Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Transilvania - voievodat şi principat (1172 - 1848)

Voievodatul Transilvaniei

Ocuparea Transilvaniei a fost iniţiată spre mijlocul secolului X de două triburi maghiare conduse de lideri cu rangurile gyula şi kende (sau kündü), care au avansat dinspre vest pe văile râurilor Mureş şi Someş. Procesul ocupării integrale a Transilvaniei a fost finalizat abia la sfârşitul secolului XII-lea, în timpul regatului lui Béla al III-lea al Ungariei (1172-1196), prin atingerea zonei centrale a Carpaţilor Meridionali. Cu toate acestea, mai ales în „ţările” românilor, autoritatea regalităţii maghiare a început să fie resimţită abia după secolul XIV[necesită citare]. Cucerirea s-a consumat în trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei, a fortificaţiilor de graniţă. Aceste întărituri, datorate gepizilor, care au avut organizare statală bine configurată în Transilvania, întărituri menţionate în izvoare ca indagines, gyepũ sau presaka (prisăci), erau zone împădurite lăsate în paragină, prevăzute cu locuri supravegheate de trecere, denumite porta, clusa sau kapu („poartă” în maghiară şi turcă), fiind apărate de grupuri militare, amintite în izvoarele maghiare timpurii redactate în latină sub denumirile speculatores, sagittarii şi (în maghiară) örök („străjeri”).

În cel mai vechi document maghiar scris şi păstrat cu referire la Transilvania, un act de danie emis de regele Géza I al Ungariei (1074-1077) în anul 1075 în beneficiul mănăstirii Sf. Benedict, teritoriul de referinţă apare sub numele de Terra ultra silvam, „ţara de dincolo de pădure” (vide supra: paragraful „Etimologie”). În actul de danie din anul 1138 emis în beneficiul mănăstirii Dumis, regele Béla al II-lea al Ungariei (1131-1141), denumeşte teritoriul în cauză in ultrasivanis partibus.

În paralel cu ocuparea, s-a desfăşurat, între secolele XI-XIII, un amplu proces de colonizare. Dificultăţile cuceririi au fost nenumărate, în principal din cauza împotrivirii românilor autohtoni (deci Transilvania era populată de români) şi a lipsei oamenilor necesari administraţiei şi armatei. Regii Ungariei s-au văzut nevoiţi să invite colonişti din diverse popoare europene, precum saşii (populaţie mixtă germană şi vallonă), secuii şi Cavalerii teutoni. Alături de unguri, un rol important în ocuparea Transilvaniei l-au jucat aşadar secuii şi, începând cu mijlocul secolului XII-lea, în perioada domniei regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), precum şi saşii, supranumiţi în documentele oficiale în latină saxones.

Concomitent cu aceste procese, regii Ungariei au procedat la organizarea unor structuri proprii, laice şi ecleziastice. În 1111 a fost evocat primul demnitar laic, un anume „Mercurius princeps Ultrasilvanus”, cât şi primul episcop catolic al Transilvaniei, Simion Ultrasivanus, cu reşedinţa în cetatea de la Bălgrad sau Bellegrad, astăzi Alba Iulia, acesta fiind menţionat într-un document emis în 1111 de regele Coloman (Kálmán; 1095-1116).

Organizarea administrativă şi ecleziastică a Transilvaniei a debutat probabil în secolul al XI-lea în teritoriile anexate de statul maghiar, situate în partea de vest a provinciei. Din primul pătrar al secolului al XI-lea datează prima biserică romano-catolică, cel mai vechi monument sacral maghiar din Transilvania, şi anume biserica din Alba Iulia. Cele mai timpurii atestări documentare ale primelor comitate maghiare din Transilvania, cele cu sediul în cetăţile regale Alba, Turda, Cluj şi Dăbâca, datează însă abia din secolul al XII-lea.

Spre mijocul secolului al XII-lea, teritoriul Transilvaniei era reorganizat sub forma unui voievodat, probabil renunţându-se la principat sub presiunea tradiţiei româneşti, fiind compus din mai multe comitate regale. În anul 1174 este menţionat primul voievod al Transilvaniei, Leustachius voyvoda, probabil identic cu Leustachius Rátót, comite de Dăbâca.

În directă legătură cu pericolul reprezentat de incursiunile repetate ale cumanilor în Transilvania şi urmărind să diminueze presiunile exercitate dinspre nord de al doilea Ţarat Bulgar cu sprijinul cumanilor asupra Imperiului Latin (1204-1261), regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) a colonizat în 1211 în Ţara Bârsei ordinul Cavalerilor Teutoni (Deutscher Orden sau Deutscher Ritterorden). Centrul comenduirii ordinului teuton în Transilvania s-a aflat în cetatea Feldioara. Urmărind interese strategice proprii şi anume crearea unui stat cruciat pro defensio Christianitatis (pentru apărarea creştinătăţii) supus autorităţii Curiei Papale, ordinul Cavalerilor Teutoni a intrat în conflict cu regele Ungariei, cavalerii fiind expulzaţi din Transilvania în anul 1225 de regele Andrei al II-lea.

În prima treime a secolului al XIII-lea, în anul 1224, saşii au dobândit prin Andreanum, o importantă diplomă de privilegii conferită de regele Andrei al II-lea al Ungariei, o organizare administrativ-teritorială şi ecleziastică proprie pe teritoriul comitatului Sibiu (Comitatus Chybiniensis). Acest comitat, condus de un comite regal, bucurându-se de statut autonom, sub numele de Pământul crăiesc, compus din şapte scaune, motiv pentru care respectivul teritoriu a purtat şi denumirea Şapte Scaune (Sieben Stühle). Saşii din Ţara Bârsei şi cei din nord-estul Transilvaniei au fost organizaţi în cadrul districtelor regale ale Braşovului şi Bistriţei. Între 1325 şi 1329 sistemul administrativ şi juridic al comitatului Sibiului a fost reorganizat. Începând cu 1486, adunările generale ale obştii saşilor au purtat denumirea Universitatea Naţiunii Saşilor (Universitas Saxonum sau sächsische Nationsuniversität). Secuii au beneficiat şi ei, în cursul secolului al XIV-lea, pe teritoriul lor de locuire (Székelyföld), în estul şi sud-estul Transilvaniei, de o organizare administrativ-teritorială pe scaune şi de privilegii similare. Din cele şapte unităţi administrativ-teritoriale secuieşti originare (Universitas Siculorum septem sedium Siculicalium), înfiinţate în secolele XIII-XIV, s-au constituit în secolul al XVI-lea, prin diviziuni teritoriale, un număr total de 12 scaune.

Populaţia românească, organizată potrivit dreptului cutumiar ius valachicus în obşti săteşti şi uniuni de obşti, conduse de cnezi şi voievozi, era organizată în interiorul unor „ţări” (terrae), formând o stare recunoscută constituţional, denumită Universitas valachorum. Autonomiile regionale ale acestor „ţări” româneşti, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului), tolerate parţial de autorităţile statului maghiar, au încetat să fiinţeze odată cu stingerea dinastiei regale arpadiene (1301).

În secolele XIV-XV, „ţările” au fost reorganizate sub forma unor districte româneşti („districtus (v)olachales” sau „districtus valachorum”), conduse de demnitari numiţi de coroană. Sunt cunoscute aproximativ 60 districte „olachales”. Supusă restricţiilor şi, în perioada angevină, persecuţiilor a fost de asemeni Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania. În primii ani ai secolului al XIII-lea, în contextul evenimentelor prilejuite de Cruciada a IV-a (1202-1204), izvoarele scrise maghiare relatează în anii 1204, 1205 şi 1223 despre starea deplorabilă în care se aflau unele mănăstiri „greceşti” (de rit ortodox) din regatul Ungariei, cât şi despre măsuri abuzive împotriva autorităţii juridice a acestei biserici.

Organizarea politică, administrativă şi colonizarea Transilvaniei au înregistrat un recul semnificativ în timpul marii invazii mongole din primăvara anului 1241. Izvoarele istorice contemporane oferă la mijlocul secolului al XIII-lea imaginea unei Transilvanii pustiite. Imediat după retragerea trupelor mongole în anul 1242, regele Béla al IV-lea iniţiază un vast program de refacere a regatului şi, în special, a Transilvaniei. Aşezarea unor noi hospites (colonişti), dotaţi cu privilegii deosebite, susţinerea comerţului, dezvoltarea primelor oraşe (Sibiu, Cluj, Braşov, Bistriţa şi Sighişoara), construcţia unor noi cetăţi de piatră sunt doar câteva dintre măsurile iniţiate de regalitate.

Pe fondul procesului de reconstrucţie se fac resimţite, începând cu a doua jumătate a veacului al XIII-lea, tendinţe centrifuge în sânul marii nobilimi maghiare şi, în special, a voievozilor Transilvaniei. În timpul voievodului Roland Borşa (1282-1294) şi al urmaşului său Ladislau Kán al II-lea (1294-1315), stările au instaurat un regim congregaţional, menţionat în izvoare ca regnum Transilvanum, autonom faţă de Regatul Ungariei. Aceste evenimente au dus la subminarea gravă a autorităţii centrale, afectată şi de disputele dinastice, restaurată abia în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou al Ungariei (1308-1342).

Începând cu finele secolului al XIII-lea şi, mai ales, în secolele XIV-XV, grupurile privilegiate ale societăţii transilvane, nobilii maghiari, saşii şi secuii s-au constituit treptat în stări, acelaşi statut avându-l până spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi românii, constituiţi în Universitas valachorum. Datorită structurii preponderent etnice a stărilor, ele au fost denumite oficial pe la 1500 nationes (naţiuni). Membrii stărilor, organizaţi în congregaţii sau universităţi (congregationes, universitates), au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Ultima participare a elitei politice a românilor (Universitas valachorum) la o congregaţie a stărilor transilvane este amintită în anul 1355. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) în anul 1366 atestă agravarea condiţiei politice, juridice şi religioase a populaţiei româneşti din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranţei faţă de alte confesiuni decât cea romano-catolică (ortodocşii erau denumiţi „schismastici”).

Începând cu anul 1375 şi continuând cu raidurile din 1419, 1420, 1425, 1428 şi 1431, Transilvania este confruntată acut cu pericolul otoman. La solicitarea regelui Sigismund de Luxemburg, (1384-1437), o parte a iobăgimii transilvănene, scutită până atunci de serviciul militar, este obligată începând cu 1397 să participe la oaste. Înfrângerea sârbilor la Kosovopolje („Câmpia mierlei”) în anul 1389 şi moartea voievodului Mircea cel Bătrân, (1386-1418), al Ţării Româneşti, au înlăturat ultimele obstacole majore în calea Imperiului Otoman spre Transilvania şi centrul Europei.

Un rol major în oprirea temporară a pericolului turcesc l-a jucat Iancu de Hunedoara, (1407-1456), voievod al Transilvaniei (1446-1456) şi guvernator al Ungariei (1446-1453). Complementară efortului său militar a fost strădania de a spori autonomia voievodatului Transilvaniei faţă de regat. Politica lui Iancu de Hunedoara faţă de turci va fi continuată de fiul său, regele Matei Corvin al Ungariei (1458-1490). În faţa pericolului otoman, Transilvania şi Moldova lui Ştefan cel Mare se sprijină reciproc. În anul 1489, Matei dăruieşte lui Ştefan cel Mare, în semn de recunoaştere a meritelor, castelul Ciceu, cu 60 sate, şi Cetatea de Baltă, cu 7 sate.

În această perioadă, Transilvania a fost zguduită de mai multe mişcări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) în majoritate pornită de ţăranii români, dar cărora li s-a alăturat şi un numar relativ mic de ţărani maghiari (număr dat de proporţiile iobăgiei). Cauza principală a răscoalei a constituit-o nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moşie pe alta, a dreptului de moştenire a iobagului, şi dijma episcopală. O consecinţă a revoltei ţărăneşti a fost semnarea actului constitutiv al uniunii Unio Trium Nationum, uniune îndreptată împotriva ţăranilor români din Transilvania, românii fiind consideraţi naţiune tolerată. Uniunea a funcţionat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918. Un impact masiv asupra societăţii transilvănene l-a avut şi răscoala din 1514 condusă de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja (Dózsa György).

Decesul prematur al regelui Matei Corvin, marea răscoala ţărănească de la începutul secolului XVI şi ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) şi la Mohács (29 august 1526) au accentuat criza societăţii maghiare. Această criză s-a răsfrânt şi asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică şi dubla alegere pe tronul Ungariei a voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya (scris şi Szápolyai) (1526-1540) si a lui Ferdinand I de Habsburg (1526-1540) au facilitat intervenţia turcilor. Ungaria de est şi Transilvania erau guvernate de Zápolya, iar Ungaria centrală şi de vest (în Panonia, la vest de Dunăre) erau stăpânite de Ferdinand. Părţile care îi susţineau s-au angajat în confruntări militare, aplanate abia la 24 februarie 1538 prin pacea de la Oradea. Prin hotărârea Dietei de la Debreţin din 18 octombrie 1541, reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate ale Transilvaniei i-au jurat credinţă lui Ioan Sigismund, descendentul dinastiei Zápolya, şi au recunoscut suzeranitatea Înaltei Porţi asupra Transilvaniei. Acest acord, urmat de alte hotărâri ale Dietei, a pus bazele Principatului Transilvaniei. Primul principe al Transilvaniei a fost Ioan Sigismund (1542-1571).


Principatul Transilvaniei

În 1541, Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent, care plătea totuşi Porţii Otomane un dar anual de complezenţă („munus honorarium”) în valoare de 10.000 de ducaţi. În această calitate, a participat ca ţară beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani şi a încheiat o serie de tratate cu ţări europene, de pe poziţie de egalitate. De subliniat faptul că principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească) şi, după 1660, nici Bihorul, transformat de asemenea în vilayet, cu centrul la Oradea.

În aceste circumstanţe istorice, în anul 1542, saşii, prin Johannes Honterus şi, ulterior, o parte a populaţiei maghiare din Transilvania aderă la Reformă. În anul 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania şi o supune autorităţii sale. Situaţia politică încordată precum şi războaiele dese l-au împiedicat pe voievodul român să realizeze o unificare de durată a acestei provincii cu Moldova şi Ţara Românească. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naţionalist ungar, care lupta împotriva monarhilor habsburgi.

Transilvania intră la sfârşitul secolului XVII în componenţa Imperiului Austriac, ca principat autonom. În 1685 trupele austriece intră pe teritoriul Transilvaniei, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul Otoman cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slavonia. Banatul Timişoarei rămânea în componenţa Imperiului Otoman. Banatul a fost anexat de Austria în 1718 prin Tratatul de la Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia).

La 7 octombrie 1698 sinodul de la Alba Iulia a decis unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, fapt care a deschis calea emancipării lor culturale. Drepturile politice promise nu au fost însă acordate. Episcopul Inocenţiu Micu-Klein a stabilit reşedinţa Bisericii Române Unite la Blaj şi a transformat acest oraş într-un centru de spiritualitate românească. Tot el a pus bazele mişcării Şcoala Ardeleană.

Unele comunităţi româneşti ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei. În 1701 au fost transmise împăratului Austriei proteste ale locuitorilor din zona Braşovului. Către mijlocul secolului XVIII au abrogat actul unirii, ca urmare a acţiunilor iniţiate de mitropolitul sârb de la Sremski Karlovci şi puse în practică de călugării ortodocşi intraţi sub ascultarea sa (sunt cunoscute în special numele lui Sofronie de la Cioara şi Visarion Sarai, sârb din Banat, ambii canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română). De asemenea, Mitropolia Ţării Româneşti a sprijinit comunităţile ortodoxe din Transilvania. În general românii din sudul Transilvaniei, Banat şi sudul Crişanei au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce mare parte a românilor din regiunile nordice ale Crişanei, Transilvaniei şi din Maramureş au acceptat unirea cu Roma.
Unităţile administrative ale Transilvaniei din prima jumătate a secolului XIX

După eliberarea Transilvaniei de sub suzeranitatea turcească, Curtea de la Viena a decis repopularea unor ţinuturi a căror populaţie se rărise mult în cei aproximativ 150 de ani trecuţi după 1526. În regiunile Satu Mare şi Banat au fost aduşi colonişti şvabi şi au fost admişi în Ardeal între 350-400.000 de români din Moldova şi Muntenia imigraţi din cauza exploatării fanariote. Tot în secolul al XVIII-lea au avut loc şi valuri de exod ale populaţiei româneşti din Ardeal în sens opus, spre Ţara Românească şi Moldova (vide infra, Ştefan Meteş, studiul despre migraţiile româneşti din sec. XIV-XX, cu atestări documentare).

Bazele legale pentru aceste măsuri au fost adoptate de Dieta maghiară de la Bratislava şi consfinţite prin semnătura regelui.

    * Legea nr. XXVI din 1687 despre naturalizarea străinilor
    * Legea nr. XVIII din 1723. despre repopularea pustiilor: „Maiestatea Sa preasfântă va avea bunăvoinţa să permite ca orice om liber să fie invitat în ţară, să beneficieze timp de şase ani de scutire de toate taxele, şi acest drept de libertate va fi anunţat în toată ţara.”
    * Legea nr. CIII din 1723. despre repopularea ţării
    * Legea nr. CXVII din 1723 despre aducerea în ţară a diverşi meşteşugari.

Administraţia austriacă realizează primele măsuri privind recensământul populaţiei din Transilvaniei. Conform estimărilor făcute în anii 1712 şi 1713 de Verwaltungsgericht – autoritatea administrativă austriacă – repartiţia pe etnii a populaţiei din Transilvania este următoarea: unguri 47%, români 34%, germani (saşi şi şvabi) 19%. Referitor la recensăminte, v. şi studiile istoricului David Prodan care contestă rigoarea primelor recensăminte.

 

Bibliografie (surse)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania

Dacă doriţi să îmbunătăţiţi textul sau să adăugaţi imagini noi la acest articol transmiteţi varianta dvs pe istorialumii@gmail.com . Textul îmbunătăţit îl solicităm în format MS Word (.doc) sau Notepad (.txt). Important: indicaţi în mesaj denumirea articolului de redactat  Scrie-ne acum noi detalii pentru a îmbunătăţi acest articol !


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta Cnezatului Moscovei, 1340-1462, sursă:wikipedia.org
Harta Cnezatului Moscovei, 1340-1462, sursă:wikipedia.org
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md