Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Manzikert, începutul sfârşitului pentru Bizanţ (1071)

Bătălia de la Manzikert, 1071

Bătălia de la Manzikert, 1071

Autor: Cristian Negrea

Nu degeaba se spune că înainte de a fi doborâte de dinafară, marile imperii sunt măcinate din interior. Bizanţul nu a făcut excepţie, deşi s-a menţinut ca o forţă puternică timp de încă o mie de ani de la căderea Imperiului Roman. Dar, în mare măsură, s-a menţinut nu numai prin forţa armelor, ci şi printr-un amestec de diplomaţie şi intrigă, asmuţind duşmanii unii împotriva altora, recurgând la astfel de mijloace din ce în ce mai des. Dar această predilecţie spre intrigă a amorţit spiritul războinic, întreţinerea unei armate puternice, diminuând astfel capacitatea militară a imperiului, care s-a văzut astfel lipsit de baza puterii, deoarece de fiecare dată când nu merge altfel, calea armelor rămâne singura opţiune. Iar imperiul se vedea pus în situaţia de a nu avea această ultimă opţiune. Mai mult, predilecţia spre intrigă şi lupte interne între familiile puternice a devenit regula de bază, tot mai multe resurse consumându-se în lupta politică pentru putere, în timp ce administrarea imperiului rămânea o problemă secundară.

Poate dacă am fi trăit pe vremea aceea în Bizanţ, mare diferenţă nu am fi sesizat între luptele politice de atunci şi cele de acum de la noi. Dar pe ei acestea i-au costat un imperiu. Pe noi? Cât ne costă, sau cât ne va costa? Imperiul bizantin, în cei o mie de ani de existenţă de după căderea Imperiului Roman de Apus (476 AD) a trecut prin mai multe faze, atât de expansiune (sub Iustinian), cât şi declin. Valurile necruţătoare ale Islamului, iscate de Mohamed în Peninsula Arabică, după ce au înecat Arabia, nordul Africii, Spania, fiind oprite de Carol Martel (bunicul lui Carol cel Mare la Poitires, 732), iar în est supunând teritorii până în Asia Centrală, s-au izbit şi de zidurile Constantinopolelui în anii 717-718. Focul grecesc i-a salvat atunci pe bizantini, dar arabii muşcă şi înghit tot mai multe felii din vechiul imperiu. La început, ajungând cu cuceririle în Asia Centrală şi impunând religia islamică, arabii au folosit popoarele turcice ca şi sclavi în propriile lor armate. Dar în timp, după ce au adoptat islamul ca şi religie, aceste popoare au început să-şi ducă politica proprie de expansiune, de asemenea în numele Profetului.

În secolele X şi XI, conducători turcici ca şi Mahmud al Gazni au dus expansiunea Islamului în India, iar alte popoare s-au extins spre vest, către peninsula Anatolia. Aceştia din urmă au fost turcii seleucizi sau selgiucizi. Ca un val nimicitor au coborât între anii 1028-1038 de la nord de Marea Aral, ocupând cu repeziciune şi instituind un imperiu care a ajuns (în perioada de maximă extindere) din Anatolia până în India, provincia Punjab. În 1055 cuceresc Bagdadul şi se extind tot mai mult spre vest, călcând hotarele şi ducând raiduri în interiorul Imperiului Bizantin.La conducerea Imperiului Selgiucid ajunge în 1062 Arp Aslan, moștenind tronul de la unchiul său Toghril Beg. Cronicile sunt oarecum neclare asupra personalității sale, unele insistând asupra cruzimii sale, altele asupra eficienței sale ca lider și asupra faptului că era un drept judecător. Un lucru este sigur, a fost un mare lider militar, combinând cu ușurință prudența, șmecheria și voința de neclintit. Datorită acestor calități reușește să cucerească Georgia, Armenia și Anatolia.

De partea Bizanțului, în anul 1068, moare Constantin al X-lea Ducas, iar văduva sa, Eudochia, și-a ales ca soț și viitor împărat un tânăr general pe nume Romanus Diogenes. Acesta era un general capabil, curajos, capabil să însuflețească propriile trupe și să înspăimânte dușmanii. Timp de secole, armata bizantină a stat și apărat frontierele imperiului, în ultima vreme mai ales împotriva puterii tot mai agresive a Islamului. Dar imperiile și obosesc, e suficient ca la tron să se succeadă câțiva despoți care să risipească finanțele văduvind armata de resurse, pentru ca lucrurile să intre într-o spirală greu de controlat. Mai mult, lenevia, luxul care corupea pe oricine în capitala imperială de la Constantinopole, intrigile și disputele interne pentru putere, puteau face pe oricine să se complacă în atmosfera trândavă și coruptă, plină de petreceri din palatele imperiale. Iar când banii au devenit mai puțini, prima care a avut de suferit a fost armata și flota care pe vremuri era stăpâna estului Mediteranei.

Paradoxal, Romanus Diogenus era un adevărat general și luptător, decis readucă imperiului statutul și gloria de odinioară. A început reorganizarea armatei, cheltuind pentru asta sume importante din visteria destul de săracă a imperiului. Cum era și normal la curtea bizantină, împăratul avea și dușmani. În primul rând era dușmănit chiar de familia Ducas, a fostului împărat decedat, care îl privea ca și pe un uzurpator și încerca să-l detroneze. Poate altul i-ar fi ucis pur și simplu, dar Romanus era un împărat cu suflet nobil și care nu dorea să-și înceapă domnia cu o crimă. S-a mulțumit doar să-l exileze pe adversarul cel mai înverșunat, fratele fostului împărat, Ioan Ducas. Concomitent, a încercat sau a fost nevoit să-i apropie pe ceilalți membri ai familiei, în special pe Andronicus Ducas, fiul exilatului Ioan Ducas. A greșit. A greșit încă o dată atunci când a refuzat o soluție diplomatică, la aflarea veștii distrugerii Armeniei, aliata sa, și a capitalei sale Ani de către selgiucizii lui Arp Aslan. Mizând pe cartea războiului, se pare că s-a pripit, armata nu era încă suficient de organizată, doar superioritatea numerică ar fi putut aduce decizia de partea bizantină. Dar și numărul ridicat al soldaților bizantini era înșelător. Ideea de a servi în armată căzuse în desuetitudine pentru tinerii bizantini, așa că imperiul a angajat o sumedenie de mercenari, pe a căror loialitate, deși plătită cu bani grei, nu se putea conta în momentul în care lucrurile începeau să meargă prost. Mai mult, existența mulțimii de mercenari care nu cunoșteau limba și stilul de luptă al bizantinilor creea majore dificultăți de comunicare și de înțelegere a ordinelor și manevrelor imenselor și multiplelor corpuri de oaste. Mai mult, comandanții bizantini nu puteau conta pe loialitatea unora dintre mercenari, temându-se ca aceștia să nu dezerteze sau să se alăture inamicului.

Totuși, Romanus decide războiul. La începutul lunii martie 1071, el părăsește Constantinopole pentru a se îndrepta spre Sebastea, unde îl aștepta grosul oștirii, peste 100 000 de combatanți. Romanus era hotărât să recucerească cu forța armelor orașele strategice ale Armeniei, chiar dacă golise visteria pentru asta. Ne-au rămas cronicile arabe ce descriau imensele mașini de asediu trase de mai multe atelaje de boi, cavaleria imperială Tagmata, regmentele de cataphracți (cavaleri înzăuați) purtând însemnele funcției lor, pumnul blindat al armatei bizantine. În urma lor, defilând pe străzile Constantinopolelului, mercenarii europeni, normanzi, unii dintre ei veterani ai bătăliei de la Hastings de acum cinci ani, când Wilhelm, ducele Normadiei, cucerește Anglia, ruși cu bărbi roșii, iar la loc de cinste, garda de corp varegă a împăratului, formată din vikingi, care de ani buni, datorită calităților lor de luptători, erau angajați ca și corp de elită. La Sebastea Romanus s-a reunit cu restul armatei, care cuprindea un număr enorm de mercenari asiatici, cumani, khazari, alani, georgieni și armeni, practic o oglindire a lipsei de unitate a armatei imperiului. Mulți dintre mercenari erau recruți prea puțin instruiți și nedisciplinați, pe coeziunea lor neputându-se pune vreo bază. Dar împăratul nu se putea lipsi de confortul imperial, semn că moravurile generalului devenit împărat au început să se schimbe. Au fost aduși sute de asini încărcați cu vase de argint, candelabre, biblioteca și garderoba personală impresionantă, băi turcești și chiar și o capelă privată cu toate icoanele. Nu este de mirare că Romanus nici nu și-a dat seama că și-a supraextins liniile de comunicații.

De partea cealaltă, Arp Aslan nu plănuia vreun război cu bizantinii, ba chiar se spune că era un admirator al imperiului. Dimpotrivă, el se afla la Alep, pregătind o campanie împotriva fatimizilor egipteni, când a aflat de campania lui Romanus spre Armenia. Împreună cu garda sa de vreo 4 000 de luptători se îndreaptă spre lacul Van, strângându-și armata de pe drum, astfel că ajuns la Khoi (est de lacul Van), armata sa număra cam 40 000 de călăreți, majoritatea luptători încercați în campaniile anterioare sau în raidurile caracteristice selgiucizilor. Ajuns la Erzurum, Romanus și-a împărțit armata, trimițându-i pe normanzii lui lui Roussel de Bailleul și infanteria lui Iosif Tarchaniotes să pustiască teritoriul de la vest de lacul Van, cu restul trupelor asediind și ocupând Manzikert. Își trimite mii de oameni în căutare de hrană prin zonele aride din regiune, diminuându-și serios forțele, judecând astfel greșit capacitatea de răspuns a turcilor. De la Khoi, Arp Aslan îl trimite în recunoaștere pe emirul Sundak cu puternice trupe de cavalerie, care se întâlnesc cu corpul bizantin al lui Roussel și Tarchanoites, pe care îl bate și-l aruncă spre vest. Greu explicabilă această înfrângere, nu este exclusă nici posibilitatea unei trădări.

După această luptă, emirul Sundak începe să hărțuiască corpul principal, cel al împăratului. Romanus îl trite pe Nicephorus Bryennius să-i alunge, dar acesta intră într-o ambuscadă și aproape este anihilat. Cererile sale de ajutor îl surprind pe Romanus, care începe să-și dea seama că și-a subapreciat dușmanul. Pe de altă parte, se întreabă dacă nu cumva Bryennius exagerează. Totuși, trimite ca întăriri o formațiune puternică sub ordinele comandantului armean Basiliakos, care nimerește direct într-o ambuscadă, forțele sale sunt anihilate iar el însuși capturat. Totuși, Nicephorus Bryennus, rănit, reușește să să dezangajeze din luptă, și cu ce oșteni îi mai rămăseseră, să se întoarcă în tabără. Moralul bizantinilor începuse să se erodeze deja, iar unii dintre mercenari, precum cei uzi, înrudiți cu selgiucizii, dezertează în masă. Simțind momentul, turcii hărțuiesc întreaga noapte tabăra bizantină, atacând și retrăgându-se, lansând o ploaie de săgeți, mai mult pentru a-și împiedica inamicul să se odihnească. Dimineața, Arp Aslan era conștient că a câștigat prima rundă, dar era departe să fi câștigat bătălia, cu atât mai puțin războiul.

Armata bizantină încă era deosebit de numeroasă, iar Romanus era un general capabil. De aceea a trimis solii de pace, refuzate de Romanus, care nu se putea întoarce fără o victorie, măcar una de compromis, după ce golise visteria, dacă mai dorea să-și mențină tronul. Oferta fiindu-i refuzată, Arp Aslan adună emirii și îi pune să-i jure credință fiului său Malik Shah dacă va cădea în luptă, apoi îmbracă vestmântul alb (dacă va muri îi va servi ca și giulgiu) și se înarmează cu buzduganul (armă pentru lupta corp la corp) semn că va lupta până la ultima suflare.

Vineri, 26 august 1071, în împrejurimile Manzikertului, o zi neagră pentru Imperiul Bizantin. După această zi, imperiul nu va mai fi niciodată ce a fost. Armata bizantină s-a orânduit pe două linii lungi, fiecare cu o adâncime de câteva rânduri. Centrul cuprindea trupele de gardă, conduse de însuși Romanus, în stânga erau trupele europene conduse de Nicephorus Bryennus, iar dreapta era formată din mercenarii și recruții din Anatolia, comandați de Alyattes. Rezerva era condusă de Andronicus Ducas, dușmanul înverșunat al lui Romanus. Bătălia începe cu atacul centrului, condus de Romanus, spre liniile turce. Acesta încerca să folosească cavaleria grea, cataphracții, pentru a zdrobi centrul liniilor turcești. Centrul turcesc pornește cu strigăte de Allah spre cavaleria grea bizantină, dar în ultimul moment, după ce au lansat o ploaie de săgeți asupra lor, se întorc simulând retragerea, atrăgându-i pe bizantini tot mai departe. Foloseau tactica lor favorită, de hărțuială, apropiindu-se, angajâînd lupta și retrăgându-se rapid, sau lansând salve de săgeți de la distanțe sigure, provocând pierderi. Toate atacurile bizantine lovesc în gol, turcii neprimind lupta, doar hărțuind corpurile de oaste bizantină. Flancurile imperiale s-au deplasat și ele, pentru a menține legătura cu centrul, expunându-se și ele atacurilor de hărțuială ale cavaleriei ușoare turce. Aceeași tactică de hărțuială, aplicată de călăreții stepelor, începând cu hunii și urmând cu mongolii, care punea în dificultate armatele europene, bazate mai mult pe infanterie și cavalerie grea.

Romanus îi urmărea pe turci prin câmpia largă, încercând să-i silească să primească lupta, dar aceștia evitau orice angajament mai serios, atrăgându-i pe bizantini tot mai departe, spre dealurile înconjurătoare. Atacurile lor de hărțuială provocau pierderi și scădeau tot mai mult moralul trupelor, mai ales că nu le puteau răspunde decât cu șarjele mercenarilor cumani și pecenegi, dar aceștia nu erau capabili de o lovitură puternică. Iar barajele de săgeți continuau să secere rândurile bizantinilor. Romanus a ajuns la tabăra turcă, acum pustie. Dar soarele se grăbea spre apus, și Romanus a început să se teamă de o ambuscadă, fiind deja la mare distanță de tabăra proprie și zidurile protectoare ale Manzikertului. Începea să se teamă că turcii ar putea să-i jefuiască tabăra. De aceea a decis retragerea în ordine către tabără. O operațiune dificilă, ținând cont de distanța pe care se întindea armata bizantină și dificultățile de comunicare, mai ales cu mercenarii și recruții care nu prea înțelegeau manevrele bizantine. Cert este că Romanus ordonă oprirea și retragerea în ordine, semnalizând cu întoarcerea stindardelor imperiale. Frontul bizantin se îndindea pe o distanță de 8 – 10 km pe ambele laturi, iar în flancuri trupele erau angajate în luptă cu detașamentele de hărțuială turcești.

Întoarcerea stindardelor a fost interpretată de către mercenari și recruți ca și o înfrângere a centrului împăratului, așa că panica s-a extins, mai ales la flancul drept bizantin, transformându-se într-o fugă generalizată, fără nicio ordine. Arp Aslan nu-și putea crede ochilor la ce cadou primea din partea bizantinilor. Fără să piardă vremea, ordonă un atac general care izbește prin golurile lăsate de mercenarii panicați. Flancul drept bizantin se prăbușește, mercenarii fugind și aruncându-și armele doar pentru a fi măcelăriți de cavaleria turcă. Centrul și flancul stâng încearcă să se retragă în ordine, dar sunt izbiți puternic din flanc și spate, tăindu-li-se retragerea. Centrul a fost înconjurat și presat puternic, dar încă totul nu era pierdut. Romanus ordonă rezervei conduse de Andronicus Ducas să avanseze și să vină în ajutor. Dar acesta gândi că sosise clipa răzbunării, așa că împrăștie zvonul că împăratul ar fi fost învins, chiar ucis, și retrage rezerva și trupele din spate în tabără, fără să fie atacat de turci, lăsând centrul și pe împărat să fie anihilați. Romanus a luptat eroic, înconjurat de garda varegă, prin ploaia de săgeți. Țintele predilecte ale turcilor erau caii, care odată doborâți făceau cavalerii greoi în armuri ținte ușoare, care nu se puteau apăra. Varegii au luptat cu sălbăticie, apărându-se cu scuturile mari și mânuind topoarele de luptă, dar în zadar. Calul împăratului a fost doborât, prinzându-l sub el. Un luptător mameluc l-a scos de acolo, capturând pentru prima oară un împărat bizantin în viață.

Andronicus Ducas se răzbunase, dar cu ce preț! Căștigase o satisfacție personală, dar bizantinii își pierd imperiul. Dar politica ambițiilor marilor familii nu se oprește aici. După capturarea lui Romanus Diogenes, pe tronul Bizanțului ajunge fiul mai mare al Eudochiei și al împăratului decedat Constantin al X-lea Ducas, sub numele de Mihail al VII-lea Ducas. În anul următor, Arp Aslan, generos și din calcul politic, îl eliberează pe Romanus Diogenes. Pe drumul de întoarcere spre Constantinopole este capturat de Andronicus Ducas și îi sunt scoși ochii la 27 iulie 1072, murind la scurtă vreme în urma unei infecții. Conducerea imperiului sub Mihail al VII-lea se dovedește dezastruoasă. Împăratul se încojoară de lux, slăbind și mai mult armata și flota, incapabilă să facă față dușmanilor externi.

În 1073, o nouă expediție împotriva selgiucizilor, condusă de viitorul împărat Alexios I Comenul se încheie cu un nou dezastru, însuși comandantul fiind capturat. În același an, Nestor, guvernatorul unor orașe de la Dunăre se revoltă și el, dar nu are forța de a asedia Constantinopole. După noul eșec împotriva selgiucizilor, conduși de fiul lui Arp Aslan, acesta fiind ucis la un an după victoria de la Manzikert în Persia, Malik Shah I, mercenarii din vestul țării se revoltă, conduși de Roussel de Ballieul, învingându-l și capturându-l pe Ioan Ducas, comandantul expediției împotriva lor. Fiul lui Ioan Ducas, Andronicus, este grav rănit și capturat și el. Andronicus este eliberat pentru a se putea trata la Constantinopole, dar moare bolnav în 1077. Acești mercenari îl susțin pe capturatul Ioan Ducas ca și contracandidat la tronul Constantinopolelului. Mihail al VII-lea este nevoit să recunoască pierderea Anatoliei către turcii selgiucizi, ba mai mult să și-i facă aliați împotriva răsculaților. O armată bizantină condusă de Alexios împreună cu una selgiucidă condusă de Malik Shah înfrâng răsculații și-l capturează pe Ioan Ducas. Dar imperiul era la pământ. Pierduse cam un sfert din teritoriu, finanțele erau la pământ, inflația atinsese cote astronomice, iar luptele interne și războaiele civile nu mai conteneau.

În 1078, doi generali, Nicephorus Bryennes și Nicephorus Botaneiates, răscoală provinciile din Balcani și ce mai rămăsese din Anatolia și câștigaseră și sprijinul selgiucizilor, deveniți arbitri în disputele din cadrul imperiului. Răsculații ajung la Constantinopole și forțează abdicarea lui Mihail al VII-lea care se retrage la o mănăstire. Succesorul său a fost Nicephorus al III-lea Botaneiates, care moare în 1081, fiind urmat la tron de Alexios I Comenul.

După dezastrul de la Manzikert, Imperiul Bizantin nu și-a mai revenit niciodată. Haosul a continuat, teritorii vaste au fost pierdute, inclusiv Ierusalimul și orașele sfinte sunt ocupate de selgiucizi, fapt care va avea ca și consecință directă apariția cruciadelor. Cruciada I va cuceri Ierusalimul în 1089, apărând un nou concurent în regiune, Imperiul Latin al cruciaților. Cruciada a patra va cuceri Constantinopolele pentru aproape șaptezeci de ani, în anul 1204. Constantinopolele va mai supraviețui cu greutate, pierzând tot mai multe teritorii, până va fi cucerit de turcii otomani conduși de Mahomed al II-lea la 1453. Malik Shah, fiul lui Arp Aslan, va domni peste Imperiul Selgiucid până la moartea sa, în 1092. Dar încă din timpul domniei sale se vedeau tendințele centrifuge, de fărâmițare. Din fericire pentru Imperiul Bizantin, la moartea sa, imperiul se fragmentează între fratele și fii săi, nemaifiind o amenințare militară reală. Dar ascensiunea altui popor turcic, otomanii, va aduce din nou amenințarea islamică la porțile Constantinopolelui și ale Europei.

Bibliografie (surse):

  1. Geoffrey Reagan, Batalii care au schimbat soarta lumii, Editura Rao, 2004
  2. Ralph Peters, Endless War, Stackpole Books, 2010
  3. R. G. Grant, Battle, Dorling Kindersley Ltd, 2005
  4. Malcolm Swantson, Battles and campaigns, Eagle Editions Ltd, 2008.


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta a Europei de Est, 900 d.Hr., publicată în Hristorisch-Geographischen Hand Atlas, Berlin 1824
Harta a Europei de Est, 900 d.Hr., publicată în Hristorisch-Geographischen Hand Atlas, Berlin 1824
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md