Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Pietrele preţioase în arta giuvaergiei

Cercei din aur cu perle
Cercei din aur cu corindon
Cercei din aur cu perle
Cercei din aur cu corindon
 
Dr. Liliana Condraticova
Institutul Patrimoniului Cultural

 

Istoria utilizării pietrelor preţioase în arta giuvaergiei

Pietrele colorate au atras atenţia omului graţie frumuseţii, efectelor optice şi proprietăţilor magico-sacrale, ele fiind frecvent folosite în orfevrăria laică şi de cult în Egipt, Mesopotamia, India, China. În Roma Antică gemă, iniţial, era numită numai piatra prelucrată translucidă. În prezent, în literatura de specialitate termenul este utilizat pentru desemnarea pietrelor preţioase, fine şi ornamentale. Pentru pietrele neprelucrate, de calitate bună, se utilizează denumirea pietrei respective, însoţită de precizarea calitate gemă (de exemplu, topaz calitate gemă). Pentru giuvaiergiu, gemă înseamnă o piatră cristalizată cât mai aproape de perfecţiune, frumos tăiată şi şlefuită, de o mărime şi claritate care să justifice montarea ei într-o bijuterie sau alt obiect decorativ, în funcţie de valoarea pietrei respective. Piatra colorată, prin frumuseţea şi duritatea sa, trezeşte pasiunea pentru formele geometrice, pentru simetrie. Culorile vii şi atractive ale pietrelor atrag atenţia omului, creând premisele necesare pentru apariţia artei confecţionării obiectelor de înfrumuseţare. Arta primitivă este strâns legată de cultul religios şi credinţele magico-sacrale, podoabele servind în calitate de amulete şi talismane menite să-l apere pe om de mânia zeilor, de fiare sălbatice şi calamităţi naturale. Din această credinţă, peste secole a ajuns în zilele noastre cunoaşterea proprietăţilor magice şi tămăduitoare ale pietrelor şi metalelor preţioase. Etruscii, grecii şi romanii antici apreciau foarte înalt pietrele colorate. Homer, în Odiseea, scria despre chihlimbar că putea fi chiar schimbat pe toporaşe de bronz.

Primele menţiuni despre pietrele preţioase apar în papirusurile egiptene şi în textele cuneiforme mesopotamiene. Mineralogul indian Rao Bahadur a demonstrat apariţia podoabelor în India acum 7,5-10 mii de ani. În sec. VI–V î.Hr., în India se compuneau îndrumări speciale, Ratnparicşi, care conţineau numeroase informaţii despre pietrele preţioase. În anii 3500–3000 î.Hr. se ducea un comerţ intens cu pietre preţioase, mai ales în Babilon, Asiria, India şi Egiptul Antic. Egiptenii căutau şi apreciau înalt pietrele albastre şi sinilii, cum ar fi lapis-lazuli şi turcoaza. Pentru extragerea smaraldelor s-au construit numeroase mine, cu o adâncime de aprox. 200 m., iar expediţiile după turcoază în Peninsula Sinai au fost efectuate de primul în istorie geolog-cercetător Garoaris.

Cunoştinţele omului despre proprietăţile gemelor se extind substanţial odată cu descoperirile şi cercetările mineralogice. S-au elaborat reguli simple de apreciere ale pietrelor, deşi numai după aspectul exterior şi utilizare în gospodăria casnică. Cunoştinţele mineralogice aveau un caracter strict practic, dar deja în neolitic se încearcă şlefuirea pietrelor sau chiar crearea vopselelor naturale în baza prafului colorat de minerale. Ţinând cont de proprietăţile pietrelor şi de rolul lor în evoluţia civilizaţiei umane, schema simplificată a epocilor de aramă, bronz şi fier apare modificată, din motivul că în diferite regiuni trecerea de la o epocă la alta pare cu totul diferită, atunci când este tratată în funcţie de cunoştinţele mineralogice. Soarta omului este strâns legată de bogăţiile naturale ale Terrei, astfel abundenţa sau absenţa uneia dintre ele determină epoca culturală. Datorită durităţii înalte, clivajului perfect, capacităţii de a-şi păstra proprietăţile fizice chiar şi după prelucrare termică, unele pietre au servit excelent pentru satisfacerea necesităţilor vitale ale omului, din această cauză staţiunile omului primitiv sunt atestate anume în zonele cu zăcăminte de cremene, agat, obsidian etc. Ulterior a fost descoperit nefritul verde, foarte popular în China, Noua Zeelandă, care era prelucrat cu aşchii de cremene, servind pentru confecţionarea uneltelor de lucru şi a talismanelor.

Aurul a atras atenţia omului fiind descoperit uşor în nisipurile aurifere, având culoare şi luciu atractive, maleabilitate şi rezistenţă la temperatură înaltă. Puţin mai târziu, în Babilon, apare cuprul (şi implicit bronzul), extragerea minieră devenind baza dezvoltării economice a statului. Lipsa unor resurse minerale a contribuit în mare măsură la incursiunile militare sau comerciale ale egiptenilor, fenicienilor şi romanilor. Odată cu descoperirile mineralogice, se dezvoltă industria extractivă, relaţiile comerciale, se poartă războaie sângeroase, lozinca de bază fiind „pentru metal şi pietre preţioase!”.

În Grecia şi Roma Antică au fost acumulate cunoştinţe despre pietre, diferenţa între gândirea filosofică şi practica minieră fiind considerabilă, prioritate acordându-se concepţiilor mitologice şi religioase. Aristotel (384–322 î.Hr.) consacră doar câteva pagini pietrelor şi proprietăţilor acestora, atenţia fiindu-i atrasă de cristalele de cuarţ de stâncă, a căror apariţie o explica prin fenomene naturale sau prin cristalizarea lacrimilor zeităţilor feminine.
Unul din cei mai iluştri elevi ai lui Aristotel, Theofrast (372–287 î.Hr.), a lăsat pentru posteritate celebra lucrare Despre pietre, care se consideră a fi unul din primele manuale şi lucrări ştiinţifice din domeniul gemologiei. Theofrast descrie mineralele, proprietăţile lor şi utilizarea, acordându-i mineralogiei exclusiv funcţie practică. Extragerea minieră se desfăşura vertiginos în baza descoperirii unor noi zăcăminte de metale şi pietre, formând puterea şi bogăţia Greciei Antice, dar în condiţiile ascensiunii politice şi economice a Romei Antice, ea nu obţine dezvoltarea necesară. Lucrări importante au fost semnate de Dioscoride (sec. I d.Hr.), dar mai ales de Plinius cel Bătrân, care moare tragic în timpul eruperii vulcanului Vezuviu în anul 79 d.Hr. În lucrarea Naturalis Historia Plinius descrie procese metalurgice, metode de tratament, care denotă progresul substanţial al ştiinţei şi apariţia chimiei experimentale. Autorul relatează despre evoluţia ramurii extractive şi de prelucrare a metalelor şi pietrelor. Cartea 33-34 este consacrată metalelor, cartea 35 – vopselelor, cartea 36 – pietrelor de construcţie, iar cartea 37 – pietrelor preţioase. Tot Plinius atestă primele încercări de confecţionare a sticlei colorate, vorbeşte despre email şi pietre utilizate pentru confecţionarea mozaicului, imitarea pietrelor preţioase, menţionând că acesta este cel mai profitabil lucru, mai ales imitarea opalului, atât de mult apreciat în Roma, evaluarea căruia este extrem de dificilă. Cât priveşte evoluţia ştiinţei în Roma Antică, nu putem cita lucrări importante, romanii împrumutând de la etrusci şi greci cunoştinţele şi tehnologiile necesare. Insuficienţa de materii prime duce la războaie de cucerire, dar şi la primele încercări de a imita pietrele preţioase, la dezvoltarea tehnicilor de confecţionare a sticlei şi emailului (începută încă în Egipt).

În sec. IV d.Hr. este bine cunoscut tratatul Sfântului Epifanius (310–403), episcop de Constanţa de pe Insula Cipru. Este o lucrare unică, în formă de scrisoare adresată lui Diodor, episcop de Tira, în care se explică denumirile celor 12 pietre de pe pieptarul preotului. Bogată în informaţii extrase din lapidariile greco-romane, lucrarea a fost tradusă în scurt timp în mai multe limbi. Odată cu instaurarea creştinismului, pietrele atribuite anterior divinităţilor şi forţelor astrale au fost reâmpărţite, astfel, jaspul devine simbolul durităţii atribuit Sfântului Petru, sardul – Sfântului Filip, ametistul – Sfântului Matei, carneolul roşu-sângeros – Sfântului Mucenic Bartolomeu, calcedonia – Sfântului Iacob, heliotropul – Sfântului Ştefan. Din aceste considerente Biblia prezintă cele mai ample informaţii privind utilizarea pietrelor şi metalelor preţioase de către biserică. Cartea Exodului (cap. 28, vers. 17-21) descrie pietrele preţioase şi fine incrustate pe Pieptarul Marelui Preot Evreu şi simbolica lor. Polemicile au persistat de-a lungul secolelor, demonstrându-se adăugarea diamantului de către traducătorii ulteriori ai Cărţii, deoarece egiptenii vechi nu cunoşteau această piatră. Argument incontestabil este şi folosirea cu exuberanţă a pietrelor colorate pentru înfrumuseţare în condiţiile necunoaşterii regulilor de şlefuire ale pietrelor translucide şi incolore, considerate varietăţi neatractive.

Fiecare piatră de pe pieptar măsura, probabil, cca 2,54 cm (2–2,5 inci), ceea ce echivala cu jumătate din diamantul cel mai mare, Cullinian, de 3106 carate. Chiar şi istoricul evreu Josephus din sec. I d.Hr. conchide că „pietrele erau podoabe ce nu puteau fi cumpărate de oameni datorită valorii lor imense”. Cele 12 pietre simbolizează 12 familii evreieşti, numele cărora au fost scrise de Moise pe Pieptar printr-o minune. Primul pieptar, descris în Cartea Exodului, este recunoscut ca Pieptarul lui Aaron, datând cu perioada Robiei Babiloniene. Al doilea pieptar, denumit Pieptarul celui de al Doilea Templu, a fost făurit după eliberarea din robie, având alte pietre fine, ele fiind traduse şi asociate corect tocmai la 1611 în versiunea germană a Bibliei lui Luther. Creştinismul a adoptat miturile iudaice şi păgâne referitoare la podoabe, atribuindu-le sensuri religioase creştine, conform cărora Răstignirea sângeroasă a lui Iisus era asociată rubinului, credinţa în Dumnezeu – diamantului, acesta din urmă fiind folosit de către preoţii catolici pe crucifix, candelabre, altar, iar preoţii ortodocşi venerând mai mult ametistul, considerat piatră episcopală. Podoabele din pietre preţioase erau folosite pentru ornarea sanctuarelor religioase, chipurilor de sfinţi, statui etc. Revelaţiile sau Apocalipsa Sfântului Ioan (cap. 21, vers. 17-21) descriu Noul Ierusalim, construit şi ornat cu jasp, aur curat, safir, calcedonie, smarald. În total, 12 temelii din pietre preţioase şi 12 porţi de aur şi pietre. Tot în Biblie se găsesc şi unele informaţii cu privire la tratarea argintului şi aurului, care apoi este afinat. Dacă argintul era „scos” din mină, înseamnă că se găsea acolo în stare nativă, afinarea reducându-se la spălarea metalului.

Un loc aparte în studierea pietrelor şi metalelor preţioase din epoca medievală ocupă lucrarea fundamentală, Mineralogia, a savantului arab Abu-R-Raihan Muhhamed ibn Ahmed al-Biruni, mai bine cunoscut ca al-Biruni. Lucrarea conţine informaţii valoroase privind rolul metalelor preţioase în viaţa omului. Pietrele preţioase se folosesc ca podoabe, de altfel, în lipsa aspectului decorativ, ele ar fi simple monede. Savantul menţionează numele celor mai cunoscuţi bijutieri arabi; unităţile vechi de măsură (miscali, danic, dirhem şi caratul, egal cu 0,2 grame); specifică problemele de comercializare ale bijuteriilor, menţionează principalele centre de realizare a pietrelor şi bijuteriilor din Arabia şi Europa: Mandarun (Sri Lanca), Rey (Iran), Bagdad (Iraq), Cairo (Egipt), informaţii completate ulterior de călătorul Marco Polo; de asemenea, redă legendele legate de apariţia şi folosirea pietrelor preţioase. Expunerea materialului se face conform criteriilor de valoare şi comercializare, la început fiind descrise pietrele cele mai apreciate: granatul, diamantul, perla, smaraldul, turcoaza etc. Descrierea fiecărei pietre prezintă o povestire aparte, graţie informaţiilor privind greutatea şi culoarea, pietrele asemănătoare, denumiri şi sinonime, zăcăminte şi metode de extragere. Graţie imensului material factologic prezentat de al-Biruni, lucrarea este considerată unul din cele mai bune manuale de mineralogie, istoria şi arta giuvaiergeriei.

În procesul de descriere a pietrelor al-Biruni deseori recurge la autori cunoscuţi, precum Pseudo-Aristotel, al-Kindi (sec. IX) cu lucrarea Despre pietre preţioase şi asemănătoare lor, consacrată în exclusivitate pietrelor preţioase şi podoabelor, şi Abd ar-Rahman al-Hazini, autorul Balanţei Înţelepciunii. Al-Biruni îl citează pe Ibn Sina, cunoscut ca Avicenna (980–1037), care la 1023 scrie enciclopedia Cartea vindecării. În sec. al XII–lea capitolul consacrat pietrelor din această carte este tradus în latină cu titlul de Liber de mineralibus Aristotelis, al-Biruni demonstrând că autorul Cărţii despre minerale a fost Avicenna şi nu Aristotel. Biruni nu aduce informaţii mistice, el însuşi fiind un duşman aprig al alchimiştilor, deşi constrâns de împrejurări de a face deseori prognoze şi comentarii astrologice. Informaţiile din carte se bazau pe practica de bijutier şi propria experienţă (destul de importante pentru aprecierea metalelor şi pietrelor preţioase) şi se referă la procedeele de înnobilare a pietrelor (tratamente termice, impregnare cu ulei şi miere), condiţiile de păstrare ale bijuteriilor, depistarea falsurilor şi imitaţiilor de pietre (sticla de Alexandria), informaţii valabile şi actualmente. Lucrarea lui Biruni merită atenţie şi prin informaţiile selectate despre tehnica şi tehnologia de şlefuire ale pietrelor.

Un loc aparte ocupă studiile realizate de Theophilus Presbyter la 1125, compilate în studiul editat la 1987 de ilustrul cercetător din domeniul tehnologiilor artei giuvaiergeriei, Erhard Brepohl, Theophilus Presbyter und die mittelalterliche Goldschmiedekunst. Lapidariile medievale se deosebesc substanţial de cele antice prin folosirea excesivă a ideilor mistico-religioase, a diverselor reţete de tratament medical cu ajutorul prafului de pietre etc. Alchimia se ocupa de cercetarea metalelor şi sărurilor, uzita cunoştinţele mineralogice în scopuri medicale practice, anume medicii devinind promotorii gândirii ştiinţifice mineralogice.

Scopul principal al alchimiştilor consta în transmutarea metalelor neferoase în cele preţioase prin intermediul pietrei filosofale, tendinţă apărută încă în Egiptul Antic (arealul geografic de răspândire al alchimiei este destul de larg, cuprinzând Grecia, Egiptul, lumea arabă şi orientală, mai puţin India şi China, lipsă în Rusia). În cărţile greceşti şi latine ştiinţa tainică este legată de zeul Hermes Trismegitul-Mercur, căruia i se atribuie reţetele despre transmutarea metalelor şi dublarea aurului, folosindu-se ca bază mercurul şi sulful.

Lucrări din perioada preislamică nu s-au păstrat, dar se publică traduceri şi lucrări originale. O deosebită răspândire alchimia obţine în Siria, cea mai erudită ţară din lumea arabă medievală. De numele lui Hunain Ibn Ishac şi a feciorului său Ishac Ibn Hunain (sec. X–XI) este legată evoluţia şcolii de traducere din greacă în siriană, apoi arabă, ei fiind posibilii autori ai Cărţii despre pietre, graţie vastelor cunoştinţe din domeniul prelucrării metalelor şi pietrelor pentru confecţionarea bijuteriilor. Lui Hunain îi aparţine lucrarea Despre nume cu importanţi termeni tehnici, Cartea medicamentelor, traduceri din Aristotel, Democrit, Seneca, Galenius. Tratatele din sec. VI–VII explică procesul de confecţionare al aurului, conţin informaţii despre mercur, pietre artificiale, sticlă colorată, reţete de aurire ale malahitului, prepararea soluţiei din ouă necesară pentru vopsirea artificială cu nuanţe aurii sau argintii. Tratatele medievale păstrează reţete destinate exclusiv aurarilor. În lucrarea Despre imitarea bijuteriilor feminine e redată reţeta aliajului din aur şi crisocol unit cu aliajul de argint, cupru roşu, plumb, sulf şi oţet, aliaje folosite şi pentru pictarea pe vasele de aur. Erau cunoscute şi reţetele „pentru oferirea obiectelor chipului de aur”, „ca vasele să pară făcute din aur”, folosind cupru, arseniu, albuş de ou, fiere de capră. La Pseudo-Aristotel găsim reţete de curăţare a metalelor, amalgamare, confecţionare a smaraldului şi a perlelor artificiale. De cele mai dese ori aceste reţete şi tratate au fost elaborate şi utilizate de către specialişti în domeniu, aurari, argintari, fierari, monetari, bijutieri. În acest domeniu puteau conlucra teoreticianul-experimentator şi practicianul-artizan, pictorul şi filosoful, scolasticul şi misticul, creştinul şi magicianul, elaborând tratate ce permit înţelegerea şi explicarea fenomenului alchimiei, al aportului său în evoluţia gândirii ştiinţifice, luând în consideraţie rolul negativ al inchiziţiei şi lupta cu savanţii-eretici.

Lucrări speciale despre folosirea podoabelor ca amulete şi proprietăţile sale magice datează din sec. XI, de exemplu lapidariul episcopului de Rennes, Marbodus, De lapidibus pretiosus: „... Montura sa cea mai potrivită (pentru diamant), aşa au spus-o înţelepţii, este argintul palid sau aurul strălucitor; şi fie ca giuvaierul să sclipească pe brăţara care, prinsă la încheietura mâinii stângi, atrage privirile...”.

În Europa, în această perioadă îşi fac apariţia variate lapidarii consacrate bijuteriilor cu pietre preţioase, printre care lucrarea fostului elev al lui Albert cel Mare, Tomas de Cantimpre (1201–1270), Rarităţile naturii. Lui Albert (1193–1280) i se atribuie tratatul Tainele proprietăţilor plantelor, pietrelor şi animalelor, având două variante de traduceri, denumite Albert cel Mare şi Albert cel Mic, populare, mai ales în Franţa, chiar până în sec. al XIX-lea.
Studiile medievale se caracterizează prin informaţii despre zăcămintele şi extragerea pietrelor preţioase, ca exemplu, documentele oficiale ale Ordinului Teuton privind zăcămintele baltice de chihlimbar. Lucrări cu conţinut istorico-literar cu informaţii vaste despre pietre şi arta podoabelor sunt semnate de Campanello, Oraşul Soare, R. Bacon, Noua Atlantida, Cyrano de Bergerac, Voltaire, Ş. Rustaveli. Poetul musulman Omar Khayyam menţionează că niciun arab care se respectă pe sine nu iese din casă fără inel-sigiliu, bijuteria principală.

Lista lucrărilor medievale este destul de impunătoare, practic, fiecare regiune având cartea sa cu tradiţii şi explicări simbolice ale podoabelor şi pietrelor montate. Opera fundamentală aparţine “părintelui mineralogiei”, George Agricola (1494–1555), medic şi istoriograf din Saxonia. În studiul De natura fossilium (1546) Agricola pune bazele mineralogiei şi face prima clasificare a mineralelor. Graţie importanţei şi aspectului exterior, toate mineralele deseori sunt numite regat, noţiunea de regatul mineralelor fiind introdusă de Agricola la 1556 în studiul De re metallica. Agricola nu se limitează la aspectul exterior al mineralelor, ci acordă atenţie proprietăţilor fizice şi chimice, dar ideile sale pătrund dificil în lumea ştiinţifică. De exemplu, în 1644 Boetius afirma că „Toate corpurile se compun din patru componente şi cu cât piatra posedă mai multă apă, cu atât ea este mai limpede”, iar în 1669 apare lucrarea Fizica subterană de Becker, unde se demonstra că din „ulei şi lut se poate confecţiona fier…”.

În sec. XVI–XVII se remarcă autori ca A. Aurifaber, Succini Historia (Konigsberg, 1551), H. Entelius, olandezul A. Kirher; apar plagiatul lui Lodovico Dolce, Trattato delle gemme che produce la natura, Veneţia, 1617 şi Speculum lapidum (Oglinda pietrelor preţioase), considerată copie a lucrării lui Camillus Leonardus din Veneţia de la 1502, Tratat despre  proprietăţile preţioase ale naturii (Speculum lapidum), tradus în engleză la 1750. Leonardus nota în lucrare despre folosirea chihlimbarului în scopuri medicale pentru bolile stomacale, intoxicaţii, probleme dentare, contra muşcăturilor de insecte. Aceste proprietăţi au persistat în tratatele de specialitate până în sec. XIX-XX, mai ales în Irlanda, Danemarca, Scoţia (cum ar fi lucrarea din 1898 Farmacologia Statelor Unite), aceste informaţii erau frecvent întâlnite şi în creaţia populară orală.

Ideile lui Agricola au fost preluate de savanţii renascentişti, în special odată cu renaşterea ideilor greco-romane din sec. al XV-lea, dar la mijlocul sec. al XVIII-lea începe studierea şi sistematizarea concepţiilor sale prin lucrările lui Copernic, Kepler, Galilei, Newton ş.a. La 1669 danezul Niels Stensen, cunoscut sub numele latinizat Nicolaus Steno, descoperă legea constantei unghiurilor cristalelor, punând bazele primelor studii cristalografice prin lucrarea De solido intra solidum naturaliter contento dissertationis prodromus. În Suedia K. Linne a încercat să stabilească o sistematizare mineralogică analogă clasificării plantelor şi animalelor.

Tratatele antice, lapidariile medievale şi arabe, deopotrivă cu lucrările savanţilor moderni, constituie un izvor inestimabil pentru studierea istoriei apariţiei interesului faţă de pietre şi folosirea lor în arta giuvaiergeriei, punând, totodată, bazele gemologiei. Termenul gemologie derivă din cuvântul latin gema, adică piatră preţioasă şi grecescul logos – ştiinţă, ce înseamnă ştiinţa despre pietrele preţioase.  Gemologia studiază mineralele cu caracter decorativ care se folosesc în arta giuvaiergeriei pentru satisfacerea gusturilor estetice ale omului şi apare atunci când omul pentru prima dată încearcă să folosească piatra nu numai în scopuri practice (unealtă de lucru), dar şi în scopuri decorative.

Broşă cu struguri de chihlimbar
Inel-sigiliu din aur cu fianit
Broşă cu struguri de chihlimbarInel-sigiliu din aur cu fianit

 

Apariţia şi evoluţia gemologiei

Obiectivele fundamentale ale gemologiei sunt: – studierea particularităţilor decorative ale pietrelor cu scopul folosirii pentru confecţionarea articolelor de bijuterie, obiectelor decorative şi de artă; – stabilirea caracteristicilor fizice şi chimice prin metode non-distructive; – evaluarea şi aprecierea valorii pietrelor autentice, – stabilirea preţului real de comercializare. Este o ştiinţă mixtă, bazată pe asocierea studiilor din domeniul mineralogiei, esteticii şi comerţului. Gemologia este strâns legată şi de alte ştiinţe, ca petrografia, cristalografia, foloseşte metodele ştiinţelor menţionate, precum şi metodele chimice, geologice, biologice etc.

Istoria gemologiei este divizată convenţional în două etape:

  1. etapa acumulării empirice a cunoştinţelor despre utilizarea şi proprietăţile pietrelor preţioase. Cronologic, este datată cu Antichitatea timpurie şi Evul Mediu, aprox. 25 de secole din istoria ştiinţei;
  2. etapa a doua începe din sec. al XVIII-lea, când piatra preţioasă devine obiect de studiu al filosofilor iluminişti, apar ştiinţe noi, ca cristalografia, petrografia, diagnosticarea şi aprecierea pietrelor.

Fondator al noii ştiinţe este considerat Vince Manson (1939–1999) remarcându-se prin elaborarea expertizei gemologice, ce ţine de aprecierea pietrelor preţioase, fine, ornamentale şi organice. Expertul-gemolog atestă, într-un certificat, originea şi provenienţa pietrei cercetate, estimează valoarea comercială şi artistică a exemplarului respectiv, preţul final fiind stabilit conform cursului de pe piaţă. Certificatul eliberat de un specialist renumit ridică substanţial preţul pietrei, denotă o atitudine serioasă, mai ales la achiziţionarea şi comercializarea articolelor cu pietre preţioase de către saloanele de anticariat. Expertiza gemologică există practic în toate ţările civilizate, există şi gemologi independenţi, care lucrează în laboratoare particulare, dotate cu utilajul necesar.

În opinia mineralogului rus E. Kievlenko, gemologia studiază particularităţile fizice, chimice, decorative şi aplicative ale mineralelor folosite în arta giuvaiergeriei, tehnologia prelucrării pietrelor preţioase, fine şi ornamentale. Obiectivele propuse sunt determinarea mineralului şi a pietrei, a originii sale, stabilirea deosebirilor între pietrele preţioase, de imitaţie şi sintetice, elaborarea metodelor de înnobilare a pietrelor şi a metodelor de tratament termic sau chimic. Mineralogii germani K. F. Kudoba şi E. J. Gubelin consideră că gemologia (în germană Edelsteinkunde) este ştiinţa despre pietre preţioase şi de imitaţie, legităţile de formare, compoziţie chimică, zăcăminte, cunoştinţe necesare pentru studierea cât mai eficientă şi practică a mineralelor. La începutul secolului XX, în Anglia, pentru prima data a fost introdus termenul gemologie în accepţiunea lui curentă, au fost elaborate cursuri de gemologie pentru colegii şi universităţi. Gemologia ca ştiinţă despre pietrele preţioase, organice şi sintetice are perspective largi de dezvoltare, ţinând cont de existenţa varietăţilor mineralogice şi de apariţia exemplarelor sintetice, care necesită apreciere şi evaluare.

În secolul XX ştiinţa gemologică a atins realizări considerabile graţie progresului tehnico-ştiinţific. Are loc corelarea cu rezultatele obţinute în fizică, chimie, optică şi publicarea unor lucrări ştiinţifice fundamentale (M. Bauer, D. Kunz, B. Anderson, G.F.H. Smith, R. Webster). Se deschid catedre şi facultăţi universitare pentru promovarea studiului mineralogic, are loc instruirea specialiştilor şi experţilor în ramura dată. În 1908, în S.U.A., la conferinţa anuală a Asociaţiei Naţionale Goldsmith, a fost argumentată necesitatea predării gemologiei şi a introducerii examenului de calificare. Deja din 1931 prelegerile privind pietrele preţioase, începând cu cele ale lui G. Batler, devin parte componentă a programului de studiu la mineralogie în multe colegii şi universităţi, dar numai R.M. Shipley (Dictionary of gems and gemology) promovează gemologia drept fundament esenţial în studiul şi dezvoltarea mineralogiei. În trecut fost vânzător de pietre preţioase în Kanzas, Shipley, la 1931, întemeiază la Los Angeles Institutul American de Gemologie. Ulterior, deschide filiale în Canada, Japonia, cu laboratoare dotate special pentru aprecierea pietrelor. La 1934 înfiinţează Societatea Gemologică din America, care stabileşte titlul de giuvaier înregistrat (Registred Jeweker) şi gemolog certificat (Certified Gemologist).

Scoarţa terestră, la momentul actual, conţine mai bine de 2 500 de minerale independente şi mai mult de 7 000 de varietăţi. Conform gradului de răspândire, mineralele se împart în 5 grupuri mari:

  1. foarte frecvent răspândite (spat, cuarţ, calcit etc.);
  2. larg răspândite, componente a majorităţii rocilor muntoase în cantităţi  reduse (apatit, nefelin etc.);
  3. răspândite mediu, întâlnite în majoritatea zăcămintelor (pirita, calcopirita, ilmenit);
  4. rare, întâlnite în cantităţi mici în zăcăminte (aur nativ, argint, beril;
  5. foarte rare, cunoscute în cantităţi reduse în unele locuri ale scoarţei terestre (criolit, germanit ş.a.).

Alţi specialişti mai clasifică gemele în principale, importante, comune, rare şi sintetice. Actualmente, în ţările ex-sovietice este acceptată clasificarea mineralelor propusă de E. Kievlenko, bazată pe metoda de folosire şi preţul pietrelor:

  1. pietre preţioase: diamant, rubin, alexandrit, safir, turmalină, beril, ametist;
  2. pietre semipreţioase: cuarţ, jad, nefrit, rodonit, feldspat, opal nobil;
  3. pietre de imitaţie: obsidian, gagat, selenit, marmură, fluorită.

Clasificarea tehnologică împarte mineralele conform tipului de prelucrare a pietrelor, drept criterii de bază servind duritatea, transparenţa, luciul, proprietăţile optice, tehnologia de prelucrare:

  1. pietre preţioase de următoarele tipuri: pietre transparente (diamant, corindon), opace (turcoaza), pietre cu efecte optice specifice (cuarţ, crizopraz), pietre cu desen decorativ (onix, agat), pietre policromatice (opal, obsidian);
  2. pietre semipreţioase: pietre dure cu tenacitate înaltă (jad), pietre cu tenacitate medie (amazonit, aventurin), dendrite de mangan, cupru şi argint (ametist, uvarovit), pietrele cu tenacitate redusă (chihlimbar, gagat, malahit);
  3. pietre de imitaţie: exemplare cu duritatea mai mare de 5; pietre cu duritatea 3-5; pietre moi, cu duritatea mai mică de 3 conform scării de duritate elaborată de Mohs.

Pietrele sintetice se împart în două cateporii:

  1. produse în condiţii industriale: ametist, smarald, opal, rutil, fianit, sfalerit;
  2. produse în condiţii de laborator: hiddenit, sodalit, fenacită, zircon.

Gemologii occidentali admit clasificarea tuturor materialelor folosite în industria bijuteriilor numai în următoarele categorii:

  1. pietre preţioase, apreciate pentru frumuseţe şi duritate deosebită, utilizate pentru confecţionarea podoabelor de un preţ considerabil: diamant, rubin, safir, smarald;
  2. pietre fine, ce desemnează toate celelalte geme transparente sau translucide, dar mai puţin valoroase, folosite la confecţionarea de bijuterii mai puţin scumpe: acvamarin, opal, topaz, granat, ametist, epidot, cuarţ;
  3. pietre ornamentale, translucide sau opace, utilizate ca material decorativ pentru unele obiecte de artă: nefrit, turcoază, lapislazuli, agat, malahit, fenacită;
  4. minerale organice preţioase care provin din regnul animal sau vegetal: perlă, sidef, chihlimbar, fildeş, odontolit, bagá.

Această clasificare este doar orientativă, limita între pietrele fine şi cele ornamentale fiind foarte incertă, deoarece un agat dendritic sau un chihlimbar cu incluziuni vegetale este mult mai valoros din punct de vedere gemologic decât un rubin de calitate joasă.

Broşă din aur şi argint cu coral
Colier din cu granat
Broşă din aur şi argint cu coralColier din cu granat

 

Bibliografie selectivă:

Andrei M., Karl H., Pietre preţioase, fine, ornamentale, perle, Bucureşti, 1999.
Kendalli L. P., Diamonds famous and fatal, The History, Mystery and Lore af the World’s Mast Precious Gem, London, 2001.
Smith H. G. F., Gemstones, London, 1972.
Ахметов C., Беседы о геммологии, Москва, 1989.
Барский В., „Принцы” и „нищие” в царстве минералов, Москва, 1988.
Бируни абу-Рейхан-Мухамед ибн-Ахмед, Собрание сведений для позна-ния драгоценностей или Минералогия, Москва, 1963.
Гюрих Г., Минеральное царство, Москва, 1904.
Киевленко Е. Я., Чупров В. И., Драмшева Е. Е., Декоративные коллекционные минералы, Москва, 1987.
Конников А., „К истории библейских названий минералов: „телячий глаз” в арамейских таргумах”, În: Ювелирное искусство и материальная культура, Санкт-Петербург, 2007.
Куликов Б., Буканов В., Словарь камней-самоцветов, Ленинград, 1982.
Кунц Д. Ф., Мистические свойства драгоценнык камней, Москва, 2004.
Митчелл Р. С., Название минералов. Что они означают? Москва, 1982.
Неверов О., „Минералогия” Плиния Старшего и ее проблематика, În: ЮииМК, 2003.
Пигулевская Н. П., Культура сирийцев в средние века, Москва, 1979.
Рид П. Дж., Геммологический словарь, Ленинград, 1986.
Ферсман А., Очерки по минералогии и геохимии. Москва, 1959.

* Imaginile anexate fac parte din colecţia Uzinei de Bijuterii din Chişinău „Giuvaier” şi colecţii personale


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta Ţinutului Tigheci (Chigheci), Codrul Tigheciului şi Ţinutul Codru, sec.XV-XIX, autor: Bacalov S.
Harta Ţinutului Tigheci (Chigheci), Codrul Tigheciului şi Ţinutul Codru, sec.XV-XIX, autor: Bacalov S.
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md