Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Cruciada II (1145 - 1149)

Harta cruciadei II, 1145-1149, sursa: wikipedia.org
Harta cruciadei II, 1145-1149, sursa: wikipedia.org

Articol tradus şi îngrijit de: Andrei Creacico
 
În 1118 pe tronul imperial bizantin a urcat Ioan II Comnen (1118-1143) [1]. Acesta a reuşit un şir de cuceriri în Asia, ce aveau drept scop supunerea Antiohiei, care legitim ar trebui să facă parte din Imperiu, conform înţelegerii dintre cruciaţii primei cruciade şi împăratul bizantin. În 1137 principele Antiohiei face jurămîntul de vasal în faţa împăratului. În 1144 emirul Mosulului cucereşte Edessa. Aceste circumstanţe au şi cauzat declanşarea celei de-a doua cruciade.
 
Zvonurile despre pierderea Edessei au fost resimţite în mod deosebit în Franţa. În general această ţară a fost foarte interesată de cruciadă - a trimis cei mai mulţi cavaleri, avea şi cea mai strînsă legătură cu orientul, fiindcă în fruntea Edessei, Ierusalimului şi a lui Tripoli erau conducători de origine franceză.
În această perioadă în Italia a început o mişcare populară care dorea limitarea puterii lumeşti a papei şi a episcopilor, iar în Germania regele era implicat într-o luptă pentru putere, de aceea nici unul din cei doi nu puteau fi iniţiatorii unei noi cruciade.
 
Regele Franţei Ludovic VII (1137-1180) [2] era influenţat de mişcarea literară care s-a răspîndit în Franţa şi a început să aibă o înrîurire tot mai mare asupra maselor populare; aceasta glorifica faptele cavalerilor şi povestea suferinţele creştinilor din răsărit.
 
Astfel Ludovic VII a început să pregătească viitoare cruciadă. În 1146 a avut loc o adunare de stat în Burgundia, la care călugărul Bernard [3], avînd o autoritate impunătoare şi binecuvîntarea papei, a îndemnat la ridicarea armelor pentru apărarea Mormîntului Domnului de necredincioşi. Regiunile centrale şi de sud ale Franţei au format o oaste puternică cu acest scop.
 
Bernard, însă, a hotărît să extindă ideea de a porni cruciada şi a mers la regele german Konrad III [4] (1138-1152), reuşind să-l convingă cu ajutorul talentului său oratoric. Ideea de cruciadă a început să se răspîndească în Germania cu acelaşi entuziasm şi putere ca şi în Franţa.
 
Scopurile acestei campanii militare erau clare: slăbirea emiratului de Mosul şi recucerirea Edessei. Acestea armata franceză le putea realiza şi singură, numărînd iniţial 70.000 de ostaşi bine echipaţi şi devenind aproape de două ori mai numeroasă după aderarea voluntarilor, dar implicarea germanilor a avut efecte nefaste asupra rezultatelor aşteptate.
Calea cea mai sigură de a ajunge în Siria şi Palestina pentru cruciaţi era prin sudul Italiei – oraşele comerciale (Pisa, Venezia) şi Sicilia, condusă de regele normand Roger II [5], i-ar fi asigurat cu flotă, iar destinaţia ar fi fost direct oraşele controlate deja de occidentali. Implicarea germanilor, însă, a schimbat radical mersul lucrurilor, datorită faptului că aceştia erau în vrăjmăşie cu sicilienii. Konrad era aliat pe atunci cu împăratul bizantin, şi în general viziunile sale erau destul de filobizantine, de aceea a insistat ca oastea cruciată să meargă pe aceiaşi cale ca şi prima cruciadă (Ungaria, Bulgaria ş.a.m.d.). În vara lui 1147 cele două oşti şi-au început marşul.
 
În acelaşi timp, Roger al Siciliei a început un război împotriva Imperiului Bizantin, atacînd malurile Iliriei, Dalmaţiei şi a Greciei de sud, reuşind să cucerească insula Corfu şi încheind alianţă cu musulmanii egipteni. În afară de aceasta, oastea cruciată care trecea pe pămînt bizantin avea o mulţime de voluntari, care nu s-au implicat cu cele mai nobile intenţii, începînd să jefuiască pămînturile bizantine, împotriva voii conducătorilor militari.
 
Îmăpratul bizantin Manuil I Comnen [6] (1143-1180) nu putea rămîne indiferent faţă de situaţia dată, învinuindu-i pe comandanţii cruciaţi pentru aceste fărădelegi. O bună parte din oaste era practic necontrolabilă. Cînd Manuil I a propus ca armata cruciată să treacă direct pe malul asiatic, la Gallipoli, aceasta s-a revoltat şi a început să-şi croiască drumul spre Constantinopol prin jafuri şi violenţă.
 
În condiţiile în care normanzii atacau pămînturile bizantine, iar cruciaţii germani erau sub zidurile capitalei (cei francezi urmînd să ajungă în 2-3 săptămîni), împăratul hotărăşte să facă alianţă cu turcii selgiucizi, dar nu cu intenţia de a se război, ci pentru a-şi asigura spatele şi pentru a le arăta latinilor că trebuie să se stăpînească [7].
Oastea germană a trecut Bosforul şi s-a stabilit la Niceea. Acolo din ea s-a rupt un grup de 15.000 de ostaşi care au pornit de sine stătător spre Palestina. Ceilalţi au mers pe calea primei cruciade. La 26 octombrie 1147 a avut loc prima bătălie, în Cappadocia, unde nemţii au fost zdrobiţi, puţini dintre ei putînd să se întoarcă în Niceea împreună cu regele Konrad, care a hotărît să-i aştepte pe francezi.
 
Întretimp cei din urmă au ajuns la Constantinopol. Împăratul ştia de apropierea dintre Ludovic şi Roger, de aceea a vrut să grăbească pe cît posibil trecerea francezilor pe malul asiatic. Pentru aceasta el a pornit un zvon cum că nemţii au o campanie minunată, cîştigînd bătălii una după alta. Orgoliul rănit al francezilor i-a făcut să ceară o trecere cît mai rapidă a Bosforului. Abia cînd au ajuns la Niceea au aflat despre situaţia reală a lucrurilor.
 
Cei doi comandanţi au hotărît să ia altă cale, anume prin Pergam şi Smirna, care s-a dovedit a fi mai dificilă.
 
Alături de Ludovic a fost şi soţia sa, Eleonora, viitoarea ducesă a Aquitaniei [8].
 
Oastea sfîşiată şi epuizată a ajuns la Efes, la începutul lui 1148. De aici Ludovic şi rămăşiţele oastei sale, cu ajutorul flotei bizantine, a plecat în Antiohia, unde au fost primiţi frumos, cu festivităţi, de către Raymond al Antiohiei [9] (1136-1149). În timpul festivităţilor s-a legat o intrigă între Eleonora şi Raymond (care îi era unchi), ceea ce l-a jignit profund pe Ludovic.
 
În primăvara lui 1148 Konrad a pornit direct spre Ierusalim. Aici, regele Baldwin III [10] l-a convins să preia conducerea oastei sale pentru cucerirea Damascului. 50.000 de ostaşi au pornit spre Damasc, ceea ce a provocat formarea unei alianţe împotriva cruciaţilor: emirul Damascului s-a aliat cu emirul Mosulului, Nureddin [11], cel mai puternic şi de demut emir muslman. Cînd s-a aflat că în ajutorul Damascului vine Nureddin, asediul a fost încetat. Aici se încheie campania lui Konrad, care după aceasta s-a întors umilit în Germania, la începutul lui 1149.
 
Nici Ludovic nu şi-a materializat entuziasmul cavaleresc, fiind convins de unii apropiaţia ai săi să renunţe şi să se întoarcă în Franţa, ce a şi făcut, tot în 1149.
Înfrîngerile nemţilor au devenit subiect de batjocură din partea francezilor, ceea ce a evidenţiat faptul că o alianţă între nemţi şi francezi nu va putea fi realizată în viitor. Pentru naţia franceză urmările au fost la fel de proaste. A fost lovită puternic autoritatea papei şi a lui Bernard. În aceste condiţii occidentalii au început să caute vinovatul pentru eşuarea cruciadei. Pe post de ţap ispăşitor au ajuns „schismaticii” bizantini, idee care cu timpul s-a înrădăcinat la occidentali tot mai mult.
 

Note:

  1. Ioan II Comnen (1087-1143) – împărat bizantin începînd cu 1118, fiul lui Alexie I şi continuatorul politicii acestuia. Printre multele sale victorii remarcăm zdrobirea selgiucizilor din 1135 şi supunerea Antiohiei, 1137.
  2. Ludovic VII al Franţei (1120-1180) – regele al Franţei din 1137, fiul lui Ludovic VI din dinastia Capeţienilor.
  3. Bernard de Clairvaux (1091-1153, canonizat de biserica catolică în 1174) – teolog şi mistic, fiind printre cei mai influenţi clerici ai vremii, a fost unul din liderii ideologici ai celei de-a doua cruciade.
  4. Konrad III al Germaniei (1093-1152) – fiul lui Friedrich al Şvabiei, din dinastia Hohenstaufen. În 1138 a fost ales rege al Germaniei, dar aşa şi nu a primit titlul de împărat.
  5. Roger II al Siciliei (1093-1154) – fiul lui Roger I Guiscard. Conte al Siciliei din 1105. A făcut o serie de cuceriri în teritoriile italiene ale Bizanţului. A reuşit să reunească toate teritoriile cucerite de normazi în Italia, devenind primul rege al Siciliei în 1130.
  6. Manuil I Comnen (1122-1180) – împărat bizantin din 1143, fiul lui Ioan II. În deceniul 6 al sec.XII a reuşit să supună Serbia şi Dalmaţia. A suferit o serie de înfrîngeri importante în faţa normanzilor, egiptenilor şi turcilor.
  7. Alianţa dintre bizantini şi turci era o alianţă defensivă
  8. Eleonora a Aquitaniei (1122-1204) - din cauza că era o femeie cu comportament uşuratic, căsătoria ei cu Ludovic a fost anulată de un sinod în 1152. În acelaşi an ea se căsătoreşte cu Henric de Anjou, viitorul rele al Angliei. Astfel Aquitania a intrat în componenţa Angliei, iar disputa pentru ea s-a sfîrşit abia în războiul de o sută de ani (1337–1453). Eleonora a condus Anglia cînd fiul ei, Richard Inimă de Leu, conducea cruciada sa.
  9. Raymond de Poitiers (1115-1149) – principe al Antiohiei din 1136. În 1137 a făcut jurămîntul de vasalitate faţă de împăratul bizantin. A fost ucis într-o bătălie cu turcii.
  10. Baldwin III al Ierusalimului (1130- 1163) – rege al Ierusalimului din 1143, nepotul lui Baldwin II. S-a războit pentru tron cu mama sa, Melizinda.
  11. Nureddin (Nur ad-Din, 1118-1174) – fiul emirului Mosulului Imad ad-Din, căruia i-a urmat la tron în 1146. A stăpînit Edessa şi Aleppo. A luptat cu succes împotriva cruciaţilor.

 

Bibliografie (surse):

  1. F.I.Uspenskii, Istoria Cruciadelor  (Успенский Ф. И. - История Крестовых Походов). 

Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta Munteniei în timpul domniei lui Mircea cel Batrîn
Harta Munteniei în timpul domniei lui Mircea cel Batrîn
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md