Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Războiul româno-ungar de la 1919, expectativa pe Tisa (1919)

Generalul Gheorghe Mărdărescu (1866 - 1938)
Generalul Gheorghe Mărdărescu (1866 - 1938)
 
Articol îngrijit de: Cristian Negrea
 
După cum spuneam în articolul precedent Războiul româno-ungar de la 1919, din Apuseni pe Tisa, la 1 mai 1919, trupele române stăpâneau aproape în totalitate malul stâng al Tisei, ba chiar ocupaseră un cap de pod în partea nordică a frontului, în regiunea Tokaj.
 
Situaţia era foarte jenantă pentru conducerea bolşevică, mai ales că la Budapesta se organizase o mare sărbătoare comunistă cu ocazia zilei de 1 mai, când toată Budapesta devenise roşie, la propriu, acoperită cu drapele bolşevice ce proslăveau regimul. Conducerea comunistă, în frunte cu Bela Kuhn, zâmbea cam strâmb, la gândul că tocmai în această zi trupele române victorioase se făcuseră stăpâne pe întregul mal stâng al Tisei, alungând armata roşie ungară bătută, dezorganizată şi demoralizată. Dorobanţul român, cu baioneta la armă, străjuia Tisa, cu ochii spre vest, spre Budapesta.

Deşi logica militară o impunea, spunând că trebuie să urmăreşti şi să distrugi adversarul atunci când ai ocazia, pentru a nu-i lăsa timpul necesar de refacere, astfel ca să nu poată deveni din nou puternic şi să lovească din nou, Marele Cartier General (M.C.G.) român ordonă Comandamentului Trupelor din Transilvania (C.T.T.) condus de generalul Gheorghe Mărdărescu (în imagine) „să menţină frontul ocupat (Tisa) şi să asigure ordinea, viaţa şi avutul locuitorilor din regiunile eliberate”.

Totuşi, în urma evenimentelor grave de pe frontul de est, M.C. G. român trimite mareşalului Foch, comandantul general al trupelor aliate, prin intermediul generalului Berthelot, un comunicat şi o cerere, conform cărora, „majoritatea forţelor din Transilvania vor trebui să fie dirijate către Basarabia unde sunt absolut şi imediat necesare”, dar pentru ca această deplasare să poată fi făcută fără a compromite situaţia politico-militară a României, „trebuie totodată să se înlăture definitiv şi complet pericolul unguresc”, în interesul general şi pentru a „concentra toată atenţia, toată energia, şi toate forţele disponibile pe frontul de est”. În consecinţă, M.C.G. crede „necesară o operaţiune comună şi imediată a aliaţilor” pentru dezarmarea armatei roşii ungare. Comandamentele militare aliate sunt de acord şi mareşalul Foch o susţine în faţa Conferinţei de Pace. Dar guvernele aliate nu cad toate de acord în această chestiune, era şi normal, toţi erau sătui de război, fapt care îi împiedica să vadă pericolul mortal la care era expusă Europa din partea bolşevismului agresiv. Mareşalul Foch comunică la 14 mai rezoluţia Conferinţei de Pace generalului Grazziani, înlocuitorul la comanda Armatei aliate de Dunăre al generalului Berthelot, chemat la Paris pentru alte misiuni:

Ca răspuns la propunerile care mi le-aţi făcut şi potrivit avizului guvernelor, o operaţiune contra Budapestei nu este de întreprins pentru moment. Ocuparea Tisei, realizată în urma operaţiunilor care fac onoare armatei române, pare să corespundă necesităţilor imediate şi permite să se proiecteze orice altă operaţiune, în alte condiţiuni”. Cu alte cuvinte, suntem din nou pe cont propriu, atunci când situaţia va deveni precară.

M.C.G. dăduse ordinul ca diviziile 6 şi 7 să fie îmbarcate în trenuri şi trimise de urgenţă pe frontul de est, acolo unde prezenţa de noi trupe era imperios necesară. Această deplasare lăsa C.T.T. fără aportul acestor două divizii experimentate care au luptat în prima linie, acoperindu-se de glorie în cursul ofensivei începute la 16 aprilie, situaţia trupelor române de pe Tisa devenind problematică în cazul unei contraofensive ungare. Dar necesităţile de ansamblu reclamau cât mai multe trupe pe Nistru, deoarece aici se petrecuseră evenimente importante.

Chiar în timp ce trupele române din Ardeal atacau cu vigoare şi respingeau armata roşie ungară, în luna aprilie, trupele bolşevice atacă trupele aliate şi a celor ucrainene naţionaliste (petliurişti aliaţi cu ruşi albi), tăind aprovizionarea trupelor franceze de la Odessa, determinând retragerea acestora în Basarabia (diviziile 16, 30 şi 156 franceze şi divizia 13 greacă, sub comanda generalului d’Anselme). Odată cu ele se retrag în Basarabia şi trupele române ce asigurau flancul lor (la cererea generalului Berthelot) în sectorul Razdelania – Tiraspol. Retragerea în Basarabia s-a încheiat la 16 aprilie 1919, data la care a început ofensiva română pe frontul de vest, împotriva bolşevicilor unguri. Cu atât mai mult ne apare dimensiunea strategică a acestei ofensive, necesară imperios în perspectiva dezvoltării situaţiei de ansamblu a trupelor române.

La nord, bolşevicii ruşi resping ucrainenii naţionalişti (petliurişti, respectiv adepţii atamanului Petliura) şi o parte din trupele poloneze, care sunt transportate prin Basarabia spre Galiţia. la sfârşitul lunii aprilie, bolşevicii ruşi ating Nistrul pe întreaga lui întindere ce formează graniţa României, de la râul Sbrucz până la Marea Neagră. La nord, bolşevicii continuă atacurile asupra ucrainenilor pe râul Sbrucz, în timp ce fac continue incursiuni peste Nistru, în teritoriul românesc. Nistrul era supravegheat de corpul V de armată român (diviziile 9 şi 10 infanterie şi divizia 1 cavalerie) de la Hotin la Tighina, mai la sud fiind apărat de trupele franceze retrase de la Odessa. Ştiind că francezii nu vor sta prea mult, M.C.G. avea nevoie de cât mai multe trupe române pe Nistru, pentru a respinge incursiunile bolşevice şi a face faţă atacului iminent. Deoarece chiar la 1 mai 1919 guvernul bolşevic al lui Vladimir Ilici Lenin a transmis un ultimatum României, cerându-i evacuarea Basarbiei şi Bucovinei până la 3 mai. Iată de unde provine ultimatumul lui Stalin, conform pactului Molotov-Ribbentrop, din iunie 1940. Sovieticii jinduiau la Bucovina încă din 1919, conform ultimatumului lor din 1 mai 1919!

Cum era şi firesc, România respinge ultimatumul şi luptă cu bolşevicii ruşi pe Nistru, aducând tot mai multe trupe din interior, chiar de pe frontul de vest, divizia 6 şi 7 infanterie, continuând recrutările pentru apărarea Românie Mari, deoarece pericolele erau multe şi aliaţii, după cum s-a văzut, nesiguri. Obiectivele sovietice erau clare, aşa cum au apărut şi în schimbul de telegrame între Lenin şi Bela Kuhn, de a invada Basarabia şi de a înfrânge în Galiţia trupele ucrainene petliuriste, pentru a face joncţiunea cu bolşevicii unguri, ameninţând România şi dinspre nord.

C.T.T., după ce i-au fost luate din linia întâi diviziile 6 şi 7 infanterie, mută rezervele formate din diviziile 16 şi 18 ardelene pe front, în operaţiunea de acoperire a Tisei.

 

Expectativa pe Tisa (1 mai 1919 – 20 iulie 1919)

Această perioadă nu s-a caracterizat printr-o expectativă, ci prin lupte continue, mai ales pentru cei aflaţi în capul de pod de la Tokaj, unde situaţia începuse să ia o turnură nefavorabilă.

La nord, trupele române din detaşamentul general Olteanu, ocupau la nordul Tisei localităţile Muncaci, Beregsasz, Batyn, mai puţin localitatea Csap, ocupată de cehoslovaci. la începutul lui mai aceştia se aflau la 20 km spre nord, cu divizia a 6-a în flancul lor stâng, cu care trupele generalului Olteanu doreau să realizeze legătura pentru a menţine un front continuu. În acest scop s-a trimis un ofiţer de legătură la divizia a 6-a şi s-a realizat o linie de telegraf directă între Ungvar şi Carei, precum şi între Ungvar şi Debreţin. La ora când românii atingeau Tisa (1 mai), cehoslovacii se deplasau spre sud pentru a ocupa linia de demarcaţie între ei şi unguri, linie stabilită de Conferinţa de Pace încă de la 15 februarie. De remarcat că cehoslovacii nu au putut înainta decât după ce românii i-au respins pe unguri, facilitându-le avansul.

În Ungaria, efectul ofensivei române care a distrus şi azvârlit dincolo de Tisa noua armată bolşevică ungară a fost pe măsură. În ciuda festivismului forţat de la parada de 1 mai din Budapesta, populaţia era nemulţumită de regimul de teroare comunist, iar partidele adverse începură propaganda împotriva regimului. În aceste condiţii, Bela Kuhn cere armistiţiu la 2 mai, aprobat rapid de către aliaţi. Acest armistiţiu a fost doar o manevră pentru a câştiga timp, lucru dovedit de acţiunile imediat următoare. Astfel, Bela Kuhn reorganizează armata şi face noi recrutări, noilor recruţi şi membri ai armatei dându-le avantaje deosebite, în timp ce restul populaţiei nu primea nici măcar alimente. Cu această armată atacă imediat pe cehoslovaci, din două motive. Primul era că, din moment ce fusese bătut deja de români, spera că împotriva cehoslovacilor, mai puţin organizaţi, va obţine mai uşor succese, necesare pentru ameliorarea situaţiei din interior. Al doilea ţinea de necesităţile sale strategice, atacul fiind dat concomitent cu începerea ofensivei sovietice în Galiţia, pe râul Szbrucz, pentru a face legătura cu sovieticii prin nord şi a rupe legătura noastră cu cehoslovacii, în acelaşi timp, să întoarcă frontul român de pe Tisa printr-o învăluire pe aripa noastră dreaptă. Mai era un aspect, dacă făcea legătura cu Rusia sovietelor şi lucrurile mergeau rău, putea să-şi asigure un culoar prin care să poată fugi cu tot ce a jefuit din Ungaria, în Rusia.

Atacul asupra cehoslovacilor a început la 10 mai, iar la 20 mai ungurii au trecut la ofensivă pe tot frontul. Astfel, la 20 mai ei ocupă Miskolcz şi continuă ofensiva la nord. Divizia a 6-a cehoslovacă bate în retragere, atacată de forţe superioare. În această situaţie, generalul Rossi, comandantul diviziei, solicită ajutor românilor, atât în 20, cât şi în 21 mai dimineaţa. El solicită trupelor române din capul de pod Tokaj să atace flancul şi spatele bolşevicilor, pentru a scădea presiunea asupra trupelor sale şi să le permită regruparea pentru contraatac. M.C.G. răspunde în aceaşi zi, cerând C.T.T. să dea întreg concursul cehoslovacilor, pentru asta să treacă treptat trupe necesare în capul de pod. Românii se dovedeau încă o dată aliaţi fideli, sărind în ajutor, mai ales că era în interesul comun ca ungurii să nu-i împingă pe cehoslovaci spre nord şi să poată fi învăluit flancul nostru drept, sau chiar deschisă calea spre Galiţia, spre bolşevicii ruşi ai lui Lenin aflaţi în ofensivă acolo.

La data atacului ungar noi aveam în capul de pod 8 companii (din Reg 81 şi 82 inf), o baterie de artilerie (din Reg 22 art) şi un pluton de cavalerie, trupe pentru apărare, total insuficiente pentru mutări ofensive. Marginile capului de pod erau un arc de cerc prin localităţile Mad-Ond-Legyes şi Benye-Tisza Lucz, la 20 km vest de Tokaj şi tot atâţia est de Miskolcz. Unităţile din capul de pod sunt întărite cu elemente din Divizia a 16-a ardeleană şi cu un batalion din divizia 2 vânători, transportate pe calea ferată sau pe jos. Se constituie aici detaşamentul ofensiv sub conducerea colonelului Dragu Constantin, în forţă de 5,5 batalioane infanterie, 4 baterii şi 2 plutoane cavalerie, sunt împinse în faţă recunoaşteri de aviaţie şi patrule. Recunoaşterile relevă faptul că Miskolczul ar fi fost ocupat de circa 5000 de trupe inamice şi 3 baterii, iar spre râul Sajo, în faţa trupelor noastre, se concentrează noi trupe, la fel la nord de Miskolcz pentru continuarea ofensivei.

Atacul românesc începe la 23 mai, ora 3.30, amânat cu două zile pentru sincronizarea cu cehoslovacii, care comunicaseră că au nevoie de acest răgaz pentru reorganizare. Aceştia înaintează spre Miskolcz dinspre N şi NE pe 3 coloane concentrice, în timp ce colonelul Dragu atacă flancul drept şi spatele inamic cu scopul de a întoarce rezistenţa pe care ungurii ar opune-o cehoslovacilor. Totodată, intenţiona să pună stăpânire pe zona Miskolcz Ladhaza Onod tăind retragerea ungurilor şi împiedicând sosirea ajutoarelor acestora. În cazul în care atacul cehoslovac mergea prost, colonelul Dragu prevedea numai stabilirea de capete de pod solide pe râul Sajo, în punctele Al Zsolcza şi Sajo Petri, până la noi ordine. Detaşamentul colonelului dragu înaintează pe trei coloane, dar cea principală (3 batalioane şi 3 baterii) este atacată de un tren blindat şi de forţe superioare, care determină retragerea cu pierderi până la podul căii ferate de peste Hernad, la sud de Hernad Nemety. Coloana din stânga (spre sud) se angajează în luptă cu inamicul ce ocupa satul Sajo Lad. În urma retragerii coloanei principale de la nord, şi din cauza puternicului foc de artilerie din flancul stâng, se retrage şi ea spre Belso Bocs. În acest timp, cehoslovacii ajung până la 4 km nord şi est de Miskolcz, dar sunt atacate prin surprindere de forţe superioare şi se retrag pe liniile de pornire.

Recunoaşterile, inclusiv cele aeriene, arată noi concentrări de trupe inamice. C.T.T. hotărăşte trecerea la defensivă şi întăreşte capul de pod, trimiţând forţe suplimentare, inclusiv trenul blindat, trupele noastre din capul de pod ajungând la 10 batalioane şi 8 baterii, a căror comandă o ia generalul Hanzu, comandantul diviziei 16 ardelene. C.T.T. cere cehoslovacilor informaţii precise asupra efectivelor şi grupării forţelor lor, cât şi asupra acţiunilor viitoare. La 25 mai, divizia a 6-a cehoslovacă comunică poziţia sa actuală şi faptul că intenţionează să se fortifice pe aliniamentele ocupate, până la sosirea ajutoarelor pentru a relua ofensiva, dar această ofensivă nu va putea fi reluată mai devreme de 31 mai. ca urmare, trupele româneşti se întăresc pentru defensivă.

Între 25-30 mai, trupele româneşti resping puternicele atacuri zilnice inamice, inclusiv cu trenuri blindate, de pe frontul Hernadului. De menţionat că trupele roşii maghiare aveau la dispoziţie pe întreg frontul 9 trenuri blindate, în timp ce românii aveau unul singur. În urma informaţiilor primite de la prizonieri şi recunoaşteri, conform cărora trupe numeroase se concentrează pentru atac atât împotriva noastră, cât şi a cehoslovacilor, se ia hotărârea concentrării restului diviziei a 2-a vânători în zona Nzreghaza – Debreţin.

La 31 mai, ora 4.45, după un violent bombardament de artilerie, forţele roşii trec la ofensivă atât împotriva noastră, cât şi a cehoslovacilor. Românii resping atacurile cu pierderi, aducând tot mai multe ajutoare în capul de pod, inclusiv trenul blindat şi o baterie de autotunuri. la 31 mai, acţiunea inamicului pe frontul românesc scade în intensitate, doar acţiuni de 1-2 companii, respinse de artilerie şi mitraliere. Dar flancul stâng cehoslovac cedează pe valea Hernadului, atunci trupele române sunt nevoite să restrângă frontul capului de pod pe aripa dreaptă, pentru a nu fi învăluită. Luptele se reiau şi durează neîntrerupt în zilele de 1 şi 2 iunie. La flancul stâng, reg 81, atacat de forţe superioare, cedează teren şi se retrage până la 2 km NE de Ptrugy unde, intervenind un batalion din reg 3 vânători înaintarea inamicului este oprită. Dar la nord, trupele cehoslovace cu efective reduse se retrag spre N-NE descoperind flancul român drept. Inamicul se infiltrează şi ocupă Mezo Zambor şi instalează artileria. Aripa românească serios ameninţată începe retragerea în grabă, dar intervenţia energică a comandantului diviziei a 16-a opreşte retragerea pe linia Makos, care este ocupată de unităţile din reg 3 şi 9 vânători ce intervin în luptă.

În urma retragerii cehoslovacilor legătura cu ei fiind ruptă, C.T.T. decide evacuarea capului de pod Tokaj şi retragerea trupelor la est de Tisa, ceea ce s-a petrecut în deplină ordine în noaptea dintre 2 şi 3 iunie. Inamicul care a încercat să urmărească trupele noastre a fost respins de ariergărzi. Un batalion din reg 14 unguresc a trecut Tisa la 5 iunie între Berczel şi Balsa, la punctul de joncţiune dintre div 16 şi reg 9 vânători, dar atacat simultan dinspre nord şi sud este respins cu pierderi grele, inclusiv comandantul batalionului căzând în luptă. Şi românii au pierderi, 7 morţi şi 65 răniţi, inclusiv un ofiţer. Încercările de trecere din zilele următoare au acelaşi rezultat.

Pe frontul cehoslovac, ungurii continuă ofensiva, ocupând Satoralja Ujheli (30 km vest de Csap), apoi Nagy-Mihaly, apropiindu-se de linia Csap – Muncacs, ameninţând dreapta trupelor române. Dacă ungurii ar fi reuşit să înainteze în spaţiul dintre Munţii Maramureşului şi Tisa, spre calea ferată Csap - Tisa Ujlak – Hust, ajutaţi şi de bandele ucrainene bolşevice din Munţii Maramureşului, apărarea românească ar fi fost întoarsă şi legătura dintre Transilvania şi Galiţia compromisă. În această situaţie, M.C.G. ordonă întărirea puternică a sectorului de nord, aducând noi trupe, unele recrutate altele deplasate de pe alte sectoare de pe Tisa, şi ia legătura cu polonezii insistând ca aceştia să supravegheze linia Muncaci – Styr. Oricum, polonezii ne erau datori, deoarece şi noi am răspuns solicitărilor lor, tot ca şi aliaţi fideli, fapte petrecute după cum urmează.

 

Intervenţia trupelor române în Pocuţia (23 mai – 25 august 1919)

În această perioadă se intensifică acţiunea bandelor bolşevice de la est de Nistru şi incursiunile lor în Basarabia, respinse cu pierderi şi eforturi considerabile, de durată de la câteva zile la săptămâni. O caracteristică comună a acestor atacuri, atât a celor ruseşti de pe Nistru cât şi a celor ungureşti de pe Tisa, constă în pregătirea prealabilă, prin agitaţii în spatele frontului de către agenţi, declanşarea de acţiuni ostile şi greve, mai ales în rândul populaţiei rusofone, respectiv maghiare, apoi atacuri armate ce urmau să susţină „revoluţia” declanşată în prealabil.

Armata română, pe ambele fronturi, şi chiar în spatele lor, a fost nevoită să ducă adevărate campanii de durată pentru stârpirea acestor focare şi menţinerea integrităţii teritoriale şi a fronturilor de apărare a României Mari, şi nu numai. Puţini înţelegeau atunci, chiar şi dintre membrii marcanţi ai Conferinţei de Pace de la Paris, că aici, pe Nistru şi pe Tisa, se juca viitorul Europei Centrale şi a continentului în general. Aici şi pe frontierele Poloniei urma să se pună hotarul între barbaria comunistă şi civilizaţia europeană. Nu au înţeles atunci, şi generaţiile următoare vor suferi de mii de ori mai mult, atunci când ambiţia lui Hitler va întinde o mână barbariei lui Stalin, lăsându-l să facă ce vrea prin pactul Molotov-Ribbentrop. Dar luptele eroice ale românilor, cehoslovacilor, polonezilor şi ucrainenilor naţionalişti, precum şi a ruşilor albi a amânat dezastrul pentru mai bine de 20 de ani. Numai pentru atât ar trebui ca întreaga civilizaţie europeană să le fie recunoscătoare. Nu le-a fost, au fost uitaţi.

Revenind la momentul 1919, cu nimic mai puţin dificil ca şi 1917 sau 1918, tot înconjuraţi de duşmani hrăpăreţi care aveau un singur scop: desfiinţarea României ca stat. Aşa a fost în 1917, când Mackensen îşi arunca trupele asupra a ce mai rămăsese din România, spunând „Peste două săptămâni la Iaşi”, dar dârzenia ostaşului român l-a făcut să muşte ţărâna la Mărăşti şi Mărăşeşti. La fel a fost în 1918, când aliatul rus s-a transformat în duşman, de parcă nu era îndeajuns că eram înconjuraţi de inamici, jefuind tot ce a mai rămas din ţara românească, silindu-ne să întoarcem armele spre el ca să putem pacifica trupele bolşevizate puse pe jaf şi crimă, şi să fim siliţi să semnăm pacea ruşinoasă de la Buftea-Bucureşti, noi, învingătorii de la Mărăşeşti. Aşa era şi acum, în 1919.

După retragerea trupelor române şi franceze la vest de Nistru, la 16 aprilie (menţionată mai devreme), bolşevicii ruşi atacă trupele noastre de pe Nistru şi cele ucrainene petliuriste din Galiţia.

Între timp, în primăvara lui 1919, izbucneşte conflictul armat între polonezi şi ucraineni, pe motiv că aceştia din urmă ocupă teritorii poloneze din Galiţia. În ciuda intervenţiei diplomatice a aliaţilor, conflictul continuă, la 13 mai polonezii începând operaţiunile ofensive împotriva ucrainenilor. Polonezii îi resping pe ucraineni şi ajung cu aripa dreaptă pe râul Stryj pe care îl traversează înaintând spre Stanislav. Neavând trupe suficiente pentru a-i respinge pe ucraineni din Pocuţia, Marele Stat Major polonez cere concursul trupelor române, solicitându-le să înainteze la sud de Nistru până la linia Tumacz – Ottynia – Sodzavisk şi dacă este posibil să ocupe Delatyn. Guvernul român aprobă cererea polonezilor, pe motiv că aveam neapărată nevoie de a stabili o legătură directă între trupele noastre din Bucovina şi cele din nordul Transilvaniei, devenind astfel necesară stăpânirea căii ferate Cernăuţi – Colomeea – Koromezo – Sighetu Marmaţiei. Prin această mişcare se evita posibilitatea infiltrării bolşevicilor de a se unii cu trupele bolşevizate ucrainene din Maramureş, de la nord de Tisa, ameninţând flancul drept al trupelor române prinse în luptă cu bolşevicii unguri în capul de pod Tokaj.

Astfel, la 22 mai 1919, M.C.G. ordonă generalului Petala din Bucovina şi C.T.T., ca div 8 să treacă frontiera bucovineană şi să înainteze între Nistru şi munţi până la linia Nadvorna – Ottynia – Niezviska, iar grupul de nord din transilvania să pună stăpânire pe linia de comunicaţii ce lega Colomeea de Sighetu Marmaţiei. Ordinul se execută în ziua de 24 mai. La intrarea în Pocuţia a div a 8-a, se dă o proclamaţiune prin care era adus la cunoştinţa populaţiei că „armata română nu se războieşte cu armata ucraineană şi nici cu populaţia civilă” şi „asigura pe toţi că trupele române vor respecta viaţa şi averea tuturor locuitorilor paşnici şi că administraţia va continua să lucreze după vechile legi ale ţării, executată de funcţionarii proprii”. Rezistenţa opusă trupelor române a fost slabă. Comandamentul român a transmis şi trupelor ucrainene scopul şi necesitatea acţiunii noastre, solicitând acestora retragerea la nord de calea ferată Stanislav – Nadvorna. La 26 mai este ocupta Delatynul. La 27 mai polonezii ocupă Stanislav, ajungând în contact cu trupele române. În noaptea de 29 spre 30 mai, generalul Zadic (comandantul div a 8-a română) se întâlneşte cu generalul Kraliczek (comandantul div a 4-a polonă) la Ottynia. Ostilităţile dintre polonezi şi ucraineni continuă, iar trupele române rămân în Pocuţia până când polonezii aduc suficiente trupe cu care să ocupe provincia, aşa că trupele române încep retragerea la 17 august şi o încheie la 25 august, stabilindu-se pe frontiera estică a Bucovinei.

Pocuţia, pe care regele polonez Vladislav a dat-o zălog (iniţial a fost vorba de Halici, apoi de Pocuţia) lui Petru I Muşat, ginerele său, la 20 ianuarie 1388 pentru un împrumut de 3000 de galbeni (493, 44 kg argint fin) cu scadenţa pe trei ani. Împrumutul nu a mai fost plătit niciodată, Petru luând în stăpânire provincia, stăpânită apoi şi de Alexandru cel Bun. Când Moldova trecea prin clipe grele, polonezii reocupau Pocuţia. Ştefan cel Mare o reia parţial la 1490 şi în totalitate la 1502, dar disputa se reia la moartea domnitorului. Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, alungă garnizoanele poloneze din Pocuţia la 1509, ba chiar trece Nistrul şi asediază Cameninţa, lovind cu suliţa poarta cetăţii, de a rămas semn în poartă. De-a lungul întregii istorii medievale Pocuţia a fost subiect de dispută între Moldova şi Polonia. Tot pentru Pocuţia Petru Rareş a fost înfrânt la Obertyn la 1531. În 1772 este ocupată de Austria şi va rămâne aşa până la 1918. La caestă dată, Pocuţia, ca de altfel întreaga Galiţie orientală, era un mozaic de populaţie, ucraineni, români, polonezi, ruşi, germani, evrei. În 1919, deşi ocupată de trupele române, românii nu o revendică Antantei, cu toate că la 22 iulie 1919 Consiliul Evreiesc din Pocuţia ceruse insistent ca „armata română să rămână în Pocuţia”. În 1921, la Riga este semnat tratatul ce stabileşte graniţele Poloniei, care includ Pocuţia şi Lvovul. După 1945, Pocuţia intră în componenţa Ucrainei.

Schiţa bătăliei de pe Tisa, 1919
Schiţa bătăliei de pe Tisa, 1919
 

Preliminariile ofensivei ungare de pe Tisa (8 mai – 20 iulie 1919)

La 7 iunie 1919, Conferinţa de Pace de la Paris somează Ungaria „să înceteze imediat atacurile împotriva cehoslovacilor, în caz contrar, guvernele aliate şi asociate sunt ferm hotărâte să recurgă la măsuri extreme pentru a sili Ungaria să înceteze ostilităţile şi să se conforme voinţei nestrămutate a Aliaţilor”. În sfârşit, Conferinţa de Pace ia o atitudine fermă, dar nu era destul.

La 13 iunie, Conferinţa de Pace notifică guvernelor român, cehoslovac şi maghiar frontierele definitive care le vor separa, cerând ca forţele armate ale acestor state să înceteze ostilităţile şi să se retragă în cel mai scurt timp posibil în interiorul acestor frontiere. Armata ungară era invitată să se retragă din Cehoslovacia, făcându-se în acelaşi timp cunoscut guvernului ungar că, după această retragere, armata română se va retrage şi ea pe noile frontiere române de la est de Tisa, în mare măsură cele din ziua de astăzi.
Răspunsul lui Bela Kuhn este de-a dreptul ilar: „Republica sovietică doreşte să trăiască în prietenie şi pace cu toată lumea, ea nu are nicio intenţie să atace Republica Cehoslovacă şi nici nu a atacat-o”. Se poate să minţi chiar în faţa evidenţei. La 16 iunie comunică că a încetat orice operaţie agresivă şi va lua toate măsurile în sensul notificării, dar ţine să sublinieze că „teritorii locuite exclusiv de maghiari ar fi răpite, ca urmare a traseului frontierelor republicii ungare şi că în astfel de condiţii, chiar un sistem de guvernământ atât de solid ca cel comunist n-ar putea să împiedice ca lupta pentru existenţă în interiorul frontierelor sale să nu degenereze într-un război”.

Deci, total în contradicţie cu evenimentele. A început atacul asupra românilor în aprilie 1919, asupra cehoslovacilor în mai, şi continua atacurile asupra lor şi după 16 iunie, data comunicatului către Paris. Numai în urma somaţiilor categorice încetează ostilităţile şi încep retragerea pe noua graniţă, între 24 iunie şi 4 iulie. Despre al doilea comunicat al lui Bela Kuhn, răspunsul era suficient de clar: indiferent de guvern, ungurii nu renunţau la tendinţele de imperialism asupra teritoriilor şi naţionalităţilor care le-au ţinut subjugate, chiar dacă timpurile se schimbau. Asta se vedea şi din pregătirile de ofensivă pe care le făceau, de data asta, din nou, împotriva românilor.

Insuccesul soldat cu evacuarea teritoriului cehoslovac, deşi militar se descurcaseră bine, slăbise poziţia guvernului comunist în interior, unde lipsa de alimente şi mijloacele teroriste caracteristice regimurilor bolşevice ducea la mari nemulţumiri şi chiar tentative de revoltă, întărind poziţia guvernului maghiar contrarevoluţionar de la Szeghedin. Bela Kuhn apreciază că singura posibilitate de a-şi consolida poziţia era o nouă ofensivă, de data asta contra românilor. Astfel, începe pregătirile, rezumate prin transportarea a numeroase forţe pe frontul Tisei, de pe frontul cehoslovac, din faţa celui franco-sârb, total inactiv, şi prin ample mobilizări din interior. Se procedează la instruirea şi pregătirea trupelor, la întărirea disciplinei şi moralului.

În paralel, se intensifică acţiunea provocatoare împotriva României, prin înmulţirea atacurilor pe Tisa, încercarea de a bolşeviza şi răscula regiunile cu minorităţi din cadrul României în speranţa izbucnirii unei revoluţii bolşevice, tentativa de izolare diplomatică a ţării noastre, în aşa fel încât să nu poată primi ajutor nici de la cehoslovaci, nici de la polonezi. Concomitent, se accentuează atacurile bolşevicilor ruşi la Nistru, care de asemenea încearcă să provoace prin agenţi agitatori revoluţie în zonele locuite de minoritari în Basarabia.

În faţa acestor evidenţe, M.C.G. şi guvernul român intervin pe lângă Consiliul de război interaliat de la Paris, arătând marile inconveniente care ar fi provocate de o retragere de pe Tisa, atât timp cât nu se obţin garanţii că trupele maghiare nu se demobilizează, sau că nu vor trece la est de Tisa până la semnarea Tratatului de Pace.

Motivele sunt strict militare: Tisa reprezintă un obstacol natural care poate fi apărat cu forţe reduse, lucru esenţial în situaţia strategică a României, prinsă în război pe două fronturi, pe Tisa şi pe Nistru. Retragerea pe noua linie de graniţă ne-ar pune în situaţia de a ne apăra cu spatele la munţi, comunicaţiile fiind puţine şi ocolitoare, prin trecători, îngreunând manevra şi posibilitatea de a întări un sector sau altul, rezervele trebuind să facă un ocol de 400-600 km pe linia Dej - Cluj – Alba Iulia. Linia ferată ce leagă Oradea de Carei nu va putea fi întrebuinţată, fiind la 10 km de frontieră, deci putând fi interceptată sau bombardată din primele momente ale atacului maghiar.

Consiliul Suprem Aliat consideră că obiecţiile României sunt întemeiate şi că ungurii nu numai că nesocotesc cererea Consiliului Suprem, dar că atacurile lor şi pregătirile de ofensivă generală reprezintă un pericol care ameninţă atât siguranţa României, cât şi pacea generală. Primul şi cel mai mare susţinător al punctelor de vedere ale României în Consiliu a fost chiar mareşalul Foch, comandantul suprem al trupelor aliate. Acesta arată Conferinţei de Pace „dacă nu se aprobă dreptele cereri ale României, se compromite siguranţa acestei aliate şi odată cu aceasta se pune în pericol pacea întregii Europe de sud”. În consecinţă intervine ca trupele române să fie autorizate să rămână pe Tisa până când Ungaria se va conforma cerinţelor armistiţiului din 13 noiembrie 1918 şi va prezenta garanţii că nu va mai lua măsuri agresive contra vecinilor ei. Consiliul suprem aliat a hotărât la 6 iulie să nu mai trateze cu Bela Kuhn şi menţină blocusul Ungariei şi status-qvo-ul, hotărâre acre este comunicată guvernului maghiar. În aceeaşi zi, guvernul Bela Kuhn remite o notă aliaţilor prin care comunică „trupele române neexecutând încă retragerea hotărâtă de aliaţi pe noua linie de frontieră, Ungaria a reluat ostilităţile contra României”. Un pretext şi o manevră pentru a justifica atitudinea belicoasă a Ungariei contra României.

Această declaraţie, coroborată cu intensificarea atacurilor bolşevici pe Nistru, ameninţa siguranţa României şi prin aceasta a întregii Europe de sud-est. Consiliul suprem aliat recunoaşte gravitatea momentului creat de mişcarea bolşevică, gravitate despre care reprezentanţii României au militat de la început la Conferinţa de Pace de la Paris. Dar a trebuit să treacă atâta timp până ce aliaţii au conştientizat iminenţa pericolului. Conferinţa de Pace apreciază, în sfârşit, că blocusul Ungariei nu este suficient şi numai printr-o acţiune militară aliată comună s-ar putea stăvili acţiunea bolşevică care s-ar putea extinde spre Occident, şi în acelaşi timp Ungaria ar putea fi constrânsă să respecte condiţiile armistiţiului, făcându-se posibilă semnarea unei păci durabile de către un guvern responsabil.

La 11 iulie Conferinţa de pace se întruneşte pentru a lua în discuţie situaţia creată. Este invitat şi mareşalul Foch împreună cu delegaţii tuturor statelor aliate. Solicitat să-şi exprime părerea asupra oportunităţii unei acţiuni militare comune contra Ungariei bolşevice, mareşalul Foch a spus: „faţă de preparativele militare ale Ungariei, care pune astfel în discuţie opera păcii întreprinsă de Conferinţa de la Paris şi faţă de năzuinţele poporului ungar de a restabili ţara în vechile sale graniţe, profitând în acest scop de demobilizarea Antantei, singurul mijloc de a constrânge Ungaria la respectarea condiţiilor armistiţiului este o acţiune militară comună care să urmărească învingerea forţelor ungare, ocuparea Budapestei şi dezarmarea efectivă a Ungariei”. Cuvinte profetice ale mareşalului Foch, dar nu aliaţii vor duce la îndeplinire asta, ci armata română, lăsată din nou singură să se descurce ca şi în 1916. Conferinţa este de acord, dar pentru asta este nevoie de forţe importante. Cei 84000 de soldaţi aliaţi (dintre care două treimi sunt români) nu sunt suficienţi, constată Conferinţa, deoarece guvernul bolşevic ungar a întărit armata, contrar prevederilor armistiţiului, mai mult, succesele contra cehoslovacilor au ridicat moralul guvernului şi armatei. În aceste condiţii, o acţiune împotriva Ungariei, pentru a avea şanse de reuşită, reclamă o înţelegere politică şi militară între statele vecine Ungariei, comandament unic şi sporirea efectivelor disponibile, în raport cu necesităţile unei astfel de operaţiuni.

Preşedintele consiliului, Georges Clemenceau, cere părerea delegaţilor aliaţi, aceştia recunosc în unanimitate necesitatea unei acţiuni militare comune, interesul general fiind terminarea stării de lucruri de la Budapesta, dar aliaţii nu cad de acord asupra momentului acţiunii şi al forţelor implicate cu care să participe fiecare stat. În urma declaraţiilor delegaţilor rezulta că, până la hotărârea guvernelor aliate, se putea conta pe 6 divizii române, una sârbă, 2 franceze, 2 cehoslovace şi cu ce va mai contribui Anglia. Pentru a stabili modalitatea acţiunii comune, Consiliul îl însărcinează pe mareşalul Foch cu studiul şi pregătirea acestei acţiuni, cerându-i un raport în termen de opt zile. Mareşalul se adresează reprezentanţilor militari ai statelor aliate vecine Ungariei să-i comunice fără întârziere forţele pe care fiecare stat le-ar putea aloca pentru cauza comună şi momentul în care acestea vor putea fi gata pentru acţiune. Foch insista că „o acţiune de o asemenea natură trebuie să fie întreprinsă şi condusă cu maximum de mijloace pentru a prezenta o completă garanţie de succes şi pentru a se obţine rezultate rapide”. La 12 şi 13 iulie, mareşalul Foch se adresează M.C.G. român, în speranţa că M.C.G. „va aprecia ca necesar să dea pentru operaţiunea proiectată maximum de forţe şi mijloace de care poate să dispună în acest moment, dat fiind interesul pe care-l prezintă pentru România lichidarea completă a chestiunii ungureşti”. Cu alte cuvinte, grosul forţelor necesare trebuia să-l dea România, ei revenindu-i sarcina principală în eliminarea pericolului bolşevic din Ungaria. Văzând seriozitatea cu care era luată în calcul formarea unei forţe multinaţionale puternice, cu atât mai important ni se relevă efortul militar şi succesul României care va rezolva până la urmă singură problema.

Mareşalul Foch cerea de urgenţă următoarele informaţii: numărul maxim de divizii de prima linie cu care putea contribui România, efective, forţă combatantă, muniţii existente; schiţa de dislocare a forţelor române faţă de unguri; afară de trupele din Transilvania, ce alte divizii sau trupe ar mai putea aduce România pe frontul ungar şi la ce dată, pentru a servi ca rezerve, chiar dacă ar sosi după începerea operaţiunilor; lipsa de materiale care ar putea să întârzie începerea operaţiunilor.

Răspunsul M.C.G. român soseşte la 16 iulie: „MS Regele încuviinţează ca armata română să dea cel mai mare concurs cu putinţă aliaţilor pentru restabilirea ordinii în Europa centrală şi garantarea păcii. În consecinţă, România poate participa la operaţiunile contra ungariei cu 7 divizii în prima linie, dintre care două de cavalerie, şi o divizie de infanterie în linia a doua. Această divizia însă va trebui lăsată pentru paza liniilor de comunicaţie la est de Tisa, în zona pur ungurească din vecinătatea acestui râu. Divizia din linia a doua va putea lua parte şi ea la operaţiuni, în caz de absolută necesitate, şi numai dacă situaţia de pe frontul Nistrului va permite readucerea diviziei a 7-a care, actualmente, era singura rezervă pe acest front.

Trupele române pot să înceapă operaţiunile în 8 zile cel mai târziu după ce s-a hotărât definitiv întreprinderea acţiunii. Aliaţii să garanteze trimiterea muniţiilor şi materialului pe care România le are angajate în Franţa şi să ne pună la dispoziţie cel puţin 100 de locomotive, în cazul în care va fi nevoie şi se va putea transporta de pe frontul Nistrului una sau două divizii.

Pregătirile militare ale aliaţilor cerând timp, generalul Franchet d’Esperey, în dorinţa de a ajuta România în cazul în care va fi atacată de Ungaria înaintea terminării acestor pregătiri (cum de fapt s-a şi întâmplat), cere la 19 iulie M.C.G. român să-i comunice în ce sens doreşte să se producă intervenţia Armatei de Ungaria (franco-sârbe). Românii răspund că „în eventualitatea unei agresiuni ungare, reuşita acţiunilor trupelor române va fi mai uşor asigurată dacă trupele franceze vor ataca spatele inamicului între Tisa şi Dunăre, în cazul în care trupele ungare ar reuşi să treacă la est de Tisa”. Acelaşi general Franchet d’Esperey care impunea armistiţiul de la Belgrad în 13 noiembrie, oprind avansul trupelor române în Ardeal, acum era plin de solicitudine, după ce văzuse cu cine avea de-a face.

Dar oricum, nici acest sprijin nu s-a materializat, deoarece Ungaria lui Bela Kuhn declanşează ofensiva peste Tisa a doua zi, 20 iulie 1919. Din nou, românii erau singuri, promisiunile aliaţilor cu intervenţia armată rămânând la acest stadiu, de promisiuni. Din nou, soarta României era în mâna priceperii comandanţilor şi în puşca şi baioneta soldatului român. Şi din nou acesta va învinge.

 


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta Etnică a părţii Europene a Imperiului Rus pîna la Primul Război Mondial
Harta Etnică a părţii Europene a Imperiului Rus pîna la Primul Război Mondial
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md