa numiţii "cetăţeni liberi", sclavii şi străinii ("boşimanii şi hotentoţii"). La acea vreme nu se formase incă grupul albilor sau al europenilor. Tendinţa companiei, pe parcursul secolului XVIII, de a nu recruta decit angajaţi albi, a avut rolul de a consolida conştiinţa acestora de apartenenţă la o "familie" separată care s-a impus deasupra apartenenţei la sfera mai largă a angajaţilor companiei sau a "cetăţenilor liberi". Cu timpul s-a format şi o ierarhie socială, la al cărei virf se aflau angajaţii companiei şi "cetăţenii liberi", baza inferioară fiind constituită din negri şi sclavi. Fără оndoială că identitatea grupării albe s-a hrănit şi din sursele religioase. Această grupare considera că civilizaţia se bazează pe creştinismul "alb" şi pe o educaţie elementară. In consecinţă, albii (creştini) se considerau superiori "păginilor" de culoare.

Odată cu abolirea sclaviei, ingrijorătoare pentru o mare parte din albi, prin apariţia elitelor britanice in regiunea Cap şi a bandelor de negri, intre anii 1837 - 1846 cca. 10.000 de persoane s-au mutat mai la nord, respectiv nord-est, infiinţind acolo republicile africaans Transvaal (1852) şi Oranje (1854), in care sentimentul de superioritate al albilor şi-a infipt rădăcinile in legislaţia electorală: doar albii aveau drept de vot! Conflictele dintre forţele de ordine africaans şi triburile de negri, precum şi măsurile de ordin legislativ din Natal-ul britanic şi din cele două state aficaans, Transvaal şi Oranje, au pus aşadar bazele unei politici radicale de segregare in Africa de Sud, aşa cum a decurs ea de la inceputul secolului XX. Spre sfirşitul secolului XIX, in munţii din regiunea Witwatersrand din zona Johannesburg-ului de mai tirziu au fost descoperite primele zăcăminte de aur care, alături de zăcămintele de diamante, au provocat un proces enorm de transformare economică in Africa de Sud. Pină la mijlocul secolului XX, Africa de Sud s-a transformat dintr-un stat in exclusivitate agricol intr-unul minier şi industrial. In căutarea unui loc de muncă, albi - in cea mai mare parte africaans săraci şi negri au inceput să se stringă in regiunea din jurul oraşului Johannesburg. Pentru dezvoltarea politicilor segregaţioniste, procesul sud-african de urbanizare şi industrializare a avut un rol decisiv. Pentru că in zona "Rand-ului", tinerii africaans — caracterizaţi de o mentalitate provincială şi de sentimentul de superioritate rasială — s-au văzut deodată nevoiţi să facă faţă concurenţei acerbe a maselor de negri care işi vindeau foarte ieftin forţa de muncă. In viaţa economică sud-africană nu s-a format niciodată o clasă muncitorească comună pentru albi şi negri. Muncitorii africaans cereau salarii mai mari decit negrii şi, in loc să lupte cot la cot cu aceştia pentru o creştere generală a salariilor, ei au incercat să obţină de la sindicate şi parlamentari garanţia unor drepturi privilegiate, pe baza simplului fapt că erau albi.

In 1910, odată cu infăptuirea Uniunii statelor sud-africane, doar bărbaţii albi au primit drept de vot. Această perioadă din istoria Africii de Sud poate fi considerată ca fiind aceea in care s-a stabilit ideologia fundamentală cu privire la politica de segregare rasiale[2] şi in care parlamentul sud-african a inceput să o codifice in cadru legal. In perioada de guvernare a premierilor Malan (1948-1954) şi Strijdom (1954-1958), administraţia Africii de Sud a avut ca obiectiv promovarea "Wit baasskap", a supremaţiei omului alb in viaţa cotidiană şi politică. Toate cutumele şi convenţiile din practica anterioară a politicii segregaţioniste au luat, in această perioadă, forma unor legi apartheidiste. Acesta a fost punctul culminant al aşa numitului "petty" Apartheid, al "micului" Apartheid, vestea despre măsurile luate intru discriminarea populaţiei ne-albe depăşind graniţele ţării. Segregarea rasială a avut prioritate şi in perioada următoare, marcate de urcarea in fotoliul de prim-ministru a lui H.F. Verwoerd (1958-1966). O parte din teritoriul ţării urma a se transforma in state independente, aşa numitele homelands, astfel putind fi puse bazele unei Africi de Sud mai mici, dar bogate şi exclusiv albe. Totuşi rezultatele nu au fost cele pe care le spera Verwoerd: problema milioanelor de negri care trăiau in oraşe şi refuzul sferei internaţionale de a recunoaşte aceste homelands au incurcat socotelile guvernului sud-african. Criticile internaţionale s-au inmulţit considerabil pe timpul guvernării lui Verwoerd, fapt lipsit insă de consecinţe notabile. Au fost făcute unele corecturi mai degrabă "cosmetice", nemaivorbindu-se astfel de "Apartheid", ci de o "dezvoltare separată". "Departamentul pentru problemele băştinaşilor" şi-a schimbat numele in această perioadă, devenind "Departamentul pentru cooperare şi dezvoltare". Perioada de guvernare a primului ministru Vorster (1966-1978) a fost caracterizată de o creştere a izolării Africii de Sud. In 1976 a avut loc răscoala negrilor de la Soweto, de lingă Johannesburg, coloniile foste prietene, Angola şi Mozambic, transformвndu-se şi ele in adversari ai regimului şi declarind război Africii de Sud. Pentru a ieşi din această izolare, guvernul a purces la primele negocierii cu persoanele de culoare, abrogind оn 1974 majoritatea legilor emise de "petty" Apartheid.       Prima disponilitate de a introduce unele reforme a arătat-o guvernul sud-african condus de P.W. Botha (1978-1989), cind s-a renunţat la multe din legile clasice ale Apartheidului. "Colour Bar", segregarea rasială din domeniul economic a fost desfiinţată, statul incuviinţind intrarea in legalitate a sindicateşpr negrilor. Mai departe, prevederile Immorality Act-ului au fost abolite, la fel şi cele care interziceau deplasarea negrilor in teritoriu. Aceasta a fost insă perioada in care s-au luat măsuri extrem de drastice in ceea ce-i privea pe negrii răsculaţi, mai ales pe negrii din suburbii şi din metropolele "albe". După atacul cerebral suferit de Botha, Partidul Naţional l-a ales ca succesor pe Willem de Klerk (1989-1994). De Klerk nu şi-a ascuns niciodată dorinţa de a implementa noi reforme fundamentale. In discursul său, devenit de pe acum celebru, de la deschiderea sesiunii parlamentare de la 2 februarie 1990, el a recunoscut eşecul politicii Apartheid, anunţind introducerea următoarelor măsuri:

  • ridicarea interdicţiei puse asupra mişcărilor politice;
  • eliberarea lui Nelson Mandela, care se afla in оnchisoare de 27 de ani;
  • demararea negocierilor cu privire la reformarea legislaţiei electorale din Africa de Sud.

Acesta a fost sfirşitul politicii de Apartheid. In cele ce au urmat a fost concepută o nouă Constituţie menite să reprezinte o Africă democratică care aparţinea tuturor locuitorilor săi. In aprilie 1994, la primele alegeri generale la care au putut participa toţi cetăţenii sud-africani, Nelson Mandela a fost ales preşedinte.

 

Abolirea Apartheid-ului

Statul sud-african reuşise, la inceputul anilor 60, să zădărnicească aproape toate formele de rezistenţă. In loc să ia măsuri care ar fi combătut cauzele şi sursele rezistenţei, guvernanţii s-au străduit să realizeze şi ultimele măsuri in vederea implementării finale a programului Apartheid. Criza economică, influenţele mişcării Black Consciousness, prognozele intunecate de viitor şi condiţiile de trai inrăutăţite din oraşe, au făcut ca situaţia să devină din nou incendiară la mijlocul anilor 70. Legea care declanşase revolta elevilor de la Soweto, innăbuşită in mod violent de forţele poliţieneşti, prevedea ca limba de predare din şcoli să fie limba africaans, limba burilor. Revoltele au cuprins in curind intreaga ţară. La fel ca in anii 60, poliţia şi serviciile secrete au reuşit să ţină situaţia sub control. Totuşi, ceva s-a schimbat. In loc să desăvirşească politica de Apartheid, guvernul a decis să ia unele măsuri compensatorii. Siguranţa şi certitudinile populaţiei albe se năruiseră. Rezistenţa negriilor nu se mai compunea doar dintr-o grupare restrinsă, care putea fi lesne eliminată. Ea se transformase intr-o mişcare de mari proporţii, care nu mai putea fi ţinută sub control decit prin realizarea unor compromisuri. In cele ce au urmat, legile care priveau organizarea negriilor in sindicate au devenit mai permisive, bugetul pentru educaţia raselor ne-albe a crescut, iar sistemul sanitar a fost ameliorat. Cel mai vizibil in afară a fost desfiinţarea in anii 70 şi 80, a aşa numitului "petty apartheid", a "micului Apartheid". Totuşi, in ceea ce privea problemele cele mai esenţiale, nimic nu s-a schimbat. Baza ideologică a Apartheidului fusese insă serios clătinată. In domeniul politic, schimbările au fost nesemnificative. In 1984 a intrat in vigoare o nouă Constituţie, care reprezenta incercarea preşedintelui Botha de a incheia acorduri cu alte rase. Sistemul parlamentar a fost inlocuit cu un altul, care dispunea de un preşedinte mai puternic, şi in care reprezentanţii albilor, ai metişilor şi ai indienilor dispuneau de Cameră parlamentară şi Consiliu de Miniştri proprii. Camerele puteau lua decizii in ceea ce priveau problemele proprii, in cele comune, hotăririle se luau de către toate Camerele.

Important in acest sens este că negrii fuseseră cu totul trecuţi cu vederea. Guvernul nu renunţase la ideologia homeland-urilor: negrii dispuneau de propriile teritorii in care işi puteau exercita funcţiile politice. Metişii şi indienii erau insă minorităţi, adevăratul motiv al claustrării majorităţii (negriilor) fiind prezervarea drepturilor minorităţii albe.

Indienii şi metişii nu au căzut in capcana intinsă de guvernanţi: 80% din persoanele cu drept de vot au ales să nu participe la alegeri. In loc să liniştească situaţia, aceste noi "reforme" au cauzat noi proteste. S-a născut astfel o adevărată cultură a violenţei: consilieri orăşeneşti negri au fost ucişi pentru că erau consideraţi a fi marionete ale sistemului, birourile lor au fost incendiate; colaboratorii erau vinaţi, torturaţi şi arşi de vii - metoda cea mai răspindită fiind agăţarea de git a cauciucurilor in flăcări. Bombe ascunse in automobile capcană explodau in zonele comerciale, grenade erau aruncate in restaurante. In 1986 a fost declarată stare de necesitate. Activiştii au fost urmăriţi pină la Paris şi la Londra, in Africa de Sud ei fiind оnchişi după gratii. In trei luni fuseseră prinşi 20.000 de activişti. In ciuda tuturor aşteptărilor, preşedintele Botha nu a ales să intensifice ritmul reformelor, continuindu-şi atitudinea pasivă. Acest lucru a fost dezaprobat nu doar de populaţia ţării, ci şi de opinia publică internaţională. Partenerii comerciali cei mai importanţi ai Africii de Sud au impus sancţiuni aspre, aducind ţara in pragul unei crize economice şi izolind-o de exterior. Africa de Sud părea că se va prăbuşi. Apartheidul condusese ţara intr-un punct care nu mai ducea nicăieri. Dar, aşa cum avea să noteze mai tirziu şi Mandela in autobiografia sa, "momentele cele mai disperate sunt cele in care este bine să se pornească noi iniţiative." Aşa s-a ajuns la primele negocieri cu grupurile de interese şi cu Botha insuşi. Opinia publică a aflat astfel despre temerile albilor cu privire la ce avea să le aducă schimbarea prin preluarea puterii de către majoritatea covirşitoare, necunoscută şi atit de temută a negriilor. Aşa stăteau lucrurile in 1989, cind Botha a suferit un atac cerebral, Frederik Wilhelm de Klerk fiind numit preşedinte in locul lui. De Klerk nu-şi ascunsese niciodată dorinţa de a recurge la unele reforme fundamentale. In celebrul său discurs ţinut cu ocazia deschiderii lucrărilor parlamentare de la 2 februarie 1990, de Klerk a confirmat eşecul politicii de Apartheid. El a anunţat introducerea următoarelor măsuri:      

  • eliberarea lui Mandela;
  • ridicarea interdicţiei impuse celor 61 de organizaţii politice;
  • obligaţia de a Incepe negocierile cu privire la dreptul de vot general.

Astfel, Africa de Sud a pornit pe calea celor mai radicale măsuri luate vreodată pe teritoriul său. Legile Apartheidului au căzut unele după altele, Apartheidul devenind astfel istorie. Acum trebuiau găsite insă soluţii durabile pentru constituirea unui stat democratic.

 

Concluzie  Cind Africa de Sud si-a sarbatorit primul deceniu de guverbare post-apartheida, statul a raspuns natiunii si corpurilor diplomatice Internationale. ANC  a devebit la putere pentru a treia oara in aprilie 2004 cu 70% de voturi. Au fost facute citeva progrese spre egalitatea rasiala in ciuda nedreptatii impartirii averii. Oricum, Africa de Sud a continuat sa lupte cu mostenirea de Apartheid- cresterea somajului; cultura generala scazuta;impartirea locuintelor dupa criteriul rasial; epidemia de HIV/SIDA care era din ce in ce mai numeroasa si dinamica de globalizare. La inceputul secolului XXI somajul a fost estimate la 30-40%. Conform “South African Survey” 1999, o treime din africanii din Africa de Sud aveau nevoie de adapost adecvat. Cresterea virusului HIV in clinicile de nou nascuti era de 22.8% in 1998. Africa de Sud nu este vazuta ca concurrent in productia globala din cauza costului muncii inalte. Un numar de mine si interprinderi manufacturiale au fondat ramuri in alte tari Africane. Guvernul cauta sa atraga noi investitori pentru a spori forta de munca a populatiei de culoare. Deci, se poate observa  ca apartheid-ul a lasat urme adinci in Africa de Sud nu numai in ceea ce priveste repartizarea populatiei pe culoarea pielii, dar si in ceea ce priveste dezvoltarea economica; culturala;istorica; si alte ramuri esentiale ale vietii. Chiar daca apartheid-ul a fost abolit el mereu va ramine ca o umbra peste populatia de culoare si peste viitoarea istorie a omenirii din Africa de Sud.

 
Note

[1] „The end of Apartheid in South Africa”, Lindsay Michie Eades, Greenwood Press, 1999

[2] Sistem social care prevede separarea posibilitatilor intre grupele minoritare
 
 
 
Bibliografie (surse)

1. Wikipedia Enciclopedia libera “Apartheid”

http://ro.wikipedia.org/wiki/Apartheid

2. Dr. Azmi Bishara “A short history of Apartheid”

http://djiin.wordpress.com/2008/02/07/remember-a-short-history-of-apartheidby-dr-azmi-bishara/

3. Robinson, Alonford James “Apartheid, social and political policy of racial segregation and discrimination enforced by white minority governments in South Africa from 1948 to 1994.”

http://www.africanaencyclopedia.com/apartheid/apartheid.html

4. The Columbia Electronic Encyclopedia “Apartheid”

http://www.infoplease.com/ce6/history/A0804329.html

Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta coloniilor greceşti în nordul Mării Negre, 450 î.e.n., sursă: wikipedia.org
Harta coloniilor greceşti în nordul Mării Negre, 450 î.e.n., sursă: wikipedia.org
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md